joi, 26 noiembrie 2009

TURISM - Casa Capsa, Bucuresti



Clădirea ce avea să devină "Casa Capşa", situată în centrul Bucureştiului, pe calea Victoriei, la intersecţia cu strada Edgar Quinet a fost construită în 1852 de către vornicul Slătineanu şi va purta numele de Casa Slătineanu până în anul 1874, dată la care intră în posesia membrilor familiei Capşa, care vor face istorie, aducând locului apreciere şi faimă europeană.

Istoria Casei Capşa e unită cu destinul unei familii de macedo-romani, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa.


Sosirea lui pe meleagurile noastre a fost legată de unul din cele mai dramatice episoade ale istoriei balcanice: distrugerea din temelii a oraşului Moscopole, splendida capitală a aromânilor, rasă de pe faţa pământului, în 1788, de artileria otomană. A avut patru băieţi, din care doar mezinul, Constantin a preluat meseria tatălui, devenind un adevărat artist. Numele a patru dintre cei 12 copii ai acestuia, Vasile, Anton, Constantin şi Grigore se leagă de infiinţarea Casei Capşa, la mijlocul sec.XIX

Când Vasile şi-a început ucenicia la cofetarul Alexandru Elefterescu, nimeni nu bănuia succesul de mai târziu.

Dornic să-şi înceapă propia afacere după patru ani de ucenicie, îi cere ajutorul fratelui său şi astfel ia naştere, la 6 iulie 1852, cofetăria "La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa", pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei).

La început, bunătăţile erau aduse din străinătate; ceva mai târziu, Casa Capşa a început să califice şi cofetari români. Negustori pricepuţi, cei doi fraţi au înteles că şi ambalajul vinde marfa, şi ocupându-se de acest aspect, au creat o nouă modă. In anii care au urmat, cofetăria Capşa a fost condusă, rând pe rând, de toti fraţii implicaţi în afacere.

Pe la 1869 la "cârma" ei se aflau Constantin şi Grigore Capşa. Grigore este cel care va aduce renumele casei, după ce, trimis să invete meseria în Franţa, la renumita casă "Boissier", Grigore a fost atât de bun, încât a fost singurul străin căruia i s-a îngăduit să participe la Expoziţia din Paris, unde i-a prezentat câteva din dulcile sale capodopere împărătesei Eugenia, care a fost foarte impresionată. La întoarcerea elevului în ţară, afacerea a continuat sub numele "La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa". In 1876, Constantin s-a retras din afacere, care va fi condusă doar de Grigore.

In 1886, Casa Capşa s-a extins: un hotel şi "Salonul de consumaţie", care va deveni celebra Cafenea Capşa. In anii glorie ai Cafenelei Capşa, toti cei care însemnau ceva în viaţa culturală a Bucureştiului treceau pe acolo.

"Ca să devii scriitor, trebuia să obţii botezul Capşei, care, fără nici o firmă literară, era totusi redacţia redacţiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire" - spunea poetul Virgil Carianopol.

Pentru a aminti doar câteva nume ale clienţilor constanţi: Dan Barbilian (Ion Barbu), criticul Şerban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu; Ion Minulescu era un exponent de bază al atmosferei din cafeneaua devenită "a scriitorilor şi artiştilor" dar şi a protipendadei politice, diplomaţilor străini sau altor personalităţi care ne vizitau ţara şi nu ratau acest loc renumit. Este şi cazul vestitului mareşal francez Joseph Joffre, pe atunci general, a cărui vizită a generat crearea unei noi prăjituri de ciocolată ce se va numi...Joffre, dând şi renume culinar unui nume deja consacrat în planul vieţii politice. In 1869, Grigore Capşa a devenit furnizorul Curţii Princiare, iar în 1882 al Casei Regale Române.

In 1873, i s-a acordat "Marea medalie" a Expoziţiei de la Viena. In 1881, a primit "Medalia de Aur" a Expoziţiei de la Bucureşti, iar în 1889, "Marea Medalie de aur" a "Expoziţiei Universale".

Dispariţia lui Grigore Capşa nu duce la scăderea renumelui câştigat, Casa Capşa rămânând simbolul Bucureştiului până la jumătatea secolului XX. Perioada comunistă, în schimb, a afectat acest simbol deoarece nemultumiţi de amintirea fastului burghezo-moşieresc invocat chiar şi de numele localului, comuniştii au înlocuit gloriosul nume cu proletarul "Bucureşti. Braserie şi Restaurant". După 1990, vechiul nume i-a fost redat, odată cu restaurarea localului.



Hotelul a fost renovat redeschizându-se în 2003, scara de marmură albă conducând la primul etaj, geamuri mari, lumina ce coboară din tavanul de sticlă, holul de marmură albă ce continuă în stânga scărilor, mocheta albastră, cu însemnele aurii ale Capşei, Salonul Albastru, toate aceste elemente evocă importante ceremonii şi întâlniri la nivel înalt la care au fost martore tăcute.



Deasupra Salonului Albastru, la etajul al doilea, se deschide Salonul Imperial de la geamurile căruia se vede intersecţia celor două străzi cu istorie, iar în partea opusă, Cercul Militar Naţional.



Verdele crud, cu fine inserţii aurii, este dominant, fiind accentuat de bejul discret al baldachinului şi draperiilor. Sobrietatea lemnului contrastează cu auriul ramelor mari de oglindă şi al ornamentelor. Decorurile au fost refăcute conform fotografiilor de epocă, localul reluându-şi locul meritat între destinaţiile selecte ale Bucureştiului. Dar ceea ce nimeni nu a reuşit încă să-i redea acestui local este "spiritul Capşei" - dispărut odată cu generaţia de aur a literaturii române - ceea ce l-a făcut pe Paul Morand (ambasadorul Franţei în România între anii 1943-1944) să afirme: "Capşa este inima oraşului, topografic şi moral. (…) Capşa este timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureştii".

luni, 23 noiembrie 2009

TURISM - Cetatea Neamtului


http://www.casaafetelor.ro/imagini/cetatea_neamt.jpg

Cetatea a fost ridicata la sfarsitul secolului al XVI-lea de catre Petru I (1374-1391).
Constructia cetatii s-a efectuat in doua etape. Prima etapa, din timpul domniei lui Petru I Musat, s-a concretizat prin ridicarea unui fort central, aproape patrat, cu fundatia construita in trepte, adaptata la forma terenului, pe care s-au ridicat ziduri groase de 2-3 m si inalte de 12 m, prevazute cu creneluri si cu patru tunuri de aparare in colturi. In exterior, zidurile erau sustinute de 15 contraforturi, puternice si impunatoare. In interior, existau ziduri de incinta care mareau rezistenta zidurilor exterioare. In curtea interioara exista o fantana (degajata partial in urma sapaturilor arheologice), care ajungea la panza freatica. Aceste ziduri ale fortului construit de Petru I Musat s-au pastrat bine pana in prezent.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/8/85/Cetatea_Neamtului.JPG

A doua perioada de constructie a cetatii a fost in timpul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504). Acum s-a adaugat curtea exterioara de circa 800 mp si a fost ridicata o noua centura de ziduri, cu 4 bastioane semicirculare, care sa poata rezista artileriei de asediu. Au fost inaltate pana la 20 metri si zidurile vechiului fort. In jurul cetatii s-a sapat un nou sant de aparare, adanc de 10 m si lung de 25 m, peste care s-a construit un pod arcuit, sprijinit pe 11 piloni de piatra (astazi refacuti), care asigura intrarea in cetate, prin poarta centrala. Portiunea dintre ultimul pilon si zidul exterior se ridica, izoland cetatea de restul podului. Intrarea in cetate se inchidea cu o punte in cumpana, care se ridica cu ajutorul lanturilor. Tot in aceasta perioada s-au construit si corpurile de cladiri din curtea interioara, cu case domnesti pe o latura, locuinte ale domnitorului pe alta latura, cu biserica, magazii pentru hrana si munitie, cu locuinte si ateliere pentru mestesugari s.a.

http://www.pchardware.ro/Ro/imagini/cetatea.jpg

Cetatea era condusa de un parcalab, functie care apare in documente incepand cu secolul al XV-lea. Acesta avea largi atributii militare, administrative si judecatoresti in intreg tinutul, care si-a luat si el numele de la cetate. Din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1431), au fost mentionati in documente parcalabii Sandru (1403) si Stanislas Rotompan, cel care a facut parte din delegatia Moldovei la Consiliul de la Constanta (Elvetia).

Istoria Cetatii-Neamt este strans legata de zbuciumatul trecut al tarii. Dupa ce a rezistat, in anul 1395, sub domnia lui Stefan Musat, atacului trupelor regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, a respins in anul 1476, sub domnia lui Stefan cel Mare, atacul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, in fruntea unei armate de 200.000 de oameni. Turcii s-au retras, iar cetatea a ramas cu nimbul ei de glorie, dar indoliata de moartea neinfricatului parcalab Arbore, cel care din 1471 carmuise cetatea si tinutul.

http://lh5.ggpht.com/_JfplnduuT18/SI3vR8OMhII/AAAAAAAAAOk/dt6lLcEFg4k/DSC01173.JPG

Dupa perioada de glorie a lui Stefan cel Mare, cetatea continua sa joace un rol important in sistemul defensiv al Moldovei, in timpul domnitorilor Bogdan al III-lea (1504-1517), Stefanita (1517-1527) si Petru Rares (1527-1538; 1541-1546).Ieremia Movila reface Cetatea-Neamt, care se pare ca nu a avut distrugeri mari, si a asezat aici o garnizoana militara. Cetatea-Neamt si-a deschis portile in fata ostenilor lui Mihai Viteazul, care se proclama domn al Moldovei, realizand astfel prima unire a celor trei tari romanesti, in anul 1600.In timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), cetatea a fost intarita. Pentru a insela vigilenta Portii, a infiintat in cetate o manastire pe care a pus-o sub ascultarea Manastirii Secu. Vasile Lupu a facut amenajari in cetate, cu scopul de a crea un refugiu sigur pentru familiile si averile sale. In 1650, cand Moldova a fost pradata de tatari, domnitorul Vasile Lupu cu familia sa si a altor boieri s-au refugiat la cetate.Intre anii 1662 si 1672, sub domnia lui Dabija-Voda, in cetate a functionat o monetarie in care s-au batut bani de arama. Sapaturile arheologice au scos la iveala monede de arama si bucati de metal stantat. Pana in anul 1673, cetatea a fost ocupata de o garnizoana polono-germana, pe care a alungat-o Dumitrascu Cantacuzino (1674-1675). Din porunca turceasca, cetatea este lasata in decadere, fara a fi distrusa. In anul 1686, in cetate a fost adapostita domnita Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, vaduva hatmanului cazac Timus Hmelnitki, care a fost pradata si ucisa pe pragul portii de o ceata de cazaci pribegi, care umblau prin tara pentru a jefui.

http://www.inromania.info/assets/images/castele-cetati/cetatea-neamtului/cetatea-Neamtului-1.jpg

In anul 1691, plaiesii din Cetatea-Neamt comit un act de vitejie, rezistand patru zile asediului armatei polone conduse de regele Ioan Sobieski. Din numarul total de 19 aparatori ai cetatii, in a cincea zi de asediu, 10 erau morti, iar trei raniti. Armata polona a suferit pierderi mai mari, fiind ucisi comandantul artileriei si 50 de luptatori. Pentru a putea intra in cetate, aghiotantii regelui polon au intocmit o scrisoare falsa, considerata a fi trimisa de Constantin-Voda Cantemir catre comandantul cetatii, prin care se cerea deschiderea portilor in fata cuceritorilor. Scrisoarea era intarita cu o pecete domneasca, pusa de un gramatic moldovean, pripasit intre polonezi. Plaiesii s-au supus ordinului, pe care-l considerau venit de la domnitor, dar au pus conditia sa fie lasati liberi. Sobieski a acceptat, dar a ramas surprins cand a vazut ca pe poarta cetatii au iesit doar 6 plaiesi, care duceau pe umeri inca 3 raniti. La vederea acestui mic grup de aparatori, regele polon s-a infuriat, poruncind sa fie omorati. A intervenit hatmanul Iablonowsky, care-i aminti de cuvantul dat si de respectul datorat unor osteni curajosi.

Incercari de consolidare a cetatii sunt facute de Mihail Racovita in 1716, cand desfunda fantana din curtea interioara, dar cetatea nu a mai jucat rol de fortareata, caci in 1718 turcii i-au ordonat sa o darame. Cetatea a ramas in paragina, fiind distrusa de vreme incetul cu incetul sau de catre localnici, care foloseau piatra in constructii. Incepand cu secolul al XiX-lea, au existat preocupari de conservare a monumentelor istorice. In anul 1834, "Departamentul pricinilor dinlauntrul Moldovei" interzice luarea pietrei din cetate, iar in 1866 o declara monument istoric.In perioadele 1939-1942 si 1953-1954, au fost efectuate sapaturi si cercetari arheologice, iar in perioada 1962-1970, cetatea este consolidata si restaurata partial, pentru a putea fi inclusa in circuitul turistic. Lucrari de consolidare a zidurilor au fost efectuate si in anul 1992, in cadrul programului UNESCO de restaurare si de renovare a monumentelor istorice.

http://www.albumdefamilie.ro/pics/1249074000/21239_500.jpg

joi, 19 noiembrie 2009

TURISM - Vechea cetate a Clujului

Localizarea cetăţii romane şi a primei incinte medievale

Prima atestare documentară a unei aşezări pe teritoriul de astăzi al Clujului a fost făcută de geograful grec Claudius Ptolemeu, care a menţionat aici una dintre cele mai însemnate localităţi din Dacia romană, cu numele Napuca. La scurt timp după cuceririle romane din 101-102 şi 105-106, Napuca a fost distrusă spre a fonda o nouă aşezare urbană (civitas), Napoca, pe malul drept al râului Samus. Această aşezare a fost fondată în anul 124 d.C., sub numele de Municipium Aelium Hadrianum Napoca. După retragerea administraţiei romane din Dacia în anul 271 d.C., viaţa urbană odinioară înfloritoare avea să înceteze. Pentru a construi cetatea romanii au folosit ca şi hotare ale cetăţii în primul rând Canalul Morilor şi Pârâul Ţiganilor, care trece prin Grădina Botanică şi la momentul respectiv se vărsa în Canalul Morilor. Actualmente Canalul Morilor se află pe acelaşi loc, iar Pârâul Ţiganilor, după ce trece de Grădina Botanică este colectat în sistemul de canalizare al oraşului.

Descoperirile arheologice au reuşit să stabilească în mare parte traseul exact al oraşului roman Napoca: La vest era mărginită de Pârâul Ţiganilor (pe actualele străzi Emil Isac şi Samuil Micu), la nord cetatea se oprea la Canalul Morilor (în zona actualelor străzi Octavian Petrovici şi Andrei Şaguna), la sud pe actualele străzi Napoca şi Bd. Eroilor, iar la est pe zona actualelor străzi David Francisc şi Janos Bolyai .

O a doua fortificaţie a existat pe teritoriul Clujului de astăzi. În perioada secolelor IX-X, exista micuţa aşezare Castrum Clus, care ocupa doar aproximativ un sfert din suprafaţa cetăţii romane. Era delimitată la vest şi la nord, ca şi incinta romană Napoca, de Pârâul Ţiganilor, respectiv, Canalul Morilor, la est hotarul era aproape de linia actualului Bulevard Regele Ferdinand, iar la sud aproximativ pe linia actualei străzi Memorandumului şi a laturii nordice a Pieţei Unirii. Mult mai mică faţă de antica incintă romană, cetatea se presupune a fi fost construită cu materiale extrase din vechile clădiri şi fortificaţii romane.

Gravură de epocă reprezentând latura nordică şi cea vestică din cetatea Clujului (la intersecţia Canalului Morilor cu Pârâul Ţiganilor)

Mari grupuri de colonişti saşi s-au aşezat în cetatea Clujului în timpul regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, după decimarea populaţiei oraşului în timpul atacurilor tătare. Cetatea Regală Castrum Clus a dobândit o organizare urbană până în secolul XV. Împăratul romano-german Sigismund de Luxemburg, devenit totodată rege al Ungariei, a acordat în anul 1405 Clujului rangul unui Oraş Liber Regesc, scoţându-l astfel de sub autoritatea voievodului Transilvaniei. Aceasta a ajutat Clujul să devină un centru pentru producţia şi schimbul de mărfuri. Aproximativ 5 000 de oameni se îndeletniceau cu agricultura, munca în atelier, dar şi cu distracţiile specifice oraşului. Pe atunci populaţia era formată din saşi, secui şi în mică măsură români. Rolul meşteşugului în muncile oraşului a crescut mult, ulterior dezvoltându-se mai multe bresle meşteşugăreşti.

Tot acum oraşul a primit dreptul de a îşi clădi ziduri, bastioane şi turnuri de apărare. S-a început construirea zidurilor, ceea ce a durat până la finalul secolului XVI. Suprafaţa noii cetăţi (45 ha) era aproximativ dublă faţă de cea a primei incinte medievale, traseul (vezi harta) fiind de-a lungul Pârâului Ţiganilor la est (actualele străzi Emil Isac şi Samuil Micu), la nord în perimetrul dintre actualele străzi Potaissa şi Mihail Kogâlniceanu, respectiv Avram Iancu. La est urma linia străzii Baba Novac, Cuza Vodă, iar apoi continua pe partea nordică tot de-a lungul Canalul Morilor. Fortificaţia timpurie îşi păstrează funcţiile de apărare devenind un castellum al oraşului. Incinta este practic terminată în preajma jumătăţii veacului al XV-lea, poarta de est fiind de exemplu ridicată în 1449. S-au folosit blocuri mari din piatră pentru ridicarea unor ziduri masive cu contraforţi de întărire, creneluri şi metereze, drum de strajă pe console de piatră cu scări de retragere.

O a doua etapă de construcţie se întinde intre anii 1470 - 1507 când se construiesc între altele Poarta de vest şi Turnul Podului.

În cele din urmă lucrări importante sunt efectuate între 1515 şi 1525, un edict din 1571 al regelui Ludovic al II-lea scutindu-i de altfel pe clujeni de taxe pentru eforturile lor de întărire a apărarii oraşului. Cu totul particulare pentru regiune şi perioadă sunt zidurile ridicate exclusiv în piatră şi prevăzute cu creneluri. Celelalte fortificaţii ardelene renunţaseră la acea dată la astfel de rezolvări.

Fortificaţiile erau impresionante, intra-muros-ul ocupând 45 de hectare. Accesul se făcea prin barbacane. Existau în total în jur de 20 de turnuri şi porţi care erau întreţinute, pe timp de pace şi apărate, pe timp de război de bresle meşteşugăreşti, al căror nume îl şi purtau. Acestea erau:

Bastionul Croitorilor, ridicat sec. XVI-XVII, (existent şi astăzi)
Bastionul Tăbăcarilor
Bastionul Zidarilor, ridicat sec. XVI-XVII, demolat 1810
Bastionul Curelarilor, ridicat sec. XVI-XVII, demolat 1817
Turnul de Poartă din Strada Turzii, ridicat sec. XV, demolat 1841
Bastionul Postăvarilor, ridicat sec. XVI
Bastionul Tâmplarilor, ridicat sec. XVI-XVII, demolat 1880
Bastionul Pantofarilor, existent şi astăzi
Bastionul Fânului (zis şi al Cizmarilor), ridicat sec. XV, demolat 1831
Turnul de Poartă din Strada Mănăşturului, zis şi Turnul Cojocarilor, ridicat 1476, demolat 1843
Bastionul Fierarilor, ridicat sec. XV, demolat 1796
Bastionul Aurarilor, ridicat sec. XV, demolat 1859
Poarta Apei
Turnul de Poartă din Strada Podului, ridicat 1477, demolat 1868
Turnul Lăcătuşilor (sau Turnul de pe Strada Săpunarilor), zis şi Turnul Pompierilor, ridicat 1574, existent şi astăzi
Bastionul cu creneluri italiene
Bastionul Rotund
Turnul de Poartă din Strada Ungurilor, ridicat sec. XV-XVI, demolat 1872
Bastionul Olarilor
Turnul de Poartă din Strada de Mijloc, ridicat 1449, demolat 1850
Harta vechii cetăţi a Clujului, cu localizarea Turnurilor şi Bastioanelor
Nota: Informatiile sunt de aici.

miercuri, 18 noiembrie 2009

TURISM - Castelul Huniazilor, Timisoara

Castelul Huniade sau Castelul Huniazilor este un monument istoric şi cea mai veche clădire din Timişoara, construit între anii 1443 - 1447 de către Iancu de Hunedoara, pe ruinele unui vechi castel din secolul XIV (construit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou). Astăzi adăposteşte Muzeul Banatului.


În contextul frământărilor politice din Regatul Ungariei al secolului XIV, regele Carol Robert de Anjou a decis, în urma unei vizite în 1307, să-şi stabilească provizoriu, reşedinţa la Timişoara. S-a impus astfel necesitatea edificării unui castel care să facă faţă necesităţilor regelui. Construcţia a fost realizată probabil de constructori italieni şi terminată cel mai probabil în 1315, pentru că, în 1316, regele era deja stabilit în noul său castel. Acesta a locuit aici pentru aproape 8 ani. Edificiul s-a dezvoltat in jurul unei curti patrulatere cu turnuri cilindidrice de colt. Asezat fiind pe o insulă era legat de oraşul fortificat şi el de către rege printr-o punte mobilă. A cunoscut refaceri importante în timpul comitelui Pippo Spano.

http://www.banaterra.eu/romana/files/images/castelul_huniazilor_muzeul_banatului.preview.jpg

Între 1441 şi 1456, comite de Timişoara a fost Iancu de Hunedoara. Acesta şi-a stabilit aici reşedinţa şi a dispus edificarea unui nou castel, pe ruinele vechiului palat-castel regal, grav avariat de un cutremur. O contribuţie la edificarea lui a fost adusă de arhitectul italian Paolo Santini de Duccio, aflat în acea perioadă în serviciul lui Iancu de Hunedoara. Atât castelul cât şi fortificaţiile oraşului au fost dotate cu turnuri în plan semicircular adaptate artileriei. A servit drept reşedinţă nobiliară pentru toţi regii care până în 1552 au poposit la Timişoara.În perioada ocupaţiei otomane (1552-1716), a servit drept reşedinţă a beglerbegilor Paşalâcului de Timişoara.

http://media2.gruprc.ro/photo/thumbs/225_500/082009/0748c4dc66dda7c20f3ea6b0b14bc1f7.jpg

Datorită asediului imperialilor, care a dus la recucerirea Banatului, castelul a fost deteriorat, astfel că după 1716 s-a impus renovarea lui. Însă funcţia lui a fost schimbată, fiind transformat în cazarmă de artilerie şi depozit militar.

În anul 1849, revoluţionarii maghiari, asediind Timişoara, au distrus castelul din temelii, până la punctul în care a fost nevoie de o reconstruire a edificiului. Lucrările de reconstrucţie şi renovare s-au terminat în 1856. Edificul a fost mult modificat, în special în ceea ce priveşte faţada.

http://www.ghidulturistic.ro/imagini/consilii/12_204_Castelul-Huniazilor.jpg

În ciuda numeroaselor modificări, castelul şi-a păstrat organizarea în jurul unei curţi patrulatere, poziţia turnului-donjon şi "Sala Cavalerilor", detalii care care se regăsesc şi la Castelul Corvineştilor de la Hunedoara. Faţada principală a fost refăcută într-un stil romantic. Ferestrele, terminate în arc în plin cintru dar cu decoraţie neogotică deasupra, au luat locul orificiilor pentru piesele de artilerie iar faţada a fost realizată în cărămidă aparentă. Primul etaj, construit pe înălţimea a două caturi normale conţine două săli boltite în stil neogotic, una cu trei nave iar cealaltă cu două ce sunt construite din cărămidă şi susţinute de un şir de coloane masive.

Clădirea se termină în plan vertical printr-un etaj mansardă iar din punct de vedere al plasticii exterioare, în partea superioară a faţadei se află un coronament crenelat.

Turnul castelului este de formă rectangulară, de mică înălţime, cu ferestre mici şi decorat cu creneluri la extremitatea superioară astfel încât acoperişul nu este vizibil. Intrarea principală a fost modificată şi este flancată de doi pilaştrii masivi ce au în partea superioară câte o colecţie de arme specifice Evului Mediu care contribuie la aspectul gotic al castelului.

Cele doua capete ale faţadei principale sunt prevăzute cu rezalituri, ale căror colţuri sunt accentuate printr-o imitaţie în tencuială a sistemului constructiv din piatră.

http://metropotam.ro/La-zi/2007/04/art3289197235-Din-Mica-Viena-adunate-si-napoi-voua-date/Castelul_Hunyadi.jpg

Din 1947, castelul a fost atribuit Muzeului Banatului şi găzduieşte secţiile de istorie şi de ştiinţe ale naturii. Castelul se află din nou în renovare.

marți, 17 noiembrie 2009

TURISM - Catedrala din Timisoara

http://andaaa.files.wordpress.com/2008/07/normal_catedrala-timisoara.jpg

Catedrala Ortodoxă din Timişoara (sau Catedrala Mitropolitană) este cel mai mare edificiu religios din Timişoara, catedrală a Mitropoliei Banatului cu hramul "Trei Ierarhi". A fost construită între 1936 şi 1940 şi este un simbol al oraşului.

Istoric

Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, pe data de 28 iulie Banatul se uneşte cu România. Noua administraţie românească reia firul ortodoxiei rupt în 1717 şi ia o serie de măsuri pentru încurajarea ortodoxiei, defavorizată de administraţia austriacă, favorabilă religiei catolice. Astfel se reînfiinţează vechea parohie din Cetate în 1926, apoi Episcopia de Timişoara în 1939, ridicată la rangul de arhiepiscopie, iar în 1947 se creează Mitropolia Banatului.

Pe acest fond se simte tot mai acută nevoia unui lăcaş central pentru credincioşii din parohia Cetate, ce frecventau mai ales biserica Sf.Ilie din cartierul Fabric şi ulterior pentru o catedrală reprezentativă, pe măsura consistentei comunităţi ortodoxe din Timişoara şi din Banatul românesc. Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a biserici şi lansează un apel către publicul românesc pentru donaţii. În 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului. Fondul de zidire era deja consistent, deşi suma totală necesară era imensă pentru acea vreme. Terenul necesar, situat la încrucişarea celor mai importante artere ale oraşului a foste donat de către Primărie iar proiectul bisericii era încredinţat încă din 1934 lui Ion Traianescu. Proiectul prevedea un edificu cu o capacitate de 5.000 de persoane.

Construcţia propriu-zisă a început pe 16 martie1936 iar în 20 decembrie s-a pus printr-o ceremonie piatra fundamentală a viitoarei Catedrale. Lucrările de construcţie s-au terminat în 1940. Clopotele şi crucile bisericii au fost sfinţite în 23 august 1938. Toate finisajele, picturile interioare şi exterioare s-au terminat însă abia în 1956 datorită celui de-al doilea război mondial.

Catedrala a fost inaugurată în anul 1946 în prezenţa Regelui Mihai şi a primului-ministru Petru Groza.

Descriere

http://www.oldpostcards.ro/uploads/colectii/2/themes/images/136/timisoara_biserica_milenium_1908.jpg

Stilul arhitectural al catedralei este atât unic cât şi neobişnuit pentru un lăcaş de cult ortodox de asemenea dimensiuni. Acesta îmbină tradiţia religioasă română cu cea bizantină-moldovenească. Stilul, cu firide sub streşini, cu bolte înstelate în interior, cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului al XIV-lea.

http://www.crestinortodox.ro/admin/_files/newsannounce/timisoara8sac.jpg

Catedrala are nu mai puţin de 9 turle adevarate si 4 mini-turle din care turnul principal are 83,7 metri. Temelia este construită pe o placă imensă de beton armat, care este susţinută de peste 1.000 de piloni de beton armat, înfipţi până la 20 m adâncime sub placa de beton. Construcţia are o lungime de 63 m şi o lăţime de 32 m. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8.000 kg şi au fost confecţionate dintr-un material adus din insulele Sumatra şi Borneo. Armonizarea lor a fost făcută de compozitorul Sabin Drăgoi. Picturile interioare şi exterioare au fost executate de pictorul Atanasie Demian.

http://www.banatul.ro/images/catedrala.jpg

Catedrala Mitropolitană adăposteşte la subsol o bogată colecţie de artă bisericească bănăţeană veche şi o valoroasă colecţie de icoane. De asemenea aici se află şi moaştele sfântului Ioan cel Nou de la Partoş, protectorul ortodocşilor români din Banat, fost episcop ortodox de Timişoara (1651 - 1655), venit de la Muntele Athos şi retras apoi la mănăstirea de la Partoş. Muzeul deţine 3.000 de cărţi bisericeşti rare, peste 800 de icoane şi picturi, peste 130 de obiecte bisericeşti, 10 artifacte de metal preţios, 10 veşminte, un templu, etc. Aici se găsesc manuscripte româneşti timpurii precum "Noul Testament de la Bălgrad" din 1648 sau "Cazania lui Varlaam" din 1643. Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropoliţilor Banatului.

http://lh4.ggpht.com/_Nu2SfeLzxLk/SWf4WvcSTDI/AAAAAAAAMm4/DIypEaHRwwQ/0018+29.12.2008+Catedrala+din+Timisoara.JPG


http://farm4.static.flickr.com/3252/2406793007_b2b569c78e.jpg?v=0

joi, 12 noiembrie 2009

TURISM - Palatul Mogosoaia


Palatul a fost construit până în 1702 de către Constantin Brâncoveanu în stil arhitectural românesc renascentist sau stil brâncovenesc, o combinaţie de elemente veneţiene cu elemente otomane, stil utilizat anterior şi la un alt palat al domnitorului, construit anterior de acesta la Potlogi. Lucrarea a fost terminată în ziua de 20 septembrie 1702, conform pisaniei de pe latura de răsărit a palatului. Data începerii construcţiei nu este cunoscută, dar se ştie că Brâncoveanu a început să cumpere pământ în zonă din 1681.

După 1714, când Constantin Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol împreună cu întreaga sa familie, întreaga avere a familiei a fost confiscată de otomani iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ştefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului şi a rămas în posesia familiei până la începutul secolului al XIX-lea.

Casa de oaspeţi din curtea palatului Mogoşoaia

Palatul a fost devastat de otomani în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, deoarece marele ban Nicolae Brâncoveanu ţinuse partea ruşilor în conflict. O nouă distrugere a palatului a avut loc cu ocazia revoluţiei din 1821 când ultimul urmaş al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu, a fugit la Braşov şi clădirea a fost ocupată de panduri. După moartea lui Grigore în 1832, palatul a rămas moştenire fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat şi, prin căsătoria acesteia cu domnitorul Gheorghe Bibescu, a trecut în familia acestuia şi a fost renovat între 1860–1880 de Nicolae Bibescu, care a construit şi cavoul familiei în parcul palatului, şi vila Elchingen din apropiere. Palatul a fost administrat în continuare de familia Bibescu care, însă, s-a mutat în vila cea nouă iar clădirea veche a rămas nelocuită. Aceasta până în 1911, când Maria-Nicole Darvari a vândut palatul vărului ei George-Valentin Bibescu, care l-a oferit drept cadou de nuntă soţiei acestuia, Martha.

Cuhnia (bucătăria brâncovenească)

Martha Bibescu s-a ocupat cu renovarea palatului începând cu anul 1912. În timpul Primului Război Mondial, lucrările de renovare au fost frânate de alte distrugeri suferite în urma bombardamentelor germane. În perioada ocupaţiei germane a Bucureştiului şi a sudului României, prinţesa Martha Bibescu a rămas în capitală, ocupându-se de spitalul reginei Maria şi locuind o vreme chiar în palat.

Revenită în ţară după ce plecase la Londra, acuzată fiind de colaborarea cu trupele germane, Martha Bibescu a reluat lucrările de renovare după 1920, cheltuind mare parte din averea adunată din cărţile pe care le-a scris. Palatul a fost reinaugurat, astfel, în 1927, unele lucrări interioare continuând, însă, până în 1935.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, palatul a fost loc de întâlnire al diplomaţilor aliaţi, fiind, pentru câteva luni, închiriat legaţiei elveţiene din România. După 6 martie 1945, moşia a fost naţionalizată forţat de guvernul comunist, Martha Bibescu obţinând de la autorităţi declararea ca monument istoric a palatului, pe care încă îl mai deţinea. Prinţesa a plecat însă definitiv din ţară în septembrie 1945, lăsând palatul fiicei sale Valentina şi soţului ei, Dimitrie Ghika-Comăneşti.

În 1949, palatul a fost şi el naţionalizat, Valentina şi Dimitrie Ghika-Comăneşti fiind arestaţi. Până în 1957, clădirea a fost devastată şi devalizată, colecţiile de artă fiind furate şi dezmembrate. Abia în 1957 palatul a devenit sediul secţiei feudale a Muzeului Naţional de Artă, fiind restaurat începând cu 1977.

În prezent, Palatul Mogoşoaia adăposteşte Muzeul de Artă Brâncovenească şi este un important punct de atracţie turistică.

Clădirile complexului

Turnul porţii palatului Mogoşoaia

Principala clădire a complexului de la Mogoşoaia este Palatul construit de Constantin Brâncoveanu, având apartamentele familiei princiare la primul etaj, unde se ajunge direct din curte pe o scară exterioară ce dă într-un balcon amplasat pe faţadă. Parterul palatului conţine camerele servitorilor, iar la subsol se află o pivniţă cu un tavan format din patru domuri. Faţada dinspre lac este şi ea una aparte cu o logie de inspiraţie veneţiană, cu trei arcade.

Cuhnia (bucătăria brâncovenească) se află în curtea palatului, având patru turnuri de aerisire. Turnul porţii străjuieşte intrarea în curte. În el se poate urca pe o scară exterioară. Atât turnul porţii, cât şi cuhnia au fost restaurate de Martha Bibescu între 1922 şi 1930.

Serele palatului Mogoşoaia

Capela Gheorghe Bibescu, construită după 1880 adăposteşte mormintele familiei Bibescu, inclusiv ale prinţilor Mihai şi George Basarab-Brâncoveanu, aviatori morţi în timpul celui de-al doilea război mondial.

Serele Mogoşoaia au fost construite după 1890, de arhitecţi francezi şi sunt încă folosite pentru cultura florilor şi ca atelier de educaţie plastică pentru copii.

Gheţăria servea la stocarea pe timpul verii a gheţii aduse din lacul Mogoşoaia, aflat în apropiere.

Biserica „Sfântul Gheorghe” se află în afara zidurilor palatului, lângă turnul porţii. Ctitorită de Constantin Brâncoveanu şi terminată în 1688, cu puţin timp înainte ca ctitorul ei să devină domnitor, ea adăposteşte mormântul lui George-Valentin Bibescu, precum şi tabloul votiv ce-i reprezintă pe Constantin Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi.

miercuri, 11 noiembrie 2009

TURISM - Cimitirul Bellu

Probabil cel mai cunoscut cimitir din Romania, dupa Cimitirul Vesel de la Sapanta, este Cimitirul Bellu. Multi dintre noi stiu ca aici se odihnesc pe veci foarte multi dintre omenii de faima ai Romaniei, dar si cateva personalitati marcante de peste hotare.

http://www.orasul.ro/excursiefoto/290608/bellu_p2.jpg

Desi nu multi romani au avut ocazia se viziteze cimitirul Bellu, el este unul dintre obiectivele turistice care se regasesc pe harta Capitalei. Bellu ocupa un loc fruntas si in ceea ce priveste densitatea de opere de arta pe metru patrat din Bucuresti, aici regasindu-se opere ale unor sculptori celebri precum Emil von Becker; Raffaello Romanelli, Karl, Carol si Frederic Storck; Oscar Han sau Ion Mincu.
Istoria cimitirului este una foarte interesanta. In secolul al XIX-lea locuitorii Bucurestiului isi ingropau morii in curtile bisericilor. Saracii insa erau ingropati in cele cateva cimitire de langa Bucuresti. Dupa o perioada, pentru a fi in pas cu moda, edilii orasului au hotarat ca trebuie desfiintate cimitirele saracilor, pentru a se construi unele noi in oras.

Unul dintre acestea era situat pe ulita Serban-Voda, unde se afla o gradina mare apartinand baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministrul Cultelor si Justitiei. Bellu a donat terenul Sfatului Orasenesc si astfel a luat nastere Cimitirul Bellu.

Cimitirul incepe sa functioneze legal in septembrie 1858. C. A. Rosetti, initiatorul organizarii Cimitirului Bellu, este primul concesionar pe care il putem gasi in Arhiva Cimitirelor. In noiembrie 1859 cumpara un loc de veci aici, pentru fiica sa, Elena. Din anul 1862 Cimitirul Bellu trece sub aripa Municipalitatii bucurestene, asa ca, in momentul in care vechea capela este daramata, primarul Emil Pache Protopopescu pune piatra de temelie pentru noua capela, care a fost cladita in stilul catedralei din Karlsbad.
Sunt mentionate aici familiile Cantacuzino-Rafoveanu (1863), Scarlat Rosetti (1865), Vacarescu, Ghica, Florescu, Filitti, Mihailescu, Slatineanu, Campineanu etc. Cimitirul Bellu avea 17 hectare in 1859, iar in prezent masoara 28 de hectare.










Bellu pastreaza multe secrete si povesti cutremuratoare, una dintre acestea fiind a familiei Poroineanu. Monumentul acesteia reprezinta o tanara moarta, culcata pe spate si un tanar cu barba care sta la picioarele ei cu capul plecat. Povestea celor doi tineri este speciala... Cand erau foarte mici au fost despartiti - baiatul a ramas in tara, iar fata a plecat la Paris. Nu li s-a spus niciodata ca sunt frati. A trecut timpul si tanarul a plecat la randul lui in Franta, la studii. Acolo si-a intalnit marea iubire, o femeie de o frumusete rara. S-au casatorit imediat si au trait clipe de fericire nebuna. Totul a durat pana cand, revenind in tara, cei doi au aflat, prin nu se stie ce imprejurare, ca sunt... frati. Oroarea, disperarea si durerea i-au facut pe indragostitii nefericiti sa-si puna capat zilelor. In urma lor a ramas povestea si monumentul din marmura neagra, ridicat de artistul Raffaello Romanelli.

http://farm4.static.flickr.com/3158/2408656282_008d82d86a.jpg?v=0

Cimitriul Bellu este loc de veci si pentru marii scriitori ai Romaniei. Aleea Scriitorilor reprezinta o atractie pentru curiosi si pentru "fanii" operelor lui Eminescu, Caragiale, Creanga sau Nichita Stanescu.
Ulterior a luat fiinta Aleea Artistilor, ce a "reusit" sa adune la un loc nume celebre ale teatrului si scenei romanesti.

http://epitafuri.com/wp-content/images/515.jpg

marți, 10 noiembrie 2009

luni, 9 noiembrie 2009

TURISM - Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Catedrala Patriarhala, Palatul Patriarhal si Palatul Patriarhiei constituie un ansamblu de prima insemnatate al Bucurestilor, care-si are inceputurile in vremurile de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, prin manastirea ctitorita in 1656 de voievodul Tarii Romanesti, Constantin Serban Basarab (1654-1658).

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Intre anii 1656-1658, Serban Basarab a construit atat resedinta cat si catedrala patriarhala. Paraclisul reprezinta partea cea mai veche a resedintei. Ulterior, mitropolitii Munteniei si patriarhii Bisericii Ortodoxe Romane au efectuat lucrari de extindere.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Biserica cu hramul "Sfintii Imparati Constantin si Elena" a fost sfintita in 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei si al Intregului Orient, impreuna cu mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti si cu episcopii de Ramnic si de Buzau.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Sfantul locas a fost pictat pentru prima data in 1665, in timpul domniei voievodului Radu Leon (1664-1669). Acelasi domnitor a hotarat, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca manastirea sa devina resedinta mitropolitana.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

De fapt, mitropolitul Stefan isi stabilise deja aici resedinta inca de prin anul 1661. In 1925, cand Biserica Ortodoxa Romana a fost ridicata la rangul de Patriarhie, resedinta mitropolitana a devenit resedinta patriarhala si biserica mitropolitana a devenit Catedrala Patriarhala.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

In decursul timpului, Catedrala si Palatul cu paraclisul sau au fost reparate, s-au facut extinderi si transformari, dintre care cele mai importante lucrari au avut loc in anii 1792-1799 (initiate de mitropolitii Filaret al II-lea si Dositei Filitti), 1834-1839 (initiate de mitropolitul Grigorie Dascalul si terminate dupa moartea sa), 1932-1935 (initiate de patriarhul Miron Cristea), 1960-1962 (initiate de patriarhul Justinian Marina, proiectant arh. Paul E. Miclescu), precum si in anii 1989 si 2000-2001, acestea din urma cu binecuvantarea si cu inalta purtare de grija a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Catedrala si-a recapatat forma initiala in urma restaurarii realizate intre 1960-1962 din initiativa patriarhului Justinian Marina. E a a fost construita dupa modelul arhitectural al bisericii Manastirii Curtea de Arges, zidita de domnitorul Neagoe Basarab.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Ca si aceasta, este compusa din altar si naos, inscriind in plan o forma treflata, dintr-un pronaos supralargit, sprijinit pe coloane din piatra, de sectiune octagonala, prevazute, la partea superioara, cu remarcabile capiteluri sculptate in maniera compozita si poleite, iar in elevatie prezinta aceleasi patru turle prismatice.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Coloanele de piatra din pronaos, poligonale si cu muchiile profilate, au capitelele sculptate si poleite. Prezenta lor atesta o alta asemanare cu ctitoria lui Neagoe Basarab de la Curtea de Arges. La exterior, fatadele Catedralei sunt delimitate de jur imprejur in doua registre printr-un brau de piatra dispus cvasimedian.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Monumentul bucurestean este, insa, de proportii mai ample decat modelul sau de la Curtea de Arges. In pridvor, deasupra usii de la intrare, se afla icoana praznicar cu Sfintii Imparati Constantin si Elena, pictata in 1665.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Pictura murala actuala, in maniera neobizantina, a fost realizata de Dimitrie Belizarie, intre anii 1932-1935, inlocuind-o pe cea de factura neoclasica a lui Nicolae Polcovnicul din perioada 1834-1839 (suprapusa, la randul ei, peste un strat pictural mai vechi).

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Catapeteasma, ornamentata cu o sculptura filigrana poleita in aur, este de o frumusete deosebita, la fel si Usile Imparatesti lucrate in email de Otilia Oteteleseanu in 1961-1964, la atelierele Institutului Biblic al Patriarhiei Romane. Icoanele imparatesti ale tamplei au fost lucrate in email tot de Otilia Otetelesanu intre 1961-1964, in atelierele Patriarhiei.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

Moastele Sfantului Dimitrie cel Nou, asezate intr-o frumoasa racla de argint, au fost aduse in Catedrala din satul Basarabi, de pe malul drept al Dunarii, la 13 iulie 1774, de catre mitropolitul Grigorie II (1760-1787). Sfantul Dimitrie cel Nou este patronul spiritual al orasului Bucuresti, iar ziua sa de praznuire (27 octombrie) este, in fiecare an, prilej de mare pelerinaj al credinciosilor din intreaga tara.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

In partea dreapta a pronaosului sunt mormintele patriarhilor Bisericii Ortodoxe Romane: Miron Cristea (1868-1939), Nicodim (1864-1948) si Justin Moisescu (1910-1986).

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

La rasarit de altarul catedralei se afla clopotnita ridicata de voievodul Constantin Brancoveanu in 1698 si restaurata in 1956-1958, precum si coloana cu inscriptii, de forma rotunda, realizata in memoria mitropolitilor Teodosie (+1708) si Stefan al II-lea (+1738), ale caror morminte s-au aflat, initial, in acest loc.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

La nord de Catedrala au fost instalate in 1959, sub forma unui ansamblul numit "Troita", trei cruci de piatra, dintre care cea mare, provenita de la Salatruc-Arges, dateaza din vremea domnitorului Petru Cercel (1583-1585), iar celelalte dateaza din 1617 si, respectiv, 1644.

In complexul catedralei se gasesc:

1. Clopotnita (la rasarit) construita de Constantin Brancoveanu in 1698.

2. Monumentul funerar in forma de stalp rotund din dreptul altarului aminteste prin inscriptii originale decesul mitropolitilor Teodosie (+1708) si Stefan Ilie (+1738).

Catedrala Patriarhala din Bucuresti Catedrala Patriarhala din Bucuresti

3. Palatul Patriarhal conceput intr-o prima faza ca staretie si dezvoltat ulterior dupa stabilirea aici a resedintei mitropolitane in 1668. Aspectul lui actual se datoreaza amplificarilor si infrumusetarilor intreprinse in vremea patriarhilor Miron si Justinian, precum si in timpul actualei arhipastoriri a Prea Fericitului Patriarh Teoctist.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti

4. Paraclisul Palatului Patriarhal, ridicat, intr-o prima etapa, probabil, in timpul domniei lui Gheorghe Duca, terminat si infrumusetat in 1723, prin purtarea de grija a domnitorului Nicolae Mavrocordat si mitropolitului Daniil (1719-1731).

Catedrala Patriarhala din Bucuresti Catedrala Patriarhala din Bucuresti


5. Cele 3 cruci din piatra - Troita - aduse si asezate langa catedrala in anul 1959. Cea mai mare este considerata a fi a domnitorului Petru Cercel (1583-1585), iar celelalte doua sunt una din 1617, iar alta din 1644.

Catedrala Patriarhala din Bucuresti


Informatiile sunt preluate de aici.