JURNAL ROMÂNESC

TURISM - Pestera Polovragi, Gorj

2010-09-06T10:48:00.004+03:00

Cea mai mare si cea mai interesanta dintre pesterile vaii Oltetului este "Pestera lui Pahomie" de la Polovragi, un vechi meandru subteran al Oltetului, sapat in versantul stang al cheilor la 20 m fata de talveg si la 200 m de la intrarea in chei.

Este o pestera lunga de peste 9000 m având galeria principala in cea mai mare parte orizontala din care se desprind mai multe culoare laterale in parte colmatate cu aluviuni. De-a lungul galeriei se disting trei sectoare.

Primul sector incepe de la fosta resurgenta si pâna la Culoarul Stâlpului si incepe cu doua culoare laterale mici, mai important fiind cel din dreapta numit "Culoarul liliecilor". Galeria, electrificata, continua cu inaltimi de 2-8 m si latimi in jur de 10 m. Sunt frecvente prabusirile, scurgerile din tavan, hornurile; aici se deschid culoare secundare mici, dar destul de impodobite cu calcita.

Sectorul Ogiva, delimitat de Culoarul Stâlpului si Culoarul Sufocat, incepe la aproximativ 400 m de la intrare. Pe parcursul lui se mentine aceeasi latime, insa inaltimea variaza intre 0,5 si 2 m. Gradul de concretionare se reduce, plafonul corespunzând unei suprafete de strat.

Ultimul sector de la Culoarul Sufocat si capatul nordic al galeriei continua pestera pâna la un sorb colmatat. Aici inaltimea si latimea se reduc, iar formatiunile stalagmitice sunt mai numeroase spre extremitatile sectorului.

Pestera Polovragi este relativ calda, umeda, lipsita de curenti de aer. Biospeologic, pestera este putin interesanta, având o fauna saraca si o singura specie troglobionta: Trachysphera spelaea.

Pestera prezinta deosebit interes din punct de vedere geomorfologic si peisagistic.

Localizare:
Vizualizare hartă mărită

Informatii preluate de aici.

TURISM - Manastirea Polovragi, Gorj

2010-08-05T16:54:00.003+03:00

Este situata la nord-est de Tg. Jiu, pe soseaua Tg. Jiu - Rm. Valcea, intr-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Piatra Polovragilor. Intrarea in incinta manastirii se face printr-o poarta masiva din lemn, frumos sculptata, pe care scrie : "Bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului". In partea dreapta a portii este o frumoasa troita din lemn sculptat, pe postament de beton, inchinata eroilor si martirilor Romaniei.

Recentele cercetari istorice stabilesc vechimea manastirii Polovragi in jurul anului 1505, ctitori fiind Radu Comisul si Patru Spataru, fiii marelui boier Danciu Zamona mentionati intr-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tanar. In 1629, in timpul domnitorului Alexandru Ilies, manastirea intra in posesia jupanului Paraianu Milescu, ban al Craiovei. Timp de un secol si jumatate, documentele nu mai pomenesc nimic despre aceasta manastire. In 1643 Danciu Paraianu, construieste biserica actuala, cu ajutorul domnitorului Matei Basarab.

Hrisov emis la 6 iulie 1648 de Matei Basarab, constituie prima atestare documentara a bisericii.
Inchinata Sfantului Mormant de cel de-al doilea ctitor al sau manastirea este rascumparata de domnitorul Constantin Brancoveanu de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului, in anul 1693 si facuta metoc al manastirii Hurez. In timpul lui domnitorului Constantin Brancoveanu s-a restaurat biserica, careia i-a inaltat turla si i-a adaugat un pridvor in stil brancovenesc,s-a zugravit interiorul, a refacut chiliile, clopotnita, precum si zidurile de cetate. In timpul stapanirii austriece asupra Olteniei a fost trecuta in randl manastirilor corespunzatoare fortificatiilor defensive. Generalul Stainville a ales-o drept resedinta, adapostind intre zidurile ei un batalion de osti (1718-1739). Mai tarziu, la 27 aprilie 1802, manastirea a fost pradata de trupele talharesti ale lui Pasvantoglu. Legenda spune ca atunci calugarii au ascuns in apa Oltetului odoarele manastirii.

Biserica manastirii Polovragi cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" este zidita in stil bizantin, avand forma trilobata cu abside laterale. Turla este de forma poligonala, cu firide largi, ornamentate in partea superioara si acoperita cu tabla ca si biserica . Naosul si pronaosul sunt spatioase, avand practic aceeasi marime. Catapeteasma executata din lemn de tei, reprezinta o adevarata capodopera a vechii sculpturi romanesti, avand o bogata ornamentatie cu impletituri florale. Pridvorul in stil brancovenesc este spatios, deschis, sustinut de opt coloane din piatra. In pridvor este piatra funerara a surorii ctitorului.

Pictura de traditie bizantina, executata in fresca a fost realizata in timpul lui Constantin Brancoveanu intre 1698-1705 (unele surse indica anii 1703-1712), de primii mesteri iesiti din scoala brancoveneasca de la Hurez ca: Andrei Constantinos, Gheorghe Istrate si Ranite.

In nordul incintei, intr-o alta curte, se afla bolnita ctitorita de Episcopul Clement Lavrentie, 1732-1738. Biserica manastirii Polovragi este inconjurata de chilii, formand o puternica cetate de aparare. In ea se patrunde printr-o poarta masiva deasupra careia se inalta clopotnita.

Manastirea are si o colectie muzeala, ce adaposteste o bogata colectie de icoane pe lemn si sticla, ce provin din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, precum si depozitul de carte veche ce cuprinde peste 3000 de volume in limbile romana, slavona si greaca.

Nota: informatiile sunt preluate integral de aici.

TURISM - Ada Kaleh

2010-07-05T10:32:00.003+03:00

Insula Ada-Kaleh, un pamant cu climat mediteranean, era asezata chiar in mijlocul Dunarii, la trei kilometri de Orsova. Legenda insulei se termina brusc in 1971. Atunci a fost dinamitata. Peste ramasitele ei au venit apele lacului de acumulare al barajului de la Portile de Fier 1. A fost odata, in mijlocul Dunarii, o insula in forma de stea. Ada-Kaleh - "Insula Cetatii". Pentru ea s-au batut secole de-a randul Imperiul Austro-Ungar si cel Otoman. Caci cine stapanea Ada-Kaleh, "un mic Gibraltar", cum l-au botezat istoricii, controla circulatia pe fluviu si pe uscat, in zona. Legendele despre Ada-Kaleh pornesc din vremurile argonautilor. Pana si Hercule ar fi incercat, candva, sa cucereasca cetatea din mijlocul Dunarii. Grecii au botezat-o Cotinusa - adica pamantul maslinilor salbatici.

In descrierile lui Herodot, insula apare cu numele Cyraunis. Cornelius Nepos o numea Cerne. Pe timpul cat a fost sub dominatia austro-ungara, insula s-a numit Carolina.
Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificaţiile bănăţene, care vorbeşte despre insula Saan cu 216 oameni. Numele ei s-a schimbat de-a lungul timpului, însă de la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh.
Dupa primul razboi mondial, in urma unui referendum, insula cu populatie musulmana a trecut la Romania, conform dorintei celor care o locuiau. Si a urmat jumatate de secol de fericire pentru locuitorii de pe insula. S-au bucurat de protectia lui Carol I, care se spune ca avea legaturi stranse cu mai-marele "mafiotilor" de atunci de pe insula. Prin bunavointa regelui, locuitorii de pe Ada-Kaleh au fost scutiti de taxe pentru comertul pe care il faceau. Esentele tari ale tutunului din tigaretele facute pe Ada-Kaleh au ajuns celebre. La fel si locum-ul (rahat turcesc) care se facea pe insula. Toate lucurile pe care le faceau - locum, dulceturi de smochine, bijuterii - erau minunate. Turcii de pe insula erau migalosi si intotdeauna produceau in cantitati mici. Ca sa faca un pic de locum, invarteau doua ore, fara sa se opreasca, la cazanul in care puneau zahar si petale de trandafiri. Acest paradis, cu smochini, turci cu salvari si turcoaice cu ferigea, a inceput sa se clatine la inceputul anilor '60. "Ne-a trezit la un moment dat ca fac masuratori pe insula. Am simtit ca vor sa ne mute. Era prin '64-'65. Mai apoi ne-au spus ca se face barajul", spune Musref Durgut, un turc nascut pe Ada-Kaleh, din parinti care se nascusera, la randul lor, pe Ada-Kaleh.

Ca sa impiedice un mare scandal, autoritatile i-au momit pe cei 600 de locuitori ai insulei cu pasapoarte care le permiteau sa plece in Turcia, lucru nu tocmai de ici de colo in acea vreme. Apoi le-au mai promis un nou paradis - un proiect care prevedea ca Ada-Kaleh, de la cel mai tanar copac pana la marea cetate, va fi mutata pe Simian, o insula de langa Drobeta Turnu-Severin. O parte din locuitorii de pe Ada-Kaleh au luat drumul Turciei. Altii s-au dus spre Dobrogea, pe unde isi aveau neamurile. Nimeni nu s-a mutat pe Simian. Promisiunile autoritatilor fusesera vorbe in vant. Nu au mutat decat o parte din cetatea de pe Ada-Kaleh si cateva morminte musulmane. Totul aruncat la intamplare. Printre cladirile care au fost lasate pe Ada-Kaleh s-a numarat si geamia, cunoscuta pentru covorul ei rosu care pe atunci trecea drept cel mai mare din Europa. Fusese primit cadou de la un sultan. Covorul a luat drumul unei moschei din Turcia, geamia de la Ada-Kaleh a fost dinamitata.

Cei care au supravietuit dupa ce insula draga lor a fost inghitita de ape isi aduc aminte ca Ada-Kaleh mirosea a iasomie si a fructe coapte. Ca din fiecare curte te chema aroma de zahar pus la topit intr-un cazan, in care mesteca un turc, aruncand petale de trandafir si descantand pana avea sa se inchege deliciosul locum. Pe Ezarzia, strada principala, unde erau adunate mai toate pravaliile, te ademeneau arome puternice de tutun, fugite din narghilelele la care pufaiau turcii. Peste aromele de tutun juca mirosul ceaiului tare si al cafelei la nisip. Calatorul, imbatat de cafea si de rahatul tavalit in susan, pe care i le oferea negustorul turc, se aseza pe divanul scund, impodobit cu perne. Pleca incarcat de cutii cu tigarete, podoabe minunate si stofe grele. Dar numai dupa ce afla povestea sultanului Kaleh si a sotiei sale, Ada. Se spune ca femeia era atat de frumoasa, incat i-a sucit cu totul mintile sultanului, care le-a parasit pe celelalte neveste din harem. S-a izolat, impreuna cu Ada, pe insula din mijlocul Dunarii, ca sa aiba parte doar el de frumusetea ei. Nefericita, sultana s-a aruncat in Dunare in timpul unei calatorii. "Allah ekber..." - imamul din minaret chema la rugaciune. Pe Ezarzia se lasa liniste. Geamia care mirosea a smirna se umplea de turci imbracati in salvari si de turcoaice cu fata acoperita de ferigea. Pe marginile insulei, cetatea ridicata de austrieci din caramida trainica veghea la apus intoarcerea barcilor. Lotcile, incarcate in zori cu locum si tigarete de vanzare, pentru cei de pe mal, se intorceau goale. Cand au vazut, in 1971, cum insula pe care au trait a disparut in Dunare, multi batrani care locuisera pe Ada-Kaleh s-au imbolnavit si au murit, fara sa apuce sa mai profite de pasapoartele oferite.

Simian, insula pe care ar trebui sa renasca Ada-Kaleh, e la o distanta de 10 minute de mers cu salupa, din portul de la Drobeta Turnu-Severin. Simian nu se bucura nici de pozitia privilegiata, de "mic Gibraltar", pe care o avea "Insula cetate", si nici de un climat mediteranean. In anii '70, cand au sacrificat Ada-Kaleh pentru Portile de Fier, autoritatile s-au laudat ca vor reface pe Simian paradisul oriental inghitit de apele lacului de acumulare. Au adus bucati din cetatea de pe Ada-Kaleh si le-au lipit grosolan pe una din marginile Insulei Simian. Au adus si cazematele si o parte din cimitirul musulman. Dar cand au vazut ca locuitorii de pe Ada-Kaleh nu au de gand sa se mute pe Simian, au lasat insula in grija granicerilor. Frumoasele cazemate au ajuns grajduri pentru cai, inconjurate de gradinile de zarzavat pe care si le-au incropit satenii dintr-un sat de pe malul Dunarii. In acest moment, autoritatile de la Severin lucreaza impreuna cu o firma din Turcia la un proiect care sa invie, pe Simian, Ada-Kaleh. Proiectul are sprijinul Ambasadei Turciei in Romania. Vor fi ridicate replici fidele ale cladirilor de pe Ada-Kaleh. In afara de acestea, pe Simian ar mai urma sa apara un minihotel, restaurante, magazine. Cetatea ar urma sa adaposteasca si o serie de galerii de arta.

Informatiile sunt preluate de aici.

TURISM - Podul lui Traian

2010-06-24T09:57:00.005+03:00

Podul lui Traian, asa cum a fost numit de istorici, a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 şi primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii militare de cucerire a Daciei regelui Decebal.

Măreţia arhitectonică şi tehnică a podului de peste Dunăre erau, cel puţin pentru antichitate, remarcabilă şi demonstrează importanţa strategică pe care Traian a dat-o construcţiei şi prin asta cuceririi Daciei. Cartea scrisă de Apolodor din Damasc despre construcţia acestui pod nu ne-a parvenit, dar dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Cesarea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le-a antrenat construcţia podului. S-a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră ce avea formă paralelipipedică. La cele două capete, sudic şi nordic erau ridicate câte o monumentală poartă. Pe Columna lui Traian putem distinge o imagine stilizată a podului, cu mai puţini piloni, dar în principiu conformă surselor scrise şi care permite recunoaşterea tehnicii de îmbinare a lemnului şi pietrei.

S-a estimat că podul măsura 1135 de metri lungime, el legând castrul Pontes de pe malul sudic de aşezarea Drobeta de pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102). După Cassius Dio (LXVIII,13,1) podul avea aproximativ 46 - 50 de metri în înălţime şi 12 în lăţime. Cei douazeci de pilon sustinători fixaţi pe fundul nămolos al fluviului aveau o lăţime de 17,6 metri, iar deschiderea de arc (distanţa dintre două picioare succesive) era de aproximativ 50 de metri. Descrierea cea mai amănunţită a procesului de construcţie ne-o lasă Procopius din Cesarea în lucrarea De aedificis (IV, 6). Conform acesteia, romanii ar fi deviat parţial cursul fluviului folosind albia unui afluent sudic, secat. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicaţi pe uscat. Pentru construcţia celorlalţi s-au folosit cofraje din bârne de stejar cimentate şi sisteme de pompe.

Placa memorială romană „Tabula Traiana”, 4 metri lungime şi 1,75 metri înălţime, ce comemorează finalizarea drumului militar roman al lui Traian, este amplasată pe partea sârbească cu faţa spre malul românesc.

"MP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m) F(ecit)" este inscriptia inscrisa pe tabula, traducerea apartinandu-i lui Otto Benndorf: "Împăratul Nerva fiul divinei Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribune, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod"

Istoricii consideră de obicei credibilă relatarea lui Cassius Dio care atribuie îndepărtarea supra-structurii podului a succesorului lui Traian, Hadrian. Acesta îl percepea ca pe un risc pentru Moesia, în cazul unei invazii barbare din nord. Există însă şi surse care afirmă că autorul distrugerii ar fi Aurelian, în cadrul operaţiunii de abandonare a Daciei.

Cei douăzeci de stâlpi încă se mai vedeau în anul 1856, când nivelul Dunării era foarte scăzut. În 1906, Comisia Internaţională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigaţia. În 1932, erau 16 stâlpi rămaşi sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost găsiţi de arheologi, probabil restul de patru fiind luaţi de apă între timp. Însă, chiar şi astăzi se pot vedea primul şi ultimul stâlp pe malurile Dunării.

Sursa.

Locatie:

Vizualizare hartă mărită

Baile Olanesti, jud Vlacea

2010-06-16T11:59:00.004+03:00

Băile Olăneşti este un oraş relativ nou, situat in judetul Valcea, aici neaflându-se terme romane sau altceva care să ducă la concluzia că este o aşezare veche (nu acelaşi lucru se poate spune de localitatea acum componentă, Olăneşti - sat). Localitatea mai este supranumită şi „Izvoarele de aur”, nume datorat izvoarelor minerale iodurate, bromurate, sodice, calcice, sulfuroase şi clorurate, hipotone sau izotone. Se află aşezat pe valea Tisei (cunoscută mai mult sub denumirea de râul Olăneşti) afluent al Oltului, înconjurat de munţii Gerea, Folca şi Căprăreaţa din Carpaţii Meridionali al căror înalţimi se pierd în dealuri împădurite. Aceasta face ca iernile să fie blânde şi verile răcoroase.

Vechimea oraşului se indentifică cu existenţa descoperii izvoarelor. Apele minerale de la Olăneşti sunt menţionate prima dată într-un hrisov din 1760 şi sunt numite ape tămăduitoare, acestea aflându-se pe moşia clucerului Toma Olănescu care construieşte primele camere de băi. De aici şi numele de Băile Olăneşti.

Conducătorul revoluţiei din 1821, Tudor Vladimirescu, se retragea aici, pe moşia Olăneştilor, cu un grup de boieri fideli şi astfel s-a răspândit vestea efectului tămăduitor al apelor miraculoase în Ţara Românească.

Primele analize ale apelor s-a făcut pe la 1830, punându-se în evidenţă prezenţa iodului.

În 1868 dr. Carol Davila împreună cu un chimist, Bernath Lonway, fac analiza chimică a apelor, evidenţiind 40 de izvoare. Se ridică primele stabilimente de tratament.

Anul 1873 se poate socoti anul apariţiei staţiunii, deoarece în acest an apele locului duse la diferite expoziţii ale Europei, revin cu medalii de aur (Expoziţia Internaţională de la Viena), astfel că aşezare intră în atenţia lumii, fiind comparată cu tratamentele de la Baden-Baden, Karlovy-Vary şi Aix de Bains.

Însă anul 1895 va aduce staţiunii uitarea pentru aproape 30 de ani. În acest an fatidic, o rupere de nori provoacă mari torente de apă care astupă izvoarele. Acestea vor fi regăsite şi destupate după primul război mondial, recaptate, iar staţiunii i se dă o nouă viaţă. S-au făcut noi amenajeri hoteliere, s-au amenajat izvoarele şi s-a construit un pavilion de băi minerale cu apă sulfuroasă, s-au făcut analizarea izvoarelor noi descoperite, cel mai important şi totodată renumit izvorul nr.24 (descoperit prin anii 1950). Se spune că staţiunea are treizeci de "vene" ale sale care sunt raţiunea existenţei sale.

Aceste izvoare binefăcătoare au dus la construcţia în anii 1950 a unei baze de tratament pentru ocupanţii sovietici şi nomenclatura comunistă, cunoscută ca "Vila 1 Mai". Ulterior, după 1970 din nu se ştie ce raţiuni s-au admis şi alţi turişti, totuşi destul de selecţionaţi, familii de activişti comunişti în general. Intrarea a fost păzită de trupele de securitate până la 1989. După 1989 a fost dată M.Ap.N.-lui un timp, după care a devenit secţie a spitalului „Elias” din Bucureşti.

Tot în aceasta zonă a fost construită una din vilele destinate Ceauşeştilor, terminată în vara anul 1989, astăzi vilă de protocol.

Un mare necaz s-a abătut asupra oraşului în vara anului 1969, când o rupere de nori pe versant a dus la formarea unui torent care nu numai că a îngropat o serie de izvoare, dar a făcut şi victime omeneşti (şase turişti).

Dar "omul a biruit" în final prin dorinţa sa pentru mai bine, pentru mai frumos. Izvoarele au fost dezgropate şi reamenajate, s-a mărit baza de tratament prin construcţia unui mare complex hotelier cu bază de tratament, „Parângul”, care a putut asigura cazarea unui mare număr de turişti. Au urmat construcţia şi a altor hoteluri; chiar şi în momentul de faţă sunt în construcţie noi locaţii.

Din cele relatate mai sus reiese că activitatea de bază a oraşului este turismul, activitate care este şi a localităţii componente Olăneşti sat. Mai se remarcă ca activităţi ale locuitorilor pomicultura şi creşterea animalelor, mai ales în localitatea componentă Cheia.

Sursa.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Manastirea Govora, Valcea

2010-06-02T10:30:00.004+03:00

Mănăstirea Govora este o mănăstire de maici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Ţara Românească, precum şi un monument arhitectonic medieval de o rară frumuseţe. Numele "Govora" îi vine provine probabil din derivarea slavului găvariti, a vorbi, a spune şi prin extensie izvor, murmur de izvor, sau din dialectul traco-dac care înseamnă "adâncitură", vale cu multe izvoare.

Mănăstirea este situată la poalele dealului Coşul Mare pe raza comunei Mihăeşti, pe fosta moşie Hinţa, la 6 km de Băile Govora şi la 18 km de municipiul Râmnicu Vâlcea.

Biserica mănăstirii, aşa cum apare astăzi, este ridicată pe un plan treflat având o singură turlă aşezată pe naos, care are o cornişă de cărămidă în formă de dinţi de fierăstrău. Pereţii exteriori sunt drepţi, singura ornamentaţie arhitectonică fiind un brâu cu trei funii ce o desparte în două. În rest sunt netezi, zugrăviţi în alb, având ferestruicile înguste cuprinse între încadramente simple, netede, acestea fiind dublate de un chenar cu motive geometrice şi vegetale. Pridvorul se sprijină pe 8 coloane de piară simple, puţin îngustate spre vârf, terminate cu capitele late fară ornamentaţie. Tâmplele coloanelor şi bolta pridvorului sunt acoperite de picturi murale. Decoraţiunea murală interioară în schimb este deosebit de bogată lucrată în tehnica fresco, de zugravi cunoscuţi ai epocii brâncoveneşti, semnăturile acestora fiind incă bine conservate.

Incinta mănăstirii este de formă poligonală, aproape trapezoidală, având lungimea, pe axul E-V de 60m, cu latura vestică măsurând 67m şi cea estică 30m. Ea este compusă din zidul exterior pe care sunt situate încăperile folosite drept chilii precum şi beciurile de suprafaţă. Chiliile sunt dispuse pe două niveluri, un parter supraînălţat şi un etaj, acesta din urmă fiind adăugat în secolul XIX. Săpăturile arheologice au arătat 6 faze de extindere a incintei, în cea de la mijlocul secolului al XVII-lea funcţionând şi tipografia lui Meletie Macedoneanul.

Turnul-clopotniţă de acces în incinta mănăstirii este etajat pe 4 nivele, având o înălţime de aproximativ 15m şi o grosime a zidurilor de cca 2m. Primul cat este inaccesibil, iar etajele 2 şi 3 sunt prevăzute cu găuri pentru tragere, având rol în defensiva complexului mănăstiresc. Ultimul etaj, care adăposteşte clopotniţa, este adăugat probabil în epoca brâncovenească. Rolul defensiv al primelor faze ale incintei mănăstirii se pot vedea foarte bine pe zidul de lângă turn ce mai păstrează meterezele şi drumul de strajă, astăzi părţi a podului chiliilor.

Începuturile mănăstirii sunt obscure, pierdute în pâcla deasă a timpului. S-a presupus că, iniţial, mănăstirea de piatră ar fi fost clădită pe un locaş de cult catolic mai vechi din lemn. În sensul acesta arhitectul Ion Trajanescu, interesat de istoriul manăstirii, culegea pe la 1910 o legendă locală conform căreia, la început ar fi fost o biserică, iar voievodul Radu cel Mare (posibil identificabil cu voievodul Radu I), ar fi ridicat actuala mănăstire pe fundaţia acesteia. Săpăturile arheologice din anii 1984-1985 nu au descoperit nici un fel de indidiciu în acest sens. Cu ocazia sondărilor făcute în acei ani au fost în schimb remarcate, la sud de actuala biserică, fundaţiile unei clădiri vechi, probabil de secol XIV, cu dimensiunile de 19m lungime şi cu grosimea zidurilor de 1,30m, încheiată cu un zid orientat nord-sud cu grosimea de 1,20m. Această clădire, neexcavată total datorită amplasării parţiale sub actuala biserică, este considerată a fi biserica originală a mănăstirii (Gh. T. Cantacuzino). Acest fapt este argumentat de orientarea zidurilor pe axa est-vest. Ulterior, arhitectul Cristian Moisescu, presupune, datorită liniei drepte a zidului lipsit de elementele specifice arhitecturii bisericilor, că porţiunea de zid sondată reprezintă de fapt rămăşiţele unei vechi incinte fortificate.

O altă teorie privitoare la ctitoriile anterioare celei ortodoxe este vehiculată de prof. Gh. T. Ionescu care consideră că actuala mănăstire ar fi luat locul unor aşezări ale catarilor (sau bogomililor), teorie care nu are nici un fel de suport argumentat.

În muzeul mănăstirii este păstrat un clopot spart în greutate de 250kg cu inscripţia S-a turnat acest clopot în numele lui Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae 6965 (1456-1457), adică în timpul domniei lui Vlad Ţepeş însă primul document care să ateste mănăstirea este un hrisov datat 27 septembrie 1485 în care egumenul de atunci, Iosif Govoreanul, cumpăra câteva loturi de teren în oraş (la Râmnic probabil) de la Hijul. În lipsa altor dovezi sau izvoare scrise, presupunerile în ceea ce priveşte momentul întemeierii locaşului de cult duc la concluzia că acesta s-ar fi întâmplat pe undeva spre mijlocul secolului XV, probabil chiar în timpul domniei lui Vlad Dracul, cum reiese dintr-un document al lui Radu cel Mare, sau chiar spre începutul aceluiaşi secol, cum reiese din pomelnicul mănăstirii, care începe cu Mircea cel Bătrân. De altfel materialul arheologic cel mai vechi scos la lumină poate fi datat tot cam din acea perioadă, excepţia făcând zidul enigmatic de care am vorbit mai sus.

În timpul domniei lui Vlad Ţepeş se consumă un moment important, răzvrătirea lui Albu cel Mare, puternic feudal vâlcean, probabil înrudid cu Basarabii, care încearcă să-l înlăture pe domn. Acesta cotropeşte satele mănăstirii Glodul şi Hinţa (localităţi astăzi dispărute) pustiind şi mănăstirea însăşi. În urma luptelor date cu voievoul ţării, Albu cel Mare este înfrânt [...]şi l-a prins şi l-a tăiat, pe el şi pe tot neamul lui.. Satele sunt confiscate de la viclean însă sunt date unor alţi boieri, ulterior fiind răscumpărate şi date mănăstirii de Radu cel Mare.

Pisania cea mai veche păstrată afirmă că [...] această biserică cine a zidit-o nu se ştie [...] iar Radu cel Mare [...] au dires-o şi au înfrumuseţat-o [...]. De altfel domnia acestui voievod a însemnat un moment important pentru acest locaş de cult. Voievodul reface aproape din temelii biserica [...] pe care am văzut-o părăsită de la sfânt răposaţii strămoşii noştri [...] (D.I.R., B, vol.I, p.241), îi confirmă vechile danii de la Vlad Dracul, bunicul său, Vlad Călugărul şi Smaranda (Salomia), părinţii săi, şi îi face alte multe danii.

După daniile făcute de acest voievod, mănăstirea Govora, devine una dintre cele mai importante mănăstiri ale ţării, ieromonachii continuând să păstreze şi să sporească moşiile ce întreţineau viaţa monahală şi spiritualitatea ortodoxă. În primăvara lui 1611, în urma invaziei şi jafului armatelor principelui Transilvaniei, Gabriel Báthory, lăcaşul este cu siguranţă afectat, însă documentele nu consemnează acest lucru, pagubele suferite fiind probabil minore.

În timpul domniei lui Matei Basarab, în urma unor ample lucrări de reconstrucţie, reconsolidare şi extindere, conform opiniei istoricului H. Stănescu („Arhivele Olteniei”, 1936, p.424), aici se instalează, în 1637, a doua tipografie cunoscută din Ţara Românească. Încă din primii ani de funcţionare, de sub teascurile acestei tipografii vor cunoaşte lumina tiparului lucrări importante ale culturii medievale româneşti precum Psaltirea slavonească la 1637-1638 şi mai ales la 1640 prima lucrare tipărită în limba română Pravila bisericească cunoscută sub denumirea de Pravila de la Govora, în traducerea călugărului Mihail Moxa. De altfel egumenul Meletie Macedoneanul, cel care a supravegheat şi încurajat activitatea de tipărire, este unul dintre cei mai importanţi stareţi ai mănăstirii, în cei 4 ani cât a condus lăcaşul (1636-1640) l-a făcut cel mai renumit şi mai bogat aşezământ monahal al ţării a acelui veac.

Un alt stareţ important a fost ieromonahul Paisie (1683 - 1715), în timpul căruia biserica mănăstirii este refăcută căci era "[...] prea învechită şi crăpată, cât îi venea vremea a cădea [...]" (Ghenadie Enăceanu, „Vizite canonice”, Bucureşti, 1892, p.23) iar interiorul a fost zugrăvit aşa cum se vede şi astăzi. Cu această ocazie a fost zugrăvit în pronaus şi chipul domnitorului Constantin Brâncoveanu; cât este de real, greu de stabilit, însă cu certitudine este cea mai veche reprezentare a chipului marelui cărturar. Acelaşi stareţ reface şi sporeşte mijloacele de întreţinere ale călugărilor, de altfel toate reparaţiile fiind făcute pe cheltuiala mănăstirii. Plecarea din scaunul stăreţiei mănăstirii Govora a acestui bun gospodar este legată indisolubil de decapitarea marelui voievod Constantin Brâncoveanu, legăturile dintre aceştia, sau relaţiile ieromonahului cu viaţa politică a epocii, rămânând încă necunoscute.

Alte reparaţii, la chilii şi trapeza mănăstirii, sunt făcute de către stareţul Ştefan Mănăstireanu (1762 - 1774; 1778 - 1782), lucrările fiind continuate de Mihail Tetoianu (1775 - 1778), iar ieromonahul Anatolie (1782 - 1787) reface uşa cea mare a clopotniţei stricată de Florea hoţul şi pictează bisericuţa cea mică a egumenului Ilarion (lucrare executată de zugravul Dimitrie).

După acestă perioadă de înflorire urmează decăderea, culminând cu perioada de stăreţie a arhimandritului Constandie (1805) care [...] lipsit de minţi [...] (Aurelian Sacerdoţeanu, „Pomelnicul Mănăstirii Govora” în „Mitropolia Olteniei”, nr.10-12/1961, p.821) a arendat păgubos parte din moşiile mănăstirii pe mai mulţi ani, băgând mănăstirea la grele datorii.

Egumenii ce i-au succedat, greci după naştere, au sporit starea de decădere judecându-se cu creditorii, pentru ca în 1814 toate averile mănăstirii să fie trecute în posesia Epitropiei spitalului străinilor, iar mănăstirea nu a mai înregistrat nici un stareţ până în 1842.

În timpul stareţului Nicandru Vasilescu (1863 - 1882) sunt refăcute chiliile, adăugându-se încă un etaj la cel existent. În timpul reparaţiilor la clădirea Episcopiei Râmnicului (1890) episcopul Ghenadie Enăceanu se mută temporar la mănăstirea Govora, cu această ocazie făcându-se unele reparaţii şi înbunătăţiri la clădirile anexe.

Pe 20 iulie 1959, regimul comunist, printr-un act arbitrar, modifică statutul mănăstirii, transformând-o în mănăstire de maici prin aducerea a 21 de călugăriţe de la Mănăstirea Bistriţa (judeţul Vâlcea), în frunte cu stareţa acestora Evghenia Racoviţă (1959 - 1964).

Locatie:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Biserica fortificata din Darjiu, Harghita

2010-05-12T14:56:00.004+03:00

Iniţial construită în stil romanic (secolele XIV-XV), biserica a fost transformată ulterior în stil gotic. Fortificată în anul 1400, prezintă o incintă dreptunghiulară cu ziduri înalte, întărite cu şase turnuri. Turnul de poartă păstrează înfăţişarea originară, cu zidărie masivă, străpunsă de ferestre de tragere protejate cu închizători de lemn. Lucrările de fortificare s-au asociat cu cele de înfrumuseţare a edificiului, care a fost prevăzut cu bolţi gotice pe nervuri; încastrarea nervurilor a distrus, din păcate, o bună parte a picturilor murale iniţiale, realizate în 1419.

Etajul fortificat acoperă atât nava cât şi corul, iar parapetul drumului de strajă a fost scos în consolă deasupra contraforţilor, ceea ce a înlesnit deschiderea unor largi guri de aruncare sub cornişă. Deşi concepute în scop utilitar, acestea au un efect decorativ deosebit. Un impact la fel de puternic produce scara de acces la orgă, de pe latura de răsărit, operă sculpturală masivă, în planuri tăiate viguros. Astfel Biserica în ansamblul ei a dobândit un aspect de bastion, având un acoperiş înalt, lipsit de turnuri. Perimetral, incinta este acoperită cu un acoperiş interior, la adăpostul căruia se mai păstrează până în zilele noastre cămări cu rezerve de alimente ale sătenilor.

Biserica fortificată din Dârjiu este cunoscută datorită picturilor sale murale. Autorul ansamblului mural este meşterul medieval Paul, fiul lui Ştefan din Ung, format într-un mediu eclectic, în care se îmbinau forme stilistice ale goticului internaţional, cu elemente italienizate ale Renaşterii timpurii.

Din păcate, foarte puţine dintre decoraţiunile murale iniţiale s-au păstrat până în ziua de atăzi, deoarece au fost afectate de construcţia bolţilor în reţea pe console la sfârşitul secolul al XV-lea, şi ulterior, de construirea unei tribune în secolul al XVII-lea.

Ansamblul mural cuprinde o ilustrare a Conversiunii Apostolului Pavel, Martiriul celor 10.000 precum şi câteva figuri de sfinţi episcopi. Cele mai valoroase picturi sunt cele înglobate în ciclul Legenda regelui Ladislau (Urmărirea cumanului, Lupta corp la corp, înfrângerea şi uciderea cumanului, Odihna lui Ladislau).

Ca şi în cazul altor picturi medievale transilvănene, fondul este uniform, ca un ecran pe care se proiectează imaginile, dar suprafaţa sa este tratată decorativ, fiind în întregime acoperită cu un fel de tapet, lucrat cu şablonul; motivul ornamental rezultă din gruparea a patru crini stilizaţi dispuşi în cruce. Acest tip de decor, ce imită tapetul, s-a răspândit în pictura murală gotică sub influenţa miniaturilor, în special a celor franceze, ce au cunoscut o mare înflorire în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea. în acest sens, merită a fi remarcată migala de giuvaergiu cu care Paul a redat detaliile de costum, armele şi harnaşamentul cailor. Figura eroului acestui ciclu pictural este regele ungur Ladislau (1077-1095), ale cărui coroană şi centură bătută cu perle, ca şi aureola cu contur perlat reamintesc mai vechi modele italo-bizantine. Reexaltarea acestor modele poate fi corelată cu ultima perioadă de înflorire a cultului lui Ladislau cel Sfânt în primele decenii de domnie a regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg (1387-1437).

Conversiunea Apostolului Pavel este o altă pictură foarte valoroasă a Bisericii din Dârjiu. Aceasta înfăţişează episodul căderii de pe cal a lui Saul rebotezat - Pavel, în drum spre Damasc. Totuşi, atenţia pictorului este îndreptată mai mult asupra grupului de însoţitori ai apostolului, care sunt înfăţişaţi în costume de scutieri.
Locatie:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Palatul Cercul Militar Naţional, Bucuresti

2010-05-04T09:31:00.003+03:00

Palatul Cercul Militar Naţional găzduieşte instituţia centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum şi de imagine, reprezentare şi protocol.

Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911, deşi terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ştefănescu şi E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, organizaţie a ofiţerilor români înfiinţată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor (circa 80%), precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăştinos.

Din cauza solului umed, mlăştinos şi nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny şi Elie Radu se adoptă soluţia unei fundaţii pe piloni de stejar, înfipţi în terenul ferm de sub mlaştină. La declanşarea Primului Război Mondial, construcţia se prezintă terminată „la roşu şi învelită". „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din Bucureşti este „podoaba arhitecturală a ţării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, ştiinţa şi simţul estetic al marilor arhitecţi români şi străini au înzestrat România". Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat. La revenirea armatei în Bucureşti, clădirea este găsită devastată în interior. Se reiau lucrările de reparaţii. În prezenţa Regelui Ferdinand I al României şi a Reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu, şi a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ştefan Holban, are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar.

În perioada comunistă, inscripţia "Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripţia "Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripţia "Cercul Militar Naţional".

Sala de Marmură

Sala de Marmură a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reuşite realizări ale arhitecturii româneşti. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta îşi găsesc echilibrul în şirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspiraţie antică, cu stilizări şi prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeţi, Victorii înaripate, zeităţi ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.

Sala Maură

Sala Maură se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Ea are pereţii îmbrăcaţi în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate şi acoperite cu foiţă de aur.

Sala Bizantină

Sala Bizantină îşi trage numele de la concepţia în stil bizantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiţionale româneşti. Sala este dominată de un şir de arcade care susţin un plafon casetat, arcade ce se sprijină la rândul lor pe un şir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. În interiorul arcadelor romane, la ultima renovare au fost adăugate fresce murale reprezentând imaginile unor conducători ai României independente şi unele momente de referinţă din Istoria poporului român.

Sala Gotică

Sala Gotică reprezintă o ambianţă arhitecturală gotică, caracterizată prin arcuri frânte în ogive şi prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.

Sala Norvegiană

Sala Norvegiană este inspirată din atmosfera specifică Nordului Europei, cu candelabre în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentând chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dând impresia de vechi interioare nordice.

Scara de Onoare

O impresionantă scară din marmură, în dublă pantă, conduce oaspeţii către etajul al doilea şi către sălile de recepţie. Scările de acest tip nu sunt doar simple elemente de legătură, ci sunt gândite ca parte din regia unui ceremonial.

TURISM - Lacul Sf Ana

2010-04-27T09:46:00.003+03:00

Lacul Sfânta Ana este un lac vulcanic, fiind singurul astfel de lac de pe întreg teritoriul României. Este situat în masivul Ciomatu, de pe stânga Oltului, în apropiere de Tuşnad. Lacul este aşezat pe fundul craterului unui vulcan stins, denumit Ciomatu (sau, după alte surse, Ciomadu), din masivul vulcanic Puciosu, locul celei mai recente erupţii vulcanice în Carpaţi şi în Europa de Est, care a avut loc acum câteva zeci de mii de ani (probabil mai recent de acum 42.000 ani).

Lacul Sfânta Ana se află la o altitudine de 946 m. De formă aproape circulară, similar cu o paletă de pictor, are o lungime de 620 m şi o lăţime maximă de 460 m, o suprafaţă de 19,50 ha şi o adâncime maximă de 7 m. Lacul îşi completează apele numai din precipitaţii, neavând izvoare. Puritatea apei se apropie de aceea a apei distilate, cu numai 0,0029 ml minerale. În apă nu există oxigen, motiv pentru care în aceasta nu trăieşte nici o vietate. Capacitatea trofică redusă a apei lacului se datorează şi emanaţiilor mofetice prin fundul lacului şi prin pereţii craterului.

Turiştii veniţi la lacul Sfânta Ana nu au nevoie de prognozele meteorologilor pentru a afla cum va fi vremea, ei având la îndemână o metodă empirică, dar exactă, oferită de muntele vulcanic: cele două fisuri formate în munte care prevestesc vremea cu precizie de sută la sută. Localnicii ştiu că "Dacă emanaţiile din fisuri pişcă la nas, atunci e semn de furtună, iar dacă nu, ziua va fi însorită, tocmai potrivită pentru drumeţii". Fenomenul are o explicaţie ştiinţifică. În munte se desfăşoară încă o activitate post-vulcanică, sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice. Când presiunea atmosferică scade, gazele, precum bioxidul de carbon şi sulful, urcă spre suprafaţă şi inundă fisurile cu un miros înţepător, semn că vine ploaia.

Lacul Sfânta Ana, este o rezervaţie complexă naturală, geologică, floristică şi faunistică, fiind legat de Băile Tuşnad prin poteci turistice.

Lângă lac se află o capelă romano-catolică cu hramul Sfintei Ana.

Vârsta lacului Sfânta Ana nu a fost încă determinată cu exactitate, diverşi cercetători estimând că ultima erupţie a avut loc cu 32.000 de ani în urmă (Juvigne et al. 1994), cu 10.500 de ani în urmă (Morya et al. 1996) sau chiar 9.800 de ani în urmă (Magyari et al. 2006). Studiile palinologice, având ca obiect studiul polenului și al sporilor, au ajuns la concluzia că istoria lacului Sfânta Ana a început în urmă cu circa 9.800 – 8.800 ani, cu stadiul de turbărie şi lac puţin adânc. A urmat o perioadă de acumulare continuă de apă pluvială şi de creştere a nivelului apei până la valoarea maximă de 12 metri, cu 2.700 – 700 de ani în urmă, atunci când lacul Sf. Ana a avut un caracter puternic oligotrof. Ultimele măsurători efectuate în anul 2005 de către o echipă de scafandri profesionişti împreună cu Organizaţie GeoEcologica ACCENT au găsit pentru suprafaţa lacului o valoare de 19,3 ha şi un perimetru de 1617 m, în scădere faţă de valorile de 21,3 ha şi respectiv 1749 m raportate în anul 1909 de Geley Josef, pentru o suprafaţă de retenţie a bazinului de colectare de circa 2,15 km². Cota oglinzii apei variază între 949 şi 950 m.

Lacul are o formă ovală, semiaxa mare fiind de 680 m iar cea mică de 470 m. Conform măsurătorilor efectuate în anul 2005, adâncimea maximă de a lacului este de 6,4 m. Conform aceloraşi măsurători, grosimea maximă a sedimentelor este de circa 4 m. Lacul Sf. Ana este alimentat exclusiv din precipitaţii, gradul de mineralizare al apei fiind din acest motiv extrem de scăzut. Iarna, lacul este acoperit cu un strat de gheaţă de până la 1 m.

Locatie:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Conacul Rosetti-Solescu, Vaslui

2010-04-19T08:08:00.005+03:00

Conacul Rosetti-Solescu a fost construit la începutul secolului al XIX-lea (în jurul anului 1827) de către postelnicul Iordache Rosetti, descendent din marea familie boierească Ruset (Roset), de origine domnească, ramura Solescu. Clădirea conacului a fost construită din cărămidă, pe fundaţie de piatră, în stilul arhitecturii moldoveneşti, îmbinând elemente tradiţionale cu cele ale stilului neoclasic, predominant în Europa acelor vremuri.

Conacul are trei nivele (demisol, parter şi etaj), camerele fiind grupate în jurul unui hol central, din care se accede în toate camerele prin intermediul culoarelor. În holul central se află o scară monumentală de lemn cu balustrada sculptată. Latura de est a faţadei are o boltă de trăsură cu arcade la parter şi o terasă neacoperită la etaj. În acest conac, a locuit familia postelnicului Iordache Rosetti cu soţia sa, Ecaterina (Catinca), şi cu cei cinci copii (3 băieţi – Constantin, Theodor şi Dumitru; şi 2 fete – Elena şi Zoe). Aici a avut loc la data de 30 aprilie/12 mai 1844 cununia religioasă a Elenei Rosetti cu Alexandru Ioan Cuza, pe atunci preşedinte al Judecătoriei Covurlui.

După moartea postelnicului Iordache Rosetti la 10 ianuarie 1846, în conac a locuit singură soţia sa, Ecaterina. Aceasta a murit la 11 aprilie 1869, moşia şi conacul de la Soleşti fiind moştenite de fiul ei, Theodor. Cum acesta nu avea posibilitatea să se ocupe cu întreţinerea moşiei, a vândut moşia şi conacul către fratele său mai mare, Constantin. După moartea acestuia din urmă, moşia a fost moştenită de fiul său, Gheorghe Rosetti-Solescu, fost ministru plenipotenţiar al României la Sankt Petersburg timp de 40 de ani, apoi de fiul său, Theodor Gh. Rosetti. La data de 30 aprilie 1909, au fost aduse aici rămăşiţele pământeşti ale Elenei Cuza, care au fost înmormântate în curtea bisericii, lângă cele ale mamei sale. Fiul lui Theodor Gh. Rosetti, Georges Rosetti, a plecat în Franţa imediat după venirea comuniştilor la putere.

După instaurarea regimului comunist în România, în anul 1949, conacul a fost naţionalizat de stat şi trecut în proprietatea Sfatului Popular al comunei Soleşti, aici funcţionând şcoala satului (1948-1977). Afectată de cutremurul din 4 martie 1977, clădirea a fost transferată către Muzeul Judeţean Vaslui, dar lucrările de restaurare a conacului nu au fost finalizate. După răsturnarea regimului comunist, conacul a fost revendicat de către urmaşii familiei Rosetti-Solescu, stabiliţi în Germania sau Franţa, aceştia cerând statului român 200.000 de dolari pentru a vinde clădirea. Ca urmare a situaţiei juridice neclare a conacului, acesta a început să se degradeze, astăzi fiind practic o ruină. Conacul a fost vandalizat de oameni: zidurile sunt fisurate şi parţial căzute, tabla din aramă de pe acoperiş a fost înlocuită cu una ruginită şi spartă pe alocuri, plafoanele sunt prăbuşite, pardoselile şi tâmplăriile din lemn au fost furate de localnici şi puse pe foc. De asemenea, copacii din parcul conacului, unii cu valoare istorică, au fost tăiaţi de localnici.

În partea de est a curţii boiereşti, Ecaterina Rosetti (văduva postelnicului Iordachi Rosetti-Solescu şi mama doamnei Elena Cuza) a construit între anii 1859-1860 o biserică-paraclis cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". După finalizarea construcţiei, au fost mutate într-o criptă aflată în partea de sud a pronaosului bisericii osemintele postelnicului Iordache Rosetti şi a mamei sale Catrina Gavriliţa Catargi, ambii decedaţi la 10 ianuarie 1846. Cele două morminte au fost acoperite cu lespezi funerare.

Biserica a fost construită din cărămidă pe fundaţie de piatră, fiind iniţial acoperită cu şindrilă. Ea are formă de navă dreptunghiulară, cu absida altarului semicirculară, turn-clopotniţă deasupra pronaosului şi intrare prin partea de vest. În decorarea frontoanelor s-au folosit elemente de stil neoclasic: fronton sprijinit pe doi stâlpi, ferestre cu deschidere în arc, profile simple sub cornişă, friză de arcaturi la turn. Biserica a îndeplinit funcţia de paraclis al curţii boiereşti până în anul 1893, când Gheorghe Rosetti-Solescu, proprietarul moşiei Soleşti, ministru plenipotenţiar la Sankt Petersburg, a donat-o satului, aceasta devenind biserică parohială. Biserica a suferit mai multe reparaţii în decursul timpului. Astfel, turnul clopotniţă a fost reparat în anul 1900 şi refăcut în 1945, acoperişul de şindrilă a fost înlocuit în 1902 cu unul de tablă, în 1960 s-au făcut intervenţii la fronton. Biserica a fost consolidată în anul 1988. Biserica adăposteşte valoroase obiecte de cult, printre care menţionăm o evanghelie argintată, un chivot de argint şi o dveră pluşată despre care se spune că ar fi donaţia Doamnei Elena Cuza, cărţi vechi cu litere chirilice (legate în piele), veşminte din mătase naturală.

În curtea bisericii se află înmormântaţi mai mulţi membri ai familiei boiereşti Rosetti-Solescu: Doamna Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1825-1909), mama sa Ecaterina Rosetti (1800-1869), fiica logofătului Dumitrache Sturza, Gheorghe Rosetti (1853-1916) şi soţia sa Olga Giers-Rosetti (1853-1924), fiica ambasadorului francez la Petrograd.

Sursa.

Locatie:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Conacul Paget, Campia Turzii

2010-04-14T08:53:00.004+03:00

Conacul Paget din Câmpia Turzii, judeţul Cluj, este înscris pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj, elaborată în anul 2004 de Ministerul Culturii şi Cultelor din România. El se află pe strada Parcului. Nu este plasat direct la strada principală care traversează oraşul (str. 1 Decembrie 1918), ci mai retras (între conac şi strada 1 Decembrie 1918 există câteva rânduri de blocuri noi). În preajma acestei construcţii frumoase, cu un acoperiş ce atrăgea pe vremuri atenţia prin ţiglele de un roşu aprins, se aflau acareturile: grajdul cu cai de trăsură, şura, o fierărie, locuinţa administratorului moşiei. În parcul castelului era un lac, alimentat continuu cu apa ce izvora dintr-o movilă invecinată. Lacul comunica printr-un canal cu lacul conacului învecinat (Szentkereszty Zsigmond - Bethlen Ödön) din curtea Liceului „Pavel Dan” (str. 1 Decembrie 1918 nr. 17).

Peste drum de conac, în spaţiul unde astăzi se află Casa de Cultură „Ionel Floaşiu” (fostul Club Muncitoresc) şi vila Ungureanu, au fost grajdurile cu caii de călărie, iar pe locul unde este acum Oficiul Poştal nr. 1 (str. 1 Decembrie nr. 6) era un manej pentru călărie. Tot aici existau mai multe clădiri din cărămidă, situate pe locul actualelor case de pe str. 1 Decembrie 1918 nr. 8 si nr. 10, care erau locuinţele personalului de serviciu al castelului Paget. Ilona Paget, nepoata şi succesoarea lui John Paget, a vândut prin 1913 statului austro-ungar conacul, parcul şi moşia, acestesa fiind folosite ca fermă agricolă de stat.

După 1918, în fostul conac Paget (intrat în posesia statului român) a funcţionat între 1918-1929 o fermă agricolă statală, în paralel cu orfelinatul de băieţi „Mihai Viteazul” (1920-1929), iar între 1929-1958 Staţiunea Experimentală Agricolă (aparţinând de Institutul de Cercetări Agronomice al României, ICAR). În apropierea acesteia (pe fostul teren al conacului John Paget) s-a construit un mare siloz-depozit de cereale si seminţe (str. 1 Decembrie 1918 nr. 1-3; transformat în ultimii ani într-un bloc de locuinţe, cu spaţii comerciale la parter).

Într-o încăpere din acest fost conac (numit şi „Casa Albă”, din cauza aspectului ei exterior) a funcţionat între 1923-1949 o capelă ortodoxă, până înainte de darea în funcţiune în anul 1951 a primei Biserici Ortodoxe din oraş (Piaţa Mihai Viteazul nr. 9) (înainte de 1918 românii din cele două localităţi componente au fost exclusiv greco-catolici). Înainte de 1990 aici a funcţionat temporar şi „Palatul copiilor” (după 1990 „Clubul copiilor”).

Conacul (în prezent în renovare) a fost ridicat în deceniul al cincilea al secolului XIX de aristocratul englez John Paget. John Paget a fost o personalitate interesantă a Transilvaniei din a doua jumătate a secolului XIX. S-a născut în 1808 la Loughborough (Anglia) şi făcea parte dintr-o veche familie de nobili. A urmat Colegiul Unitarian din Manchester, cu rezultate foarte bune. Apoi a studiat la universitate, obţinând diploma de doctor în medicină la Edinburgh (Scoţia). La 27 ani, în 1835, John Paget renunţă la cariera ştiinţifică pentru a se consacra călătoriilor în lumea largă, printre care şi în Transilvania (1835-1836). În 1837 se căsătoreşte la Roma cu Polixenia Wesselényi (fiica baronului József Wesselényi, şi fosta soţie divorţată a baronului ardelean László Bánffy de Losonc), pe care a cunoscut-o în 1835 în Italia. În anul 1839 s-a stabilit în satul Ghiriş-Arieş (azi Câmpia Turzii) din Ardeal. Aici transformă moşia soţiei - unde îşi ridică conacul în stil englez - după modelul latifundiilor din Anglia. Multe inovaţii agricole au fost introduse de John Paget pe moşia sa în deceniile 5-8 din secolul XIX. Adoptă metode si tehnici noi, moderne, ale exploatării raţionale a terenurilor, utilizează maşini agricole importate din Anglia, efectuează lucrări de împădurire, sădeşte soiuri noi de pomi fructiferi si de viţă de vie. S-a ocupat intens şi de creşterea şi intreţinerea cailor de rasă. În 1847 i s-a acordat cetăţenia maghiară. S-a stins din viaţă în 1892 la Ghiriş-Arieş (Câmpia Turzii) şi a fost înmormântat la Cluj, aşa cum îşi dorise.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Palatul Princiar din Turda

2010-04-13T08:27:00.003+03:00

Palatul Princiar din Turda (resedinţă princiară, azi Muzeul de Istorie) este cel mai valoros obiect de cultură şi arhitectură medievală al Turzii. Este cunoscut şi sub numele de Curia Casei Fiscului, Casa Fiscală, Cămara de Sare, Casa Princiară, Casa Principilor, Palatul Voievodal, Conacul Princiar şi Casa Bathory. El reprezenta odinioară reşedinţa principelui Ardealului Sigismund Bathory (1581-1597 şi 1599-1602). A fost destinat iniţial de fapt pentru Vama Sării de la Turda.

Palatul păstrează unele fragmente din clădirea iniţială de la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI. Clădirea s-a bucurat de consideraţie de-a lungul timpului, numărându-se între reşedintele preferate ale principilor Transilvaniei. Până în jurul anului 1588 s-au efectuat lucrări importante de reconstrucţie, structura actuală a clădirii datând din acele vremi. Ea a mai suferit o refacere generală în anul 1818, reparaţii mai efectuându-se în anii 1886-1887 şi 1911, de când datează forma pe care o are şi azi. Arhitectura cladirii este în esenţă gotică, peste care se suprapun elemente ale stilului Renaissance (balconul etc).

Monumentul este o clădire cu parter şi etaj, de formă aproximativ patrată, având în partea de nord o anexă fără etaj. Faţada principală are un portal de intrare in arc frânt şi trei ferestre de formă dreptunghiulară. Deasupra intrării se afla un balcon sprijinit pe console, în retrageri treptate. La dreapta şi stânga acestuia se găsesc cele 3 ferestre dreptunghiulare cu sprâncene de cornişe şi frize de denticule in partea superioară. Celelalte faţade sunt lipsite de elemente decorative, doar ferestrele dispun de anumite accente. Subsolul clădirii este acoperit cu bolţi semicilindrice din cărămidă, pe când parterul poartă un tavan de lemn sprijinit pe grinzi puternice. Uşile de la încăperile parterului au cadre dreptunghiulare, cu excepţia uneia incheiată sus cu un arc frânt.

Clădirea a găzduit câteva din Dietele Transilvaniei, ultima datând din anul 1799, servind totodată ca loc de cazare a celor ce participau la Diete.

Aladár Körösföi-Kriesch (1863-1920) a pictat în anul 1898 marele tablou cu Francisc David (magh. Dávid Ferenc), expus in holul Muzeului de Istorie. Tabloul arată scena proclamaţiei libertăţii religioase la Dieta de la Turda din anul 1568, respectiv pe Francisc David (întemeietorul religiei unitariene) în Biserica Romano-Catolică din Turda.

Între anii 1929-1951 clădirea a găzduit Casa de Cultură a oraşului.

Palatul Princiar din Turda este înscris pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj, elaborată de Ministerul Culturii si Cultelor din România în anul 2004.

În 1943 în această clădire a fost înfiinţat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951 la iniţiativa lui Augustin Raţiu, cu ajutorul arheologului I.I. Rusu şi al Dir. Prof. Ion Ţigărea.

Muzeul de istorie cuprinde o colecţie bogată de obiecte, în special din perioada romană. Materialele prezentate sunt numismatice, epigrafice şi arheologice, ele constituind şi obiectul de studiu al unor cercetători precum H. Daicoviciu, I.I. Rusu, N. Vlassa, ş.a.

TURISM - Biserica Bucur Ciobanul, Bucuresti

2010-04-09T08:19:00.003+03:00

Biserica Bucur este situata in centrul Bucurestiului, a funcţionand înainte ca paraclis al mănăstirii Radu Vodă. Biserica, clasată ca monument istoric în grupa A, nu are o datare exactă până în prezent. De-a lungul vremii istoricii şi cei care au cercetat originile construţiei au oferit diferite datări şi variante de construcţie a edificiului. Astfel unii cercetători vorbesc de o construcţie într-un stil specific secolului XVIII, alţii, conform legendei, consideră că biserica este ctitoria ciobanului Bucur, de numele acestuia fiind legată şi etimologia numelui Bucureşti. Biserica este consemnată într-o hartă întocmită între anii 1844-1846 cu numele biserica Bucur.

În trecut biserica se afla pe acelaşi deal împreună cu mănăstirea Radu Vodă. La mijlocul secolului XVIII dealul a fost împărţit în două datorită unor lucrări edilitare astfel că în prezent cele 2 lăcaşuri de cult se află pe două ridicături de pământ despărţite de o stradă.

Deşi biserica este pomenită în textele mai multor autori români şi străini ca fiind construită de întemeietorul Bucureştilor, ciobanul Bucur, unele cercetări ulteriore au concluzionat că edificiul este construit în secolul al XVII-lea, fiind refăcută în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Alte cercetări au stabilit că biserica a fost construită în prima jumătate a secolului XVII, pentru a folosi ca paraclis al mănăstirii Radu Vodă. Există şi opinii ale cercetătorilor care susţin că biserica a fost zidită în anul 1416, de către Mircea cel Bătrân. Biserica este renovată între anii 1909-1910 şi i se aduc unele modificări la exterior.

În lucrarea Istoria fondarei oraşului Bucureşti – capitala Regatului Român – de la 1330 până la 1850 – culeasă după mai mulţi scriitori vechi, întocmită în 1891 de Dimitrie Papazoglu, sunt consemnate mai multe texte care confirmă varianta construirii bisericii de către Ciobanul Bucur. Papazoglu însuşi se îndoieşte de exactitatea acestor date, autorul fiind convins că în realitate biserica a fost ridicată în 1568 de Alexandru Vodă, zis Ciobanu, fiul lui Mircea Vodă pe locul cimitirului mănăstirii Radu Vodă.

În 1938 Grigore Ionescu în ghidul Bucureştiului afirmă că în 1869 biserica a fost refăcută şi i s-a creat o nouă identitate mai veche cu 300 de ani decât în realitate.

Până în anul 1974 mulţi dintre cei care au studiat istoria bisericuţei au considerat că ctitorul edificiului nu poate fi ciobanul Bucur, aceştia apreciind relatările care susţin această variantă ca simple legende, apărute pentru prima dată într-o monografie a Principatelor, întocmită de consulul britanic William Wilkinson, publicată la Londra în 1820.

În 1835 această variantă este susţinută şi în Manualul de geografie, întocmit de Iosif Genilie, profesor la Colegiul „Sf. Sava”.

În urma unor cecetări recente a fost descoperit un manuscris al misionarului catolic Blasius Kleiner, scris la 1761, care confirmă spusele legendei. Kleiner nota în textul amintit următoarele: Se spune că acest oraş îşi trage numele de la un oarecare cioban sau, după cum spun alţii, haiduc vestit, care se chema Bucur. Acesta îşi păştea oile în acea câmpie de pe marginea râului Dâmboviţa şi poate că pe acolo îşi făcea şi haiduciile lui. În urmă a clădit o biserică (...) şi a început să construiască şi câteva case pentru el şi pentru alţii.

În prezent, profesorul Marcel Dumitru Ciuca, cel care a îngrijit republicarea lucrării lui Dimitrie Papazoglu, consideră că acesta a greşit datarea bisericii, prezentată în cartea din 1891. Marcel Dumitru Ciuca consideră că legenda despre ciobanul Bucur ar putea fi adevărată şi nu vede un inconvenient în acceptarea existenţei unui strămoş întemeietor al Bucureştiului cu numele de Bucur.

Biserica, închinată sfinţilor Atanasie şi Chiril, are dimensiuni mai puţin impunătoare, dar bine proporţionate. Faţadele construcţiei sunt liniştite şi drepte, vopsite în alb.

Intrarea se face printr-un pridvor elegant asemănător cu prispele întâlnite la casele ţărăneşti din România. Pridvorul prezintă arcade polilobate susţinute de stâlpi din lemn. În partea superioară edificiul are o turlă simplă cu streaşină largă şi o cupolă în formă de ciupercă. Uşa şi ferestrele prezintă ancadramente din piatră sculptată aplicate la începutul secolului XX.

TURISM - Cetatea Devei

2010-04-08T09:11:00.007+03:00

Cetatea Devei (Castrum Deve), incoronata de ziduri medievale si avand infatisarea unui bastion impunator este situata pe un con vulcanic format din andezite neogene, impresionanta fortificatie aflandu-se "la trecerea cea mai primejdioasa in Transilvania", in locul unde Muresul formeaza un defileu intre Muntii Apuseni si Muntii Poiana Rusca. Trecand pe aceste meleaguri, la mijlocul secolului XIX, calatorul englez Paget, incantat de privelistea ce se desfasoara de la inaltimea cetatii, a marturisit ca: "Putine locuri, prin cate tari am umblat, prezinta o panorama mai frumoasa decat aceea a Vaii Muresului.

Dealul Cetatii, care domina zona, are o inaltime potrivita unor observari la mari distante, iar datorita formei sale conice si abrupte este usor de aparat. De aceea este sigur ca a fost folosit ca post de paza si observatie din cele mai vechi timpuri.
Desi exista o serie de legende legate de originea indepartata a cetatii, cercetarile stiintifice istorice arata ca Cetatea Devei a fost construita pe la mijlocul veacului al XIII - lea, pe ruinele unor fortificatii daco - romane, ca urmare a navalirii tatarilor din anul 1241 si ca punct de sprijin si de aparare impotriva acestora. Primul document in care este amintita cetatea, dateaza din 1269 si este documentul prin care Stefan, fiul regelui Bela IV o doneaza baronului Chyl din satul Calnic.

Cetatea Devei, declarata monument istoric, se afla situata la o altitudine de 371 m, pe Dealul Cetatii care pe o suprafata de 30 ha adaposteste o vegetatie de un exceptional interes fitogeografic. Datorita importantei sale geologice, botanice si perisagistice, Dealul Cetatii a fost declarat in 1988 rezervatie naturala.
Inca de la inceputul existentei sale, cetatea a indeplinit functii multiple si deosebite, reusind astfel sa se inscrie in paginile zbuciumate ale istoriei Transilvaniei. Astfel ea a participat deseori la luptele care se dadeau pentru domnia tarii sau stapanirea de mosii,a fost resedinta voievodala sau nobiliara,garnizoana, loc de refugiu pentru populatie in momente grele, locul unde s-au dat importante si crancene batalii. Alteori a fost folosita drept inchisoare pentru regi, nobili nesupusi, iobagi rasculati sau luptatori pentru credinta, iar in doua randuri a fost detinatoare a coroanei regilor maghiari. A servit drept dar de impacare pentru adversarii la domnie, cadou de nunta, sau loc de paza a tezaurului unei tinere regine.
Ladislau, voievodul Transilvaniei intre anii 1291-1315 ajunge stapanul cetatii si a locuit aici unde avea o casa domneasca si tinea scaun de judecata cu marii nobili ai Transilvaniei. In 1307, Ladislau il inchide in Cetatea Devei pe Otto regele Ungariei si ii ia si coroana.Regele a fost eliberat, dar coroana regala a ramas la Deva vreo 3 ani dupa care a fost predata noului rege Carol Robert.
In 1444 Iancu de Hunedoara primeste prin donatie regala Cetatea Devei impreuna cu 53 de sate si minele de aur din jurul Bradului,si cetatea ramane timp de mai bine de jumatate de secol in stapanirea Corvinilor, pana in 1504 cand trece din nou in mana regilor maghiari. In 1535, imparatul Ferdinand daruieste cetatea rivalului sau Ioan de Zapolya, regele Ungariei, drept semn de impacare. Acesta o va oferi ca dar de nunta sotiei sale Isabella, fiica de 20 de ani a regelui Poloniei. Ioan de Zapolya moare la Sebes in data de 22 iulie 1540 si este adus pe un catafalc regal in Cetatea Devei unde este expus impreuna cu coroana Ungariei timp de trei saptamani, vegheat de curteni si nobilime. Stapana a cetatii si domeniului Deva, ramane astfel tanara regina Isabella, care vine si sta aici de mai multe ori, timp de cateva saptamani si uneori chiar cateva luni, iar in 1549 isi aduce si tezaurul personal pe care il pune sub o puternica paza in cetate.

In perioada 1551 - 1555 cetatea se gaseste sub ocupatie austriaca de scurta durata, caci este cucerita de generalul Giovani Batista Castaldo, care vroia sa rapeasca si coroana tarii de la regina Isabella si fiul ei. In anii 1550, 1552 si 1557 cetatea a suferit o serie de atacuri otomane, iar in 1557 este ocupata de sultanul Soliman cel Mare. Acesta o va preda insa reginei Isabella, deoarece regina recunoscuse in anul 1541 suveranitatea otomana in zona.
David Ferencz (Francis David), intemeietorul bisericii unitariene, care proclama libertatea religioasa la Dieta de la Turda ?n 1568 a fost acuzat de reforma religioasa cativa ani mai tarziu, condamnat si inchis in Cetatea Devei unde a murit la data de 15 noiembrie 1579. In celula in care a fost inchis David Ferencz a fost pusa o placa comemorativa in anul 1948.
In 1581 cetatea ajunge in proprietatea lui Francisc Geszthy care o stapaneste pana in 1595. In testamentul sau el scria ca nimeni sa nu-i caute tezaurul, deoarece l-a ascuns in asa fel incat nimeni sa nu-l gaseasca, iar aceasta afirmatie i-a facut pe multi de-a lungul timpului sa caute comori in zona cetatii. Dupa moartea subita a lui Geszthy, cetatea trece in stapanirea cancelarului baron Iosica Stefan din Branisca.

In anul 1600, Mihai Viteazul, insotit de o suita de aproximativ 100 de oameni si aflandu-se in drum spre curtea imparatului Rudolf al II-lea, trece pe langa Cetatea Devei de unde nobilimea trage cu tunurile asupra lui. "Din Cetatea Devei indreptara tunurile asupra mea si innecara in Mures mai multi dintre ai mei" avea el sa marturiseasca mai tarziu. Sigismund Bathory reintors pentru a treia oara in Ardeal in incercarea de a-si recupera tronul, se refugiaza in Cetatea Devei in anul 1601 dupa care daruieste cetatea unui devotat comandant al sau, George Borbely. Nu peste mult timp, stapan al Transilvaniei ajunge generalul George Basta, un valon belgian, care ocupa Cetatea Devei, ca fiind ultima cetate ardeleneasca pe care a cucerit-o.
Tot in cetate, la 9 septembrie 1603, Basta convoaca dieta ardeleana pentru a obtine juramant de credinta fata de imparatul austriac Rudolf al II-lea. Dar, dupa numai doi ani, trupele austriece sant alungate din cetate de catre Stefan Bocskai care conducea lupta maselor rasculate impotriva stapanirii habsburgice.
In 1607, dupa moartea lui Bocskay, dieta tarii hotaraste ca Cetatea Devei sa ramana numai in stapanirea voievozilor ardeleni, lucru ce va ramane valabil aproape tot secolul XVII. Astfel cetatea a apartinut principelui Gabriel Bethlen care a adaugat constructiei un bastion rotund ce servea ca inchisoare si camera de tortura, iar dupa moartea lui, stapan al cetatii ajunge fratele acestuia, Stefan Bethlen, numit si "micul principe". Acesta se casatoreste cu o frumoasa fata de 18 ani, Maria Szechy, dar moare in curand iar cetatea si domeniul cetatii ii raman tinerei vaduve. Venus de Murany, cum a fost numita aceasta cocheta si fascinanta femeie in literatura maghiara, se casatoreste in anul 1634 cu nobilul Stefan Kun si se muta la mosia acestuia langa Satu Mare. Dupa un timp isi paraseste sotul si fuge calare la Deva. Acesta, infuriat vine insotit de o ceata de calareti la Deva pentru a-si duce sotia acasa. Maria auzind zgomotul facut de atacatori la portile castelului, sare pe fereastra si fuge in cetate impreuna cu slujitorii ei devotati. Din cetate trage salve de tun si de pusti asupra atacatorilor si ii pune pe fuga.

In 1640 Maria Szechy vinde cetatea si domeniul principelui Gheorghe Rakoczy I pentru suma de 6.000 de taleri. Cu aceasta ocazie, la 30 noiembrie 1640 s-a facut inventarul cetatii si al domeniului.Documentul este cel mai vechi inventar cunoscut si din el ne putem face o idee despre cum arata cetatea si domeniul. Exista insa si o descriere interesanta a cetatii, facuta de Nicolae Bethlen in 1660.
Gheorghe Rakoczy I face o reparatie generala a cetatii si castelului, ridica noi ziduri si bastioane, construieste o fantana interna pentru apa de baut si capteaza un izvor langa poarta de jos. Apoi, catre sfarsitul domniei lui, daruieste cetatea lui Acatiu Barcsay, prefectul comitatului Hunedoara. In perioada stapanirii austriece asupra Transilvaniei, cetatea este ocupata de generalul Caraffa Antonio cu armata imperiala, iar imparatul Leopold I o trece definitiv in proprietatea dinastiei habsburgice prin diploma din 1692. In fapt, ea va ramane sub stapanire austriaca pana in a doua jumatate a secolului XIX. In 1706 cetatea este ocupata de taranii rasculati condusi de Francisc Rakoczy al II-lea, dupa un asediu de cateva luni.
In 1713 au loc mari lucrari de reparatii la cetate ordonate si conduse de generalul grof Ion Steinville. S-au construit atunci ziduri exterioare, s-au reparat portile, s-au zidit doua noi bastioane si camere de locuit. Tot atunci directia de tragere si linia de atac din cetate au fost indreptate catre strazile principale ale orasului. Desi refacuta si modernizata, in 1721 cetatea a fost ocupata de taranii rasculati din Dobra, care s-au razvratit pentru a scapa de robotele pentru cetate si domeniu.Reparatii si consolidari se mai fac in 1752, dar importanta strategica a cetatii scade tot mai mult, datorita dezvoltarii artileriei. Ea ramane totusi un loc de refugiu pentru nobili in cazuri de revolte ale populatiei. Astfel in 1784 in timpul rascoalei lui Horea, Closca si Crisan, mai multi nobili de la tara, functionari ai statului si slujbasi de comitat s-au refugiat in cetate unde au fost asediati de rasculati. In 6 noiembrie 1784 taranii ataca cetatea dar sant respinsi de trupele imperiale fara victime. A doua zi dimineata un grup de 400 de rasculati printre care se aflau si lucratori minieri din Certej si Hondol dau un al doilea atac asupra cetatii dar sant respinsi de 144 de soldati graniceri si 22 nobili calari. Inghesuiti langa Mures, aproape 200 de tarani au fost ucisi,innecati sau facuti prizonieri.Cei prinsi sant executati prin taierea capului cu palosul. La 11 noiembrie, taranii convinsi ca nobili vor ceda, trimit un ultimatum prin care cereau: "Nobilul comitat, impreuna cu toti stapanii de mosii si cu toata semintia lor sa jure pe cruce; nobili sa nu mai fie, ci fiecare daca va putea gasi o slujba sa traiasca din aceea. Nobilii stapani pe mosii sa paraseasca odata pentru totdeauna mosiile nemesesti. Si ei sa plateasca dare ca poporul de rand. Daca comitele si nobilii stapani de mosii se vor invoi la aceasta, taranii le fagaduiesc pace, iar in semnul pacii sa ridice pe cetate, pe la marginile orasului, pe prajini cat mai inalte, steaguri albe".Dar nobilii nu se preadu si rascoala este innabusita.

Un timp cetatea a fost lasata in parasire. Dar in 1817, imparatul Francisc I, trecand prin Deva,a hotarat sa o restaureze, cheltuind pentru asta 216.000 florini.Ultimul rol jucat de cetate in lunga sa istorie,a fost in timpul revolutiei din 1848-1849. Asediata si impresurata de circa 2000 de revolutionari, cetatea nu a putut totusi fi ocupata decat dupa ce din lipsa apei si a alimentelor, garnizoana s-a predat la 17 mai 1849.
Insa, la 13 august 1849, la orele 9 dimineata, o explozie zguduitoare a depozitului de munitie a aruncat in aer zidurile cetatii, transformand-o intr-o ruina si omorand pe cei 38 de soldati revolutionari ce se aflau in cetate. Cu acest tragic eveniment s-a incheiat definitiv rolul militar al puternicei cetati a Devei. O descriere interesanta a cetatii inainte de explozie o face istoricul maghiar Kovary Laszlo.

Cetatea a ramas totusi o podoaba naturala si istorica a orasului si catre sfarsitul secolului al XIX - lea cativa intelectuali localnici grupati in Societatea istorica si arheologica a judetului Hunedoara ridica problema ingrijirii si intretinerii ei.
Astfel in 1887 incep a se realiza cai de acces si plimbare pe deal, a se planta mii de puieti de arbori, iar pe alei s-au instalat cateva banci. In 1900-1905 s-au facut lucrari de consolidare a zidurilor si subteranelor, s-a curatat molozul si pietrisul,s-a ridicat o casa a paznicului cetatii in zona parcului, s-a construit un mic chiosc pe stanci (care a rezistat pana in 1940) si s-a realizat tunelul de trecere pe sub stanca.
In 1942-1943 in tunel s-a deschis o galerie pentru adapost antiaerian. In anul 1960 s-au refacut caile de acces, s-au pus mai multe banci, s-au plantat arbori, s-a facut iluminarea zidurilor cetatii, iar la poalele cetatii s-a construit restaurantul Perla in fata caruia s-a amenajat o parcare.
La 11 august 1999, chiar in ziua eclipsei, intre ruinele cetatii, timp de 17 ore si jumatate a avut loc un spectacol evocand lupta dacilor cu romanii.

In anul 2008, cu ocazia lucrarilor de restaurare a Cetatii, arheologii Muzeului Civilizatiei Dacice si Romane au facut mai multe descoperiri importante in incinta Cetatii Devei. Este vorba de vestigii ale Evului Mediu. "Au fost gasite urme ale unor ansambluri de locuinte, fortificatii, sisteme de aductiune a apei, fragmente de arma sau monede", a declarat Marcel Morar. Cea mai recenta descoperire arheologica a fost facuta in luna iunie, cand arheologii de la Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane din Deva au gasit in incinta Cetatii Deva ruinele unui turn din piatra din secolul al XIII-lea si mai multe obiecte din ceramica, fier si bronz.
Intentionand punerea in valoare a monumentului precum si atragerea de turisti in zona, primaria orasului a decis instalarea unei telecabinei electrice pe sine. Lucrarile au inceput in luna septembrie 2003 si au fost finalizate in luna iunie 2005. Proiectul a fost intocmit de arhitectul Eugen Ilisiu, iar lucrarile de constructii si montajul au fost realizate de firma deveana Metal Expres.

Telecabina este singurul ascensor inclinat din Romania, iar din punct de vedere al lungimii traseului (278 metri) si a diferentei de nivel (158 metri) este primul din Europa. Avand 16 locuri si folosind sistemul planului inclinat, telecabina faciliteaza accesul pe cetate al turistilor.

Primaria mizeaza si pe faptul ca instalarea telecabinei va atrage potentiali finantatori in activitatile comerciale, pe care autoritatea tutelara intentioneaza sa le sustina la 184 m inaltime, fara sa aduca prejudicii monumentului. Insa, pe sit este necesara o cercetare arheologica exhaustiva si un proiect complex de conservare-restaurare pentru punerea in valoare a vestigiilor.

TURISM - Manastirea Cosuna - Bucovatul Vechi, Dolj

2010-03-30T08:52:00.004+03:00

Mănăstirea Coşuna Bucovăţul vechi este una dintre cele mai vechi construcţii atestate documentar din ţinuturile Craiovei, fiind o piesă de inestimabilă valoare patrimonială a Mitropoliei Olteniei. Mereu o mărturie vie ce şi-a păstrat identitatea în timpul istoric, mănăstirea a rămas permanent ancorată în timpul liturgic, deşi pe trupul ei poartă semnele intemperiilor vremii, ale jafurilor şi incendiilor ce nu au reuşit să o doboare. Data construirii ei este indicată diferit în mai multe izvoare, cea mai veche mărturie atestând zidirea ei în anul 1483, informaţie întărită de marii istorici Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Iorga. A fost zidită din piatra (la temelie) şi cărămida (pentru soclu şi ziduri) vechiului castru roman Pelendava. Deşi astăzi funcţionează ca biserică de parohie, denumirea bisericii închinate Sfântului Ierarh Nicolae a rămas Mănăstirea Coşuna Bucovăţul vechi.

Se ştie că, pe lângă rolul liturgic pe care l-au avut în viaţa credincioşilor mai tot timpul, mănăstirile erau şi adevărate fortăreţe, scuturi de apărare în vremurile tulburi ce au venit nu de puţine ori peste pământul ţării noastre. Mănăstirea Coşuna Bucovăţul Vechi s-a bucurat încă de la începutul existenţei ei istorice de toate exigenţele ctitoreşti, fiind amplasată într-o regiune cu populaţie densă, cu o poziţie strategică, favorizată de apele Jiului, beneficiind de un cadru deosebit de atrăgător datorită secularilor codri de stejar ce se găsesc în apropiere. Cu toate aceste daruri de la Dumnezeu, mănăstirea şi-a împlinit cu prisosinţă destinaţia pentru care a fost zidită, fiind, de-a lungul anilor, pavăză a creştinătăţii şi mărturie a Sfintei Jertfe, dar şi un puternic centru de atracţie turistică, după cum mărturiseşte cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în Proimionul Condicii mănăstirii. La picioarele sfântului ei altar s-au prosternat, în timpuri de pace sau furtună, ierarhi, voievozi, bani, boieri şi credincioşi, înălţând lui Dumnezeu rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile Sale, dar şi rugăciuni de izbăvire a pământului străbun de păgânească sabie ce adesea se abătea asupra lui.

Descoperirile arheologice şi numismatice din această regiune demonstrează existenţa unui castru roman între anii 400-350 î.Hr. care purta denumirea de Pelendava, făcând parte dintr-un complex sistem de apărare, ce se găsea la răscrucea drumurilor: Drobeta-Altus, Sarmizegetusa-Danubius, barând trecerea duşmanilor către centrul politico-administrativ din Munţii Orăştiei. Dovada acestor vechi aşezări a fost descoperită pe locul actualei biserici a mănăstirii, unde au fost găsite mai multe obiecte de ceramică şi vase de lut, obiecte ce formează Tezaurul traco-getic de la Craiova şi Tezaurul de la Mofleni.

În timpul împăratului Traian (97-117), romanii construiesc un castru militar din valuri de pământ întărit, pe ţinutul Pelendava. Acest spaţiu a cunoscut o mare înflorire datorită poziţiei sale geografice, protejat fiind şi de garnizoana romană. Ca mărturii stau o serie de vestigii arheologice, cum sunt resturile unui zid din cărămidă care se mai păstrează şi astăzi în apropierea mănăstirii. Un lucru este foarte clar: înainte ca trupele romane să părăsească Dacia, în timpul împăratului Aurelian (270-275), viaţa a gravitat în jurul zonei Bucovăţ-Mofleni (locul pe care urma să se construiască mănăstirea), urmând ca, mai apoi, să se extindă spre oraşul Craiova, în vatra ei actuală.

Primul nume cu care mănăstirea apare atestată de documente este Coşuna sau La Coşuna - aşa cum este ea numită în Actul Mitropolitului Eftimie al Ţării Româneşti (ianuarie 1574) şi în Actul lui Mihai Voievod Viteazul (februarie 1574). Cuvântul coşuna este de origine slavonă şi înseamnă păşune, fâneaţă, cosit, îndeletniciri des întâlnite la oamenii de la câmpie. Alţi cercetători au asociat cuvântului coşuna înţelesul de koşciuna, cuvânt care în limba latină are semnificaţia de fa-bulă, asociind această denumire cu locul legendar al ruinelor vechiului castru roman Pelendava, sens potrivit căruia coşuna ar indica un loc legendar, un monument funerar sau o necropolă.

După o veche tradiţie, denumirea de Coşuna ar fi legată de faptul că, în trecut, până în preajma primului război mondial, coborau din munţii Gorjului şi ai Vâlcii coşunarii care împleteau toamna coşuri de răchită, recoltată de pe malurile Jiului, schimbau aceste coşuri pe diverse cantităţi de grâu şi de porumb cu locuitorii de la câmpie.

La scurt timp după restaurarea mănăstirii, din anul 1572, pe lângă numele de Coşuna l-a primit şi pe cel de Bucovăţ, de la moşia din satul cu acelaşi nume situat pe malul celălalt al Jiului. Cuvântul bucovăţ este de origine slavonă, avându-şi rădăcina în buk care înseamnă fag, în aceste locuri existând păduri de fag.

Între anii 1834-1843, obştea mănăstirii Coşuna Bucovăţul Vechi a fost mutată în partea dreaptă a Jiului, unde s-a construit o altă biserică, iar pentru a o deosebi de cea veche, ea a luat denumirea de Bucovăţul Nou. Cartierul unde se află amplasată actual biserica se numeşte Mofleni, denumire atestată documentar pentru prima dată în anul 1799.

Începuturile Mănăstirii Coşuna Bucovăţul vechi se pierd în trecutul poporului nostru. Originea ei este mult mai veche decât cea a bisericii actuale. Anul în care a fost construită este menţionat într-o Delă pentru mănăstirile şi bisericile din jurul Craiovei (1838) ca fiind 1483. Cel dintâi egumen atestat de documente poartă numele de Eftimie (1571-1575) şi este menţionat de Actul emis de voievodul Ţării Româneşti Alexandru al II-lea Mircea, în care era menţionată donaţia doamnei Dobra către mănăstire.

În anul 1583, marele clucer Pârvu închina Mănăstirea Coşuna lavrei Meteora din Grecia, devenind astfel prima mănăstire românescă închinată către o mănăstire străină, după mănăstirea Zdralea, închinată de ctitorul ei, Barbu I, banul Craiovei, mănăstirii atonite Xenofon.

Mulţi egumeni au cârmuit acest lăcaş dumnezeiesc, dintre toţi aceşti vrednici de laudă ostenitori Arhimandritul Teofil Niculescu ocupă un loc de seamă.

În anul 1896, biserica mănăstirii purta pe trupul ei rănile primului război mondial. Este restaurată de Comisia monumentelor istorice, definitivându-se forma pe care o are astăzi biserica. Spirit luminat şi cu mari capacităţi de muncă, stareţul Teofil Niculescu (1934) a participat activ la viaţa mănăstirii, construind chilii pentru călugări, restaurând în totalitate mobilierul bisericii.

După ce este desfiinţată, în anul 1939, iar apoi reînfiinţată, ca biserică de parohie, în chiliile fostei mănăstiri avea să înceapă a funcţiona Seminarul Teologic Mitropolitan „Sfântul Grigorie Teologul“, devenind strălucită vatră de cultură teologică pentru formarea viitorilor slujitori ai sfintelor altare din Mitropolia Olteniei, biserica fiind, ani de-a rândul, paraclis al generaţii şi generaţii de elevi seminarişti. De pe băncile seminarului au ieşit oameni pregătiţi, dintre care mulţi au ajuns preoţi, profesori şi chiar arhierei. Dintre aceştia menţionăm doar câteva nume: Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Irineu, Mitropolitul Olteniei, Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, Gurie Gorjeanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Craiovei etc. Primul director al Seminarului Teologic de la Mofleni a fost arhimandritul Teofil Niculescu.

Singura clădire care se mai păstrează astăzi din vechea mănăstire este biserica. Este ctitoria banului Stepan şi a fiului său, Pârvu, fiind construită într-un timp record: 75 de zile (20 iulie-3 octombrie1572).
Toate elementele bisericii sunt impresionante şi îmbracă o aură deosebită, parcă în aşteptarea eshatologiei. Despre turla bisericii se spunea că „era frumos zidită cum numai la puţine biserici din ţara noastră se mai întâlneşte“, iar, despre pictura bisericii Mănăstirii Coşuna Bucovăţul Vechi, Cezar Boliac spunea că „nu avem nimic în ţară mai frumos şi mai vrednic de păstrat“, ea fiind, într-adevăr, o piesă de rară valoare a vechii picturi bisericeşti din ţara noastră. Una dintre caracteristicile picturii este fresca policoloră din sfântul altar şi din naos, realizată de pictori care şi astăzi au rămas anonimi.
O altă piesă de valoare este Zodiacul, pictură executată în pronaosul bisericii. La noi în ţară, pentru prima dată, zodiacul în pictura bisericească apare în secolul al XVI-lea, atunci când este adus de zugravi din sudul Dunării. Primele reprezentări la găsim la mănăstirile din nordul Moldovei (Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa). În Ţara Românească apare pentru prima dată la Mănăstirea Tismana (1563).

Astăzi, biserica este monument istoric, în ea săvârşindu-se sfintele slujbe doar la ocaziile speciale: de hram şi la sărbătorile mari. În anul 2002, a fost definitivat un frumos paraclis cu osteneala conducerii seminarului, cu hramul „Sfântul Grigorie Teologul“, aşezat în curtea seminarului, în care elevii seminarişti participă la slujbele de practică liturgică, dar care este şi biserică de enorie pentru credincioşii din cartierul Mofleni.

Sursa.

Locatie:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Catedrala Sf Spiridon, Bucuresti

2010-03-29T09:16:00.004+03:00

Aceasta biserica, socotita cea mai mare biserica ortodoxa existenta in prezent in Bucuresti, se afla pe vechea artera Podul Serban Voda, la mica distanta, spre sud, de Piata Unirii. Dupa modernizarea Bulevardului Dimitrie Cantemir, altarul bisericii a ajuns sa participe prin prezenta sa impozanta, la frontul de vest al acestei axe a orasului.

"Dar fiindca Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau si a locuit cu oamenii, tot crestinul este dator a zidi casa lui Dumnezeu, pe pamant. Pentru aceasta si robul lui Dumnezeu, domnitorul Tarii Romanesti, Scarlat Ghica, fiul Domnului Grigorie Ghica, vrand a mari numele lui Dumnezeu, cel in Treime inchinat si slavit, a zidit din temelie acest templu, in cinstea Sfantului Ierarh Spiridon, Arhiepiscopul Trimitundei, facatorul de minuni. Aceasta intreprindere s-a inceput in al doilea an al domniei sale, la anul 1767 si s-a sfarsit in a doua sa domnie, la anul 1768, 30 septembrie. Iar ca sa poata fi suficienta in toata frumusetea si buna credinta, s-a inzestrat cu fonduri si legate statornicesti de catre Domnul Alexandru Ghica, Fiul Domnului Grigorie Ghica, intaiul ctitor."

Aceste frumoase cuvinte, daltuite in piatra pisaniei de la intrare constituie actul de nastere al acestui frumos asezamant.

Aceasta ctitorie construita in vecinatatea istoricului Deal al Mitropoliei, unde parfumul istoriei, ce izvoraste la tot pasul se infrateste cu soaptele strabunilor, a dainuit pana in anul 1852. Nu se mai stie cat de mare a fost biserica si nici date despre clopotnita nu sunt, dar era manastire domneasca, dintre cele mai mari ale tarii. Atunci Marea Epitropie, cu aprobarea Domnitorului Barbu Stirbei si cu binecuvantarea Mitropolitului Nifon al Ungro Vlahiei, aseaza in locul celei dintai, temelia pe stalpi de stejar a acestei monumentale biserici, care, si astazi este cea mai spatioasa si mai impunatoare din capitala. Zidirea ei a durat din 1852 pana in 1858, iar sfintirea s-a facut la 8 noiembrie 1860, cu mare cinstire.

Biserica este construita dupa un plan arhitectural deosebit - cu o turla centrala si doua turnuri in fata - avand dimensiunile: lungime 41 m., latime 14m., inaltime 38m.

Stilul constructiei este gotic, in care predomina elemente de arta moldoveneasca. In interior sunt de semnalat coloane de marmura, vitralii colorate artistic, cu scene biblice si sfinti, executate la Viena.

Pictura in ulei este executata folosind influente ale Renasterii, de ilustrul pictor roman Tattarescu in anul 1862

Biserica sufera stricaciuni de-a lungul timpului, fiind grav deteriorata in urma cutremurului din 1940 si in urma bombardamentului din 1944. Prea fericitul Parinte Patriarh Justinian, care a fost intronizat la 6 iunie 1948 in aceasta biserica, in marea sa grija si ravna pentru sfintele lacasuri din Patriarhia Romana a luat-o sub directa sa ocrotire, devenind prin restaurarea ei ctitorul de vremuri noi al Catedralei Sf. Spiridon Nou.

In anul 1954, dupa efectuarea tuturor lucrarilor de restaurare, a fost sfintita de Prea Fericitul Parinte Patriarh Justinian ai Romaniei si Chiril al Bulgariei, aflat in vizita in tara noastra si randuita a fi Paraclis Patriarhal (locul unde au loc hirotoniile episcopilor vicari, intronizari, vizite la nivel inalt bisericesc, sfintirea Sf.si Marelui Mir).

In urma cutremurului din 1977, dar mai ales in urma lucrarii de constructie a metroului bucurestean, biserica sufera mari pagube, altarul comunist rupandu-se de aceasta, iar cum toate nu ar fi fost de ajuns, regimul comunist o trece pe lista bisericilor ce aveau sa fie daramate.

Biserica a fost salvata de la demolare prin purtarea de grija a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, hirotonit intru arhiereu chiar aici, la 5 martie 1950, care a randuit ca biserica sa fie reparata si infrumusetata, sfintirea facandu-se in anul 1990.

Mai nou, biserica s-a infrumusetat prin lucrarile de restaurare a catapetesmei, a intregului mobilier si prin asezarea cinstitelor in noua racla.

TURISM - Cetatea Mikó, Miercurea Ciuc

2010-03-22T08:18:00.005+02:00

Cetatea Mikó, cu plan geometric regulat şi bastioane italieneşti, ridicat în stilul renaşterii târzii, este cel mai vechi şi mai important monument istoric al oraşului Miercurea Ciuc.

Poartă numele constructorului, Hidvégi Mikó Ferenc (1585-1635), în documentele vremii fiind menţionată şi ca cetatea nouă a lui Mikó. Construirea cetăţii a început în primăvara anului 1623, la zece ani după ce proprietarul, Mikó Ferenc, a devenit căpitan suprem al scaunelor secuieşti Ciuc, Gheorgheni şi Casin. Personalitate marcantă a vieţii politice ardelene de la începutul secolului al XVII-lea, Mikó Ferenc, pe lângă această funcţie, a fost şi consilier al principelui Gabriel Bethlen, diplomat şi cronicar.

Construirea castelului cu plan patrulater şi o suprafată de 75x70 m a fost terminată, probabil, în anii treizeci ai secolului al XVII-lea. Primul document scris care atestă existenţa cetăţii construite datează din 1631. Mikó primise drept danie de la Gabriel Bethlen "domeniul domnesc din Szereda" şi, în acelaşi timp, aprobare de construire a cetăţii. Totuşi moştenitorul, Mikó József, a fost dat în judecată de către Pánczélos István şi Balázs din Martonfalva pentru că tatăl său, cu ocazia construirii cetăţii, şi-a însuşit pământurile lor fără a-i despăgubi. După 1636 cetatea trece în proprietatea lui Damokos Tamás, jude suprem al scaunului Ciuc.

La 21 octombrie 1661, trupele turco-tătare conduse de Ali, paşă de Timişoara, invadează Ciucul, ocupă şi incendiază cetatea. Este reconstruită în anii 1714-1716 sub conducerea generalului imperial Stephan Steinville, aşa cum atestă şi inscriptia în piatră asezată deasupra porţii de intrare a cetăţii. În 1735, Johann Conrad Weiss, inginer, colonel austriac, realizează planul cetăţii, cel mai vechi plan cunoscut pînă acum, care reprezintă şi un document important privind istoricul şi etapele de construire.

În jurul cetăţii reconstruite austriecii au proiectat un sistem de apărare cu patru bastioane italieneşti, ale cărui urme sunt şi astăzi vizibile pe latura sudică. Pe latura vestică au construit un depozit de praf de puşcă, iar bastionul sud-vestic l-au transformat în capelă. Tavanul capelei este decorat cu stuc modest, în stil baroc tîrziu, iar ancadramentul gotic al ferestrelor este rezultatul unor transformări ulterioare. Încăperile de la parter au tavan în formă de boltă cilindrică, cu penetraţii de bolţi cu dublă curbură. Delimitarea nivelelor este marcată în exterior de un brâu de piatră cioplită. La fiecare bastion, la înălţimea podului, sunt goluri de tragere. Cetatea astfel întărită a reprezentat un punct strategic important la graniţa de răsărit a Imperiului Habsburgic. Până la organizarea prin forţă a regimentelor secuieşti de graniţă (1764) este cazarmă a trupelor imperiale, iar după aceea, până în 1849, resedinţă a comandantului Regimentului I. secuiesc de graniţă. În timpul revoluţiei din 1848-1849 a fost sediul comandantului forţelor revoluţionare din Secuime, Gál Sándor. Şi după înfrângerea revoluţiei, cetatea a rămas în folosinţa armatei. În 1890, în faţa cetăţii, de o parte şi de alta a porţii-bastion, este ridicată o clădire, care a fost demolată în 1990.

În anii 1880 şanţul cetăţii este umplut. Până la mijlocul secolului al XX-lea, cu mici întreruperi, cetatea a fost în folosinţa armatei. În 1970, după o restaurare generală, a devenit sediul Muzeului Secuiesc al Ciucului, înfiinţat în 1930.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Biserica Sf Ecaterina Bucuresti

2010-03-19T09:18:00.002+02:00

Biserica "Sf. Ecaterina" deserveste ca paraclis al Facultatii de Teologie Ortodoxa "Patriarhul Justinian".
Aici a existat o biserica de manastire, mai veche, ridicata de Ivasco Golescu, (mare vornic intre 1574 - 1583). Intr-un document scris la 17 aug. 1596 acesta este amintit ca "cel dintai ctitor scris in sfantul pomelnic". Cu toate ca manastirea a fost inceputa in timpul domniei lui Alexandru al II-lea Mircea (1574-1577) si terminata in timpul domniei fiului acestuia Mihnea Turcitul (1577-1583) prima mentiune documentara este din 5 iulie 1589. Dupa zidire a functionat ca metoc al Manastirii "Sf. Ecaterina" din Muntele Sinai. Dupa retragerea trupelor turcesti ale lui Sinan-pasa, in 1595, Pana vistierul o repara, devenind astfel al doilea ctitor al lacasului. La 1775-1782 doamna Ecaterina Ipsilanti a ridicat un han in apropierea manastirii, care mai tarziu a fost incendiat si avariat, apoi daramat la 1862 (de aici confuzia ca Manastirea ar fi fost ridicata de Ecaterina Ipsilanti).

Biserica este arsa de ostile lui Gabriel Bathory in 1611 si este din nou reparata de urmasii ctitorilor. La 1813 se numara printre manastirile de categoria a II-a din tara, cu case mari egumenesti si multe anexe. Din catagrafia din 1836, rezulta ca biserica era de zid, cu doua turle de lemn si fusese invelita cu sindrila. Dupa cutremurul din 1838, i se crapa boltile fiind reparata. In 1849 era in stare de ruina trebuind sa fie rezidita.

Este daramata pana la temelie in 1850, fara avizul mitropoliei. O noua biserica, cea actuala, s-a reconstruit pe locul celei vechi, fiind gata la 1852 (data pisaniei), ramanand ca biserica de mir, nu de manastire. Este pictata de Constantin Lecca si Misu Popp. Pictura tamplei a fost facuta pe panza, la muntele Sinai si aplicata pe lemn. Au mai fost facute reparatii in 1899, 1909, 1923. Asa cum o gasim astazi, este o biserica de dimensiuni relativ mari, de proportii neplacute, pe plan triconc, cu abside mari, semicirculare, cu o turla foarte mica, octogonala peste naos si un turn-clopotnita pe plan patrat, dezvoltat peste vestibulul dintre cele doua turnuri cu scarile de acces. In fata are un pridvor semicircular, cu antablament, pe 4 coloane ionice. Portalul simplu are fixata deasupra pisania cu litere chirilice si un mozaic cu icoana hramului.

Fatadele simple sunt concepute in stil neoclasic, cu pilastri in registrul inferior al caror antablament formeaza un brau in jurul bisericii. Pe fatada de vest, zona centrala, putin decrosata, se termina cu un mic fronton si este tratata cu asize si nise laterale, nepictate. Turnul-clopotnita are pe cele patru laturi cate o arcada inchisa cu o fereastra mare. Interiorul este decorat pe toata inaltimea peretilor in stil baroc, cu pilastri cu capiteluri compozite, ce sustin un antablament desfasurat ca un brau la inaltimea bazei boltilor.

O pictura decorativa acopera arcele, iar timpanele si boltile sunt pictate cu icoane de sfinti. Ferestrele dreptunghiulare, de dimensiuni mari, au grilaje simple la exterior. Peste pronaos, sprijinit de doua coloane corintice, se afla cafasul animat de corul studentilor teologi, care acompaniaza slujbele, inaltand sufletele credinciosilor ce le asculta.

Printre obligatiile studentelor si studentilor la teologie se numara frecventarea paraclisului dupa un program liturgic stabilit. Preotul spiritual al Bisericii Sf. Ecaterina este parintele asist. drd. Tanasache Costea.

TURISM - Biserica Domnita Balasa, Bucuresti

2010-03-17T08:17:00.002+02:00

Biserica Domnita Balasa, din Bucuresti, este o constructie in stil neoromantic si neobizantin, de mari dimensiuni, prezentand un plan in forma de cruce, la care se adauga absida poligonala a altarului.

Prima biserica ridicata pe aceste locuri, in anii 1743-1744, a fost ctitorita de Domnita Balasa si sotul ei marele ban Manolache Rangabe, zis Lambrino. A fost daramata in 1871, iar pe locul altarului s-a pus o piatra comemorativa in 1883.

In 1750, Domnita Balasa zideste alaturi de prima ctitorie, folosita apoi ca paraclis, pe locul bisericii de astazi, un al doilea lacas, cu hramul Inaltarea Domnului. In jurul bisericii s-a infiintat o scoala si un azil de batrani.

Dupa cutremurul din 1838, acest lacas este daramat si se construieste o a treia biserica (intre 1838-1842), in stil neo-gotic, cu acelasi hram, ctitorita de Safta Brancoveanu, fiica lui Th. Bals si a Profirei Rosetti, vaduva marelui ban Grigore Brancoveanu, fondatoarea Spitalului Brancovenesc.

Cladita insa pe un teren expus inundatiilor, aceasta biserica s-a degradat repede, incat numai dupa 40 de ani a trebuit sa fie demolata. Pe zidul actualei biserici s-a pastrat pisania acestui lacas, din 1842, daramat la 1881, datorita inundatiilor Dambovitei.

In perioada 1881-1885, in timpul domniei Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta a fost zidita actuala biserica "Domnita Balasa", a patra pe aceste locuri. Efor a fost Mitropolitul Calinic Miclescu, epitropi fiind N. Bibescu si T. Vacarescu.

Biserica Domnita Balasa a fost edificata dupa planurile arhitectului Alexandru Orascu si este in prezent un edificiu impunator, in stil neoromanesc.

Din punct de vedere arhitectural, privind din exterior, se pot observa absidele laterale incadrate de patru scari, deasupra carora se inalta patru turle octogonale, turla mare a Pantocratorului ridicandu-se deasupra centrului naosului.

Pictura interioara, in ulei, realizata intr-un stil neorenascentist, este opera a doi pictori vienezi Kott si Rihofsky. Pe peretele vestic sunt infatisati Banul Manolache, Zoe Brancoveanu, Constantin Brancoveanu cu chivotul bisericii in mana, Domnita Balasa si mama acesteia, Marica Brancoveanu - ctitorii si familia acestora. Portretele noilor ctitori sunt pictate de Grigore Stoenescu.

Pe peretele sudic sunt infatisati patriarhul Justinian si Sfantul Calinic de la Cernica, canonizat in timpul aceluiasi patriarh, iar pe peretele nordic este infatisat Mitropolitul Calinic Miclescu si Sfantul Dimitrie Basarabov.

In interiorul lacasului se afla, in doua nise laterale, mormintele Domnitei Balasa (1693-1752), a sasea fiica a domnitorului Constantin Brancoveanu si al Domnitei Zoe Brancoveanu (1800-1892), sotia domnitorului Gheorghe Bibescu.

Monumentul funerar al Domnitei Balasa, "Intristarea", este opera sculptorului I. Georgescu, iar monumentul Domnitei Zoe Brancoveanu, sotia domnitorului Gh. Bibescu, de pe partea opusa, este opera sculptorului francez Jules Roulleau.

Usile de la intrare, catapeteasma si mobilierul sunt realizate de Petre si Mihai Babici, vitraliile sunt executate la Munchen, iar policandrul, de o valoare artistica deosebita, unic in felul sau, a fost executat la Viena.

Datorita deteriorarilor produse de marele cutremur din anul 1940, biserica a fost restaurata intre anii 1959-1962. Cu acest prilej a fost pictat si portretul ctitorului reinnoitor al vechii fundatii brancovenesti - Patriarhului Justinian.

Actuala biserica a fost consolidata dupa proiectul acad. ing. Aurel Beles, ing. Ion Stanculescu si ing. Ion Beles, deoarece schimbandu-se cursul Dambovitei au fost afectate fundatiile edificiului.

Lacasul a mai fost consolidat dupa cutremurul din anul 1977 si resfintit in anul 1994 cu ocazia canonizarii Sfintilor martiri romani Constantin Brancoveanu si cei patru fii ai sai, adaugati la hramul bisericii.

Biserica are dou ahranuri: cel initial al Inaltarii Domnului, la 40 zile dupa Paste, si cel al Sfintilor Brancoveni, la 16 august. Biserica mai are si un al patrulea hram - Sfantul Dimitrie Basarabov.

In parcul Bisericii se remarca monumentul Domnitei Balasa, una dintre cele mai reusite lucrari ale sculptorului Carol Storck-senior. Pe soclul statuii sunt inscrise numele mosiilor care au constituit zestrea acordata bisericii.

Biserica Domnita Balasa, figureaza ca monument de arhitectura, pe lista oficiala a monumentelor istorice din tara.

TURISM - Palatul Cotroceni

2010-03-09T09:45:00.004+02:00

Palatul Cotroceni se află în municipiul Bucureşti, pe Bulevardul Geniului nr. 1, si este astăzi sediul Preşedinţiei României.

Totul a inceput in anul 1679, cand domnul Ştefan Cantacuzino a ridicat pe dealul Cotrocenilor o mănăstire. Biserica şi anexele mănăstireşti au fost ridicate în decurs de doi ani. Opera lui Şerban Cantacuzino a fost continuată de Constantin Brâncoveanu, care a poposit adeseori la mănăstire. În 1862 Alexandru Ioan Cuza a hotărât să utilizeze Mănăstirea Cotroceni ca reşedinţă domnească de vară.
In anul 1888 principele Carol I al României a construit în incinta mănăstirii un palat care să-i servească drept reşedinţă în Bucureşti. Clădirea a fost construită la finele secolului al XIX-lea, în incinta Mănăstirii Cotroceni, într-o zonă privilegiată, liniştită şi înverzită a Bucureştiului. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic veneţian.
Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil naţional romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra şi două foişoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foişor de la mănăstirea Hurez.

Palatul, biserica şi mănăstirea reflectă trei secole de istorie de-a lungul cărora un lung şir de personalităţi remarcabile au luat decizii şi au condus România de aici, începând cu fondatorul palatului, bogatul domn Şerban Cantacuzino. Printre aceştia amintim pe Constantin Brâncoveanu, Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Constantin Gheorghe Hangerli, Alexandru Moruzi, Barbu Ştirbey, Alexandru Ioan Cuza, Carol I of Hohenzollern-Sigmaringen, Ferdinand I.
Intre anii 1949-1976, palatul Cotroceni şi-a schimbat destinaţia, devenind Palatul Pionierilor. După cutremurul din 1977 au fost necesare lucrări de resturare în urma distrugerilor, iar preşedintele Nicolae Ceauşescu a transformat palatul în casă de oaspeţi; lucrările de restaurare ale palatului au durat aproximativ 10 ani, fiind coordonate de arhitectul Nicolae Vlădescu. Spaţii importante au fost restaurate conform martorilor de epocă, în timp ce alte interioare au fost reamenajate în spiritul reşedintelor princiare europene din secolul al XIX-lea.

Mănăstirea Cotroceni:

Multiplele transformări au avut ca rezultat diversitatea stilistică a decoraţiei de interior. In 1984 a fost demolată, într-o singură noapte, biserica ridicată de Ştefan Cantacuzino. În prezent, fundaţia bisericii este conturată cu plăci de marmură.
Din 12 iulie 1991, prin hotărâre guvernamentală, în aripa veche a palatului Cotroceni s-a organizat Muzeul Naţional Cotroceni, aflat în subordinea Ministerului Culturii şi s-a deschis pentru publicul vizitator la 27 decembrie 1991.
In anul 1994, Muzeul Naţional Cotroceni a primit premiul European Museum of the Year Award - Special Commendation 1994.

Etajul I

Holul de onoare

S-a păstrat în formă aproape nealterată de intervenţiile ulterioare ansamblul Holului de Onoare, compoziţie decorativă ce aminteşte de Opera din Paris, realizată de Charles Garnier, în stilul neoclasic francez.
Scara monumentală, face legatura cu primul nivel al palatului, care adăposteşte saloanele oficiale. Un lung coridor ne îndreaptă paşii spre prima încăpere a palatului: sufrageria germană.
Decorată în stilul renaşterii germane, sufrageria a fost restaurată conform concepţiei decorative a arhitectului Gottereau. Ea reflectă gustul impus de regele Carol I în prima perioadă de construcţie a palatului (1893-1895).

Biblioteca:

Cabinetul de lucru al regelui Ferdinand este singurul spaţiu care nu a necesitat lucrări de reconstituire, păstrându-se aproape intact. În epocă, biblioteca adăpostea bogatul fond de carte de botanică al regelui Ferdinand; în prezent este expus aici un fond de carte care a aparţinut familiei regale a României.

Marele salon de recepţie:

A fost, se pare, ambiţia reginei Maria de a consemna noul statut al monarhiei şi prin noi lucrări de construcţie la Cotroceni. Pentru aceasta au fost transformate două încăperi din perioada Gottereau - salonul de dans şi celebra sufragerie, în care, la 14 august 1914, s-a semnat intrarea României în primul război mondial.
Spaţiul realizat, numit azi "spaţiul Cerchez", reamenajat între 1925-1926 de către arhitectul român Grigore Cerchez în stil neoromânesc dar care în epocă era cunoscut sub denumirea de "salonul alb" constituie, indubitabil, o reuşită. El se învecinează şi se continuă stilistic cu sufrageria Cotroceni, aceasta din urmă edificată, probabil, înainte de primul război mondial.

Salonul de vânătoare:

Lucrările de amenajare în forma actuală a salonului de vânatoare s-au desfăşurat pe parcursul anilor 1926-1927. Pentru decorarea acestei încăperi, regele Ferdinand l-a trimis pe arhitectul Karel Limann la furnizorii tradiţionali ai Casei Regale.

Salonul florilor:

Este una din primele camere amenajate de regina Maria, un interior scăldat de lumina filtrată prin vitralii, un spaţiu cu exponate al căror leit-motiv decorativ floral sugerează actuala denumire.

Sufrageria Palatului Cotroceni:

In sufrageria regală se află acele inconfundabile piese de mobilier care se spune ca ar fi fost "designate" de însăşi regina Maria. Acest ansamblu, compus din "marea masa a regelui Arthur" şi din 24 de scaune este, în plan stilistic, un exemplu de art-deco original, propriu concepţiei reginei.

Etajul II

Dacă, în Muzeul Naţional Cotroceni, un accent aparte s-a pus pe restaurarea interioarelor rămase intacte sau aproape intacte, probleme deosebite au ridicat acele încăperi radical modificate în timp, încercându-se pe cât posibil ca, prin soluţiile arhitecturale adoptate, să se păstreze ideea compoziţională iniţială.
La această categorie de încăperi, în care martorii de epocă au fost sensibil mai săraci sau chiar au lipsit, s-a optat pentru soluţia recompunerii atmosferei decorative specifice sfârşitului de secol XIX şi începutului celui de-al XX-lea.
Comenzile masive făcute de Casa Regală încă din 1895 firmelor străine, având ca furnizori principali pe cele din Germania (Berlin, Hamburg, Munchen), explică volumul apreciabil de mobilier sobru neorenascentist aflat azi în patrimoniul muzeului.
Distribuirea şi amplasarea lui în apartamente - diferită desigur de amenajările iniţiale - a ţinut cont în primul rând de soluţiile adoptate la restaurare, mobilierul, pe tot parcursul expunerii, făcând permanent rapel interiorului în care a fost plasat.

Salonul oriental:

A avut diverse destinaţii: atelier de pictură şi pirogravură, studio sau drept sală de clasă pentru prinţese, ca apoi să redevină salon. Mobilierul este de provenienţă extrem-orientală iar piesele din bronz şi portelan întregesc această atmosferă.

Apartamentul regal:

Compus dintr-o cameră de lucru mică, intimă, are doar câteva piese de mobilier şi un dormitor încăpător, cu şemineu din marmură, o masă şi câteva fotolii ce trec aproape neobservate, patul monumental dominând încăperea - Apartamentul regal încearcă să reconstituie atmosfera dorită de primul comanditar al palatului, regele Carol I, care aprecia vechile stiluri germane în decorarea interioarelor.

Salonul Henric al II-lea:

Salonul face legatura cu o serie de apartamente plasate de-a lungul unui culoar în forma de "L". Începând cu acest spaţiu, mobilierul ne oferă posibilitatea unei incursiuni în istoria artelor decorative(un accent aparte fiind acordat Franţei).

Apartamentul francez:

Este plasat pe latura de nord-est, cu o splendidă deschidere spre grădinile Palatului. Salonul Ludovic al XV-lea este flancat de două dormitoare. Dormitorul Ludovic al XVI - lea, având aceeaşi destinaţie şi în timpul regelui Ferdinand, este plasat pe latura de răsărit a Palatului, un dressing făcând legatura cu apartamentul reginei Maria.

Dormitorul Reginei Maria:

Dormitorul Reginei Maria a fost restaurat conform variantei din 1929. Regina Maria alesese pentru noua înfăţişare a interiorului stilul Tudor.

Salonul norvegian:

"Fiind despărţită de multe lucruri cu care fusesem obişnuită, îmi făurii cu încetul propria mea atmosferă, aprobată sau dezaprobată, după cum era firea criticilor", mărturiseşte regina Maria în Memoriile sale. Astfel s-a născut neobişnuita cameră maronie sau micul salon norvegian.

Apartamentul stil Adam şi Empire:

Un alt apartament, cu deschidere spre aripa vestică a palatului, asociază în cele două încăperi stiluri ale sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutului de secol al XIX-lea, inspirate din formele sobre ale antichităţii reactualizate prin descoperirile de la Pompei şi Herculanum.

Nota: Pozele si informatiile sunt de aici.

TURISM - Palatul Ghica Tei, Bucuresti

2010-03-08T08:30:00.004+02:00

Palatul Ghica Tei este situat in Parcul Plumbuita si este o
constructie in stil neoclasic, ridicata de domnitorul Grigore Dimitrie
Ghica in anul 1822 si terminata zece ani mai tarziu, dupa planurile
arhitectului catalan Xavier Villacrosse. Palatul a fost ridicat pe
locul vechii curti parintesti a banului Dumitrache Ghica si este unul
dintre cele mai vechi edificii de acest gen din Bucuresti.

Vechea curte parinteasca a fost devastata de austrieci in timpul
razboiului turco-austriac, iar Caragea Voda a primit in aceasta casa
pe ambasadorul lde Buhara. Tot aceasta casa a fost si locul de
intalnire a lui Tudor Vladimirescu cu Alexandru Ipsilanti, care si-au
stabilit cartierul general aici. Pe o tabla din marmura, care a fost amplasata pe palatat mai tarziu,
exista un text despre contructia palatului: "zidit din temelie de
catre Voevodul Grigore Ghica VIII, Domn al Tarii Romanesti, pe mosia
sa domneasca Colentina, in anul 1822. Aci fu odinoara falnica sa
locuinta de vara, alaturi de care, spre dreapta cuviinta, a inaltat
apoi intru slava si pomenirea lui Dumnezeu biserica familiei cu hramul
Inaltarea Domnului si a impodobit-o cu frumoase daruri prin inalta si
statornica sa vointa".

La momentul constructiei sale, palatul servea drept resedinta de vara
pentru domnitor. In anul 1822, orasul Bucuresti nu se extinsese, iar
palatul se afla la cativa kilometri. Era tocmai potrivit pentru o
"casa de la tara", imprejumuit de paduri si lacuri. Domeniul Ghica ocupa o suprafata vasta si are vedere catre lacul Plumbuita. Un lucru inedit la acest palat este si tunelul de refugiu,
lung de un kilometru, care face legatura intre palat si manastirea
Plumbuita.

Poarta palatului este incadrata intre doi vulturi impresionanti,
realizati din piatra, iar aleile curtii sunt strajuite de teii imensi.
Palatul este construit in stilul neoclasic, un stil de origine
italieneasca care, in 1800, patrunsese atat in Moldova cat si in
Muntenia. In acele vrumuri exista o tendinta de occidentalizare a
tarilor balcanice, tendinta care se observa si in arhitectura.

Palatul este compus din subsol, parter, etaj si mansarda. Interiorul
palatului este alcatuit din saloane spatioase care si-au pastrat pana
in zilele noastre denumirile de altadata. Pasii ne vor purta astfel
prin sala de receptie, cabinetul de lucru, salonul vanatoresc, salonul
Ludovic sau sala tronului. Holul de primire impresioneaza prin bolta
care pastreaza pictura initiala, cu elemente romantice, a pictorului
italian Giacometti. De-a lungul timpului, palatul si-a pastrat forma sa initiala, chiar
daca a traversat perioade istorice tulburi. Cea mai ampla lucrare de
restaurare a palatului a avut loc in anul 1978, cand a fost
transformat de catre comunisti in Restaurantul Tei.

In anul 1833 familia Ghica incepe constructia unei biserici, pe
domeniul de langa Bucuresti, in apropierea palatului. Biserica Ghica
devine paraclisul palatului. Aceasta este singura biserica rotunda din
Bucuresti. Ea a fost realizata de mesterul constructor Iosef Weltz, dupa
planurile arhitectului Xavier Villacrosse. Capela neoclasica
adaposteste mormantul ctitorului Grigore Ghica si al primei sale
sotii, Maria Hangherli.

Furnizor de fotografii: Calatorii Imaginare.

TURISM - Cheile Rametului

2010-03-04T08:22:00.005+02:00

Dezvoltate in estul Muntilor Trascaului, pe cursul mijlociu al
paraului Ramet, Cheile Rametului se inscriu printre cele mai
importante obiective turistice din zona Muntilor Apuseni.

Avandu-si izvoarele la sud-vest de Varful Poenita (1438 m), in Muntii
Metaliferi, paraul Ramet (numit si Geoagiu) strabate, de la vest la
est, Muntii Trascaului si se varsa in Mures, in zona orasului Teius.
La iesirea din Muntii Trascaului, intre varfurile Trascau, Urmezu si
Vulturilor, formeaza un sector de chei in lungime de 1 km.
Anterior momentului inceperii modelarii cheilor, in zona actualei vai
a Rametului au avut loc procese de captare dinspre Valea Muresului,
unde existenta unor miscari de subsidenta a generat un nivel de baza
mai coborat decat al Ariesului (in zona Salciua). Astfel, un afluent
al Muresului a captat, in zona actualelor chei, un rau care se
indrepta dinspre actuala Depresiune Mogos (situata intre Muntii
Metaliferi si Trascau) spre Aries. Captarea s-a produs la nivelul de
950 m, nivel care se racordeaza cu pesterile din versantul stang al
cheilor.
Anterior formarii Cheilor Intregalde (situate la sud de Cheile
Rametului), prin Valea Rametului se scurgeau si apele din bazinul
superior al Galdei.

Geneza Cheilor Rametului este legata, in faza a doua, de existenta
unei bare de calcare jurasice si de dezvoltarea proceselor
endocarstice.
Pe toata lungimea cheilor exista urme ale unei vechi pesteri, care
avea forma de tunel. Prabusirea treptata a tavanului pesterii a
favorizat aparitia si evolutia ulterioara a cheilor. Acest fapt poate
fi argumentat prin faptul ca cheile au un profil transversal in V, mai
larg la partea superioara.

O larga dezvoltare prezinta marmitele, atat la nivelul apei, cat si
cele suspendate, care reflecta etapele adancirii paraului in bara de
calcar. Cele mai impresionante marmite se gasesc in sectorul numit "La
cuptoare", unde cheile se ingusteaza foarte mult (3-4 m), iar
versantii sunt in surplomba. In partea centrala a cheilor exista un
tunel cu o lungime de circa 15 m si o inaltime de 4-5 m.

Dupa iesirea din chei, la aproximativ 3 km aval, paraul Ramet formeaza
un nou sector de chei, in vecinatatea Manastirii Ramet. Desi se
desfasoara doar pe o lungime de circa 100 m, aceste chei sunt deosebit
de spectaculoase. Au un caracter epigenetic si aspectul unei imense
porti. Versantii au un profil transversal in forma de V, larg deschis
la partea superioara, prezentand numeroase turnuri, stalpi, diaclaze si grote.

Valea Rametului, pe langa sectoarele de chei, mai prezinta circa 47 de
pesteri si numeroase doline, lapiezuri si turnuri. Cele mai cunoscute
dintre aceste pesteri sunt Pestera Ornezului (320 m lungime) si Pestera Stearpa (212 m lungime).

Datorita cadrului natural spectaculos si a elementelor carstice
deosebite pe care le prezinta, Cheile Rametului au fost declarate
rezervatie geologica, paleontologica si speologica.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Manastirea Ramet

2010-03-03T11:05:00.006+02:00

Mânăstirea Râmeţ este unul dintre cele mai vechi aşezăminte
călugăreşti din Transilvania. Dacă biserica veche, important monument
de arhitectură românească din veacul al XIV-lea sau chiar mai
dinainte, stă mărturie a vieţii duhovniceşti intense ce se desfăşura
aici, precum şi a preocupărilor culturale, cercetările arheologice ne
duc mult mai departe în timp. Profesorul Botezatu analizând osemintele
găsite în mormintele de călugări descoperite cu prilejul restaurării
bisericii, trage concluzia că lavra mănăstirească de la Râmeţ exista
şi în veacurile XI, XII, XIII, iar pustnici sau "eremili" (de unde şi
numele localităţii şi mânăstirii Râmeţ) încă cu mult mai devreme.

Situată pe Valea Geoagiului, în sudul Carpaţilor Apuseni, aproape de
biserica fostei episcopii din Geoagiul de Sus, mânăstirea Râmeţ a
atras atenţia multor istorici, cu deosebire lui Nicolae Iorga, care a
fost impresionat de vechimea şi simplitatea aşezământului, de
sălbăticia locurilor greu accesibile şi de numele locului, evocator în
privinţa celor ce trăiau aici (Studii şi documente cu privire la
istoria românilor, Bucureşti, 1901 - 1916 XIII, p. 158.). Consemnând
inscripţia săpată în piatră deasupra intrării "Dentăi au fost
zugrăvită această sfântă biserică în zilele lui Matiiaş crai vă leato
6895 august 14" şi lecturând anul din textul inscripţiei 1487 în loc
de 1387, în corcondanţă cu numele regelui Matei Corvinul, va data
edificiul ca fiind de dată mai recentă decât ar arăta-o analiza
arhitectonică.

De iconografia bisericii s-au ocupat I. D. Stefănescu, V. Vătăsianu şi
mai ales Vasile Drăguţ. Cel din urmă oprindu-se la caracteristicile
arhitectonice ale bisericii: absida semicirculară acoperită cu
semicalotă, naosul şi tinda boltite semicilindric şi clopotniţa
masivă, o va încadra în seria monumentelor hunedorene din veacurile
XIII - XIV. Investigarea picturii murale din interior a dus la
descoperirea şi publicarea inscripţiei aflată pe intradosul arcului ce
desparte nava de pronaos, în stânga sfântului Ierarh Grigorie cel
Mare. Ilizibilitatea numelui regelui şi a anului a făcut ca textul
pisaniei să fie lecturat prin întregirea cu datele inscripţiei săpate
în piatră la exterior. Ea a fost înţeleasă astfel: "Am zugrăvit eu
mult păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb din
porunca arhiepiscopului Gheorghe în zilele lui Matiaş Crai leat 1485
luna iulie 2".

Cercetarea ulterioară a picturii, existând în totalitate opt straturi
suprapuse pisania fiind pe al doilea, şi citirea în întregime a
pisaniei, cu concursul specialiştilor în paleografie şi cu utilizarea
mijloacelor tehnice moderne, au relevat informaţii de excepţie, în
măsură să modifice imaginea privitoare la societatea medievală
românească din Transilvania. În lectura Monicăi Breazu (Studiu
epigrafic, în "Repertoriul picturilor murale din România", Bucureşti
1985, p. 49-50) textul inscripţiei sună astfel: "Am scris eu
preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crişul
Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui
Lodovic în anul 6885 ( 1377) luna iulie 2".

Această informaţie istorică, pe lângă faptul că afirmă existenţa
sfântului Ierarh Ghelasie cunoscut doar din tradiţie, ne creează
imaginea unei societăţi româneşti evoluate în Transilvania. Mânăstirea
de la Râmeţ ne este prezentată ca o valoare deosebită pentru viaţa
noastră spirituală cât şi pentru istoria locală sau chiar naţională.
Tradiţia leagă întemeierea mânăstirii şi de activitatea ieromonahilor
Romulus şi Ghenadie care, plecând de aici în 1215, ar fi pus temelia
mânăstirii sfântul Mihail din Perii Maramureşului.

Importanţa mânăstirii în viaţa românilor ortodocşi din Transilvania
este confirmată şi de prezenţa la 1557 a episcopului Hristofor în
apropiere, la Geoagiul de Sus. În 1614 călugării Sava Popa şi Toma
Moisin vor primi ca donaţie livada Hopagi de la principele Gabriel
Bethlen. În timpul răscoalei sfântului Sofronie de la Cioara, moment
de afirmare a dreptului de a-şi păstra credinţa ortodoxă moştenită din
străbuni, mânăstirea a fost supusă - ca de altfel majoritatea
mânăstirilor din Transilvania - măsurilor de represiune ale
generalului Buccow. Pe filele unui Octoih ne-a rămas o însemnare de la
1762: "scris-am eu Silvestru monahul când au stricat necredincioşii
mânăstirea Râmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20,
într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor" (ªtefan Meteş, Mănăstirile
româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 60). Acelaşi
monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a
participării vieţuitorilor la răscoala lui Horea: "Aceasta aici am
însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea
de la Geoagiu şi cea de la Râmeţ, la întâia stricare a fost numărul
anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 luna decembrie 23
zile, într-o zi de marţi" (ªtefan Meteş, Ibidem, p. 61).

Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca
biserică de mir, iar în chilii s-a organizat şcoală. Pentru biserică
au fost apoi lungi dispute cu autorităţile ecleziastice de la Blaj
până când în 1827 locuitorii obţin definitiv dreptul de a o avea ca
lăcaş de închinăciune ortodox. Rolul aşezământului pentru locuitorii
din jur reiese şi din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeţ şi
Ponor: "Noi râmeţii şi ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo
la mănăstire ne-am pomenit a avea şcoală şi dascăli şi prunci de
învăţat şi dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învăţătură ca
dobitoacele (ªtefan Meteş, Ibidem, p. 58-59). După mai bine de 150 de
ani, pe la 1940 viaţa mânăstirească îşi reia cursul la Râmeţ.
Biserica, care după 1918 a fost trecută pe lista monumentelor
istorice, va fi reparată în mai multe rânduri intervenindu-se şi în
jurul aşezământului. Pentru început stareţul Evloghie Oţa, venit de la
Athos, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod, reorganizează
aşezământul ca şi mânăstire de călugări.

Din 1955 Râmeţul devine mânăstire de maici şi cu toate neajunsurile
pricinuite de stăpânirea comunistă, se scrie una dintre cele mai
frumoase file ale istoriei ei. Duhovnicii de renume Dometie Manolache,
Ioachim Popa şi Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeţ să se îndrepte
multe suflete zbuciumate pentru a-şi găsi mângâierea, iar stareţa
Ierusalima Ghibu, cu cele peste şaptezeci de maici câte numără soborul
astăzi, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate
nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât şi pe cel
gospodăresc. Biserica veche a mânăstirii a fost reparată, pictura
restaurată. Pe vremea episcopatului Prea Sfinţitului Emilian, dr. ing.
Eugen Iordăchescu a coordonat lucrarea deosebit de importantă şi
dificilă prin care, sfântul locaş periclitat de umezeală şi îngropat
în pământ, a fost ridicat 2,08 m mai sus. Aleasa podoabă a Râmeţului o
constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul
tradiţional, elemente arhitectonice din toate provinciile româneşti.
Piatra de temelie s-a pus în 1982 şi lucrările au durat peste zece
ani, fiind conduse de regretatul preot Ioan Grecea, care fiind şi
inginer a întocmit şi proiectul. Pictura a executat-o maiestrul Grigorie
Popescu cu echipa lui.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Pestera Vantului

2010-03-02T09:06:00.003+02:00

Peştera Vântului este cea mai mare peşteră din România, cu o lungime
totală de 47 km. Se află în Munţii Pădurea Craiului, în vecinătatea
localităţii Şuncuiuş, in partea nordica a Muntilor Padurea Craiului,
în defileul carstic cu acelas nume. Din punct de vedere hidrografic
pestera apartine bazinului Crisului Repede.

Situandu-se la o distanta de a o distanta de 50 km de Oradea si 100 km
de Cluj-Napoca, accesul se poate face fie pe drumul asfaltat DJ 764C,
11 km de la DN 1 (E60), fie pe calea ferata (statia CFR Suncuius).

Intrarea naturală în Pestera Vântului este situată la cca. 2 km SE de
localitatea Şuncuiuş, în versantul stâng al văii Crişului Repede,
deasupra izvorului din Poiana Frânturii. Deoarece galeria de acces era
foarte strâmtă şi greu accesibilă a fost blocată şi s-a deschis o
intare artificială caţiva zeci de metri distanţă, la nivelul
activului.

Descoperita de ing. Bagameri Bela in anul 1957, Pestera Vantului si-a
dobandit un scurt timp renumele de cel mai lung labirint subteran din
Romania. Desi in anul descoperirii Pestera Vantului avea o lungime de
doar 500 metrii exprorarile fac ca la sfarsitul anului 1967 lungime
totala a galeriilor cunoscute se depaseasca 15.000 m. S-au organizat
ture de exprorare, expeditii de anvergura, s-a executa lucrari de
decolmatare si amenajarea intrarii.

In anul 1966, se constituie Cercul Speologilor Amatori din Cluj avand
ca scop principal continuare cercetarilor de explorare, cartare si
protejare a Pesterii Vantului.

1969 este anul in care s-a realizat prima harta color a pesteri la
scara 1:500, pe fiind reprezenti 15.283 m de galerii. In anul 1972
timp de 8 zile se lucreaza in subteran pentru realizarea de catre TVR
a unui documentar despre Pestera Vantului. In anul 1978 apare albumul
Foto "Pestera Vantului" semnate de dr. Dan Coman si Valentin Craciun. Cercatarile si cartarile continua in paralel cu actiunile de
documentare a pesterii, iar rezultatele nu intarzie sa apara. Se
finalizeaza harta color a pesterii la scara 1:500 iar ce lungimea de
21.470 m Pestera Vantului devine oficial cea mai lunga pestera din
Romania. Exprorarile continua intr-un ritm alert, descopreindu-se noi sectoare
de galerii in diferite puncte ale pesterii. In anul 1979 apare in
Buletinul Clubului de Speologie "Emil Racovita" din Bucuresti prima
descriere geomorfologica a Pesterii Vântului redactata de Szilágyi
Árpád, Komíves Emil, Nagy István, Varga Alfonz si Kerekes Károly. Se
cauta o legatura cu sistemul Izbandis, insa fara succes.

Descoperirile din timpul numeroaselor tabere subterane organizate in
acest interval de timp fac, ca la sfarsitul anului 1989, lungimea
totala a galeriilor Pesterii Vantului sa depaseasca 40.500 de metri.

In anul 1991 descoperitorul pesterii, ing. Bagameri Bela se retare
dupa 50 de ani din activitatea speologica. In anul 1993 se
reamenajeaza zona de intrae in pestera, iar in anul 1996
operatorul-speolog Ugron Gabor, a inceput filmarile pentru un
documentar despre Pestera Vantului. Segmente din materialul realizat
s-au difuzat la emisiunile în limba maghiara ale TVR si pe postul de
televiziune Duna TV.

Folosind echipamente moderne, in anul 1996 se incepe recartarea
Pesterii Vantului. Exprorarile continua, iar la sfarsitul anului 2000
lungime pesterii depaseste 47.000 m.

Munca de recartare a luat amploare, membrii noi ai clubului ajutând la
aceasta activitate minutioasa. In anul 2003, in cadrul unui proiect
Phare, CSA a deschis oficial un traseu turistic în pestera. Lungimea
acestuia masoara 730. In anul 2004 Clubul Speologilor Amatori primeste
oficial custodia Pesterii Vantului. In absenta unor descoperiri
importante, accentul s-a pus pe cartarea pesterii. Dupa 10 ani de
cartare lungimea galeriilor recartate atinge 29 km.
Se aproba cererea de finantare depusa la Agentia Fondului pentru
Mediu. In cadrul proiectului se delimiteaza zona exterioara de
protectia al Ariei Naturale Protejate Pestera Vantului.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Parcul National Muntii Macinului

2010-03-01T09:21:00.004+02:00

Parcul National Muntii Macinului (11321 ha) este situat pe teritoriul
administrativ al localitatilor: Macin, Greci (situate in vestul
parcului) comuna Cerna (amplasata in vestul si sud-vestul parcului),
comunele Hamcearca si Luncavita (situate in estul acestuia) precum si
Jijila (situata in partea de nord).

Parcul National ocupa zona centrala cea mai inalta a Muntilor Macin,
cuprinzand cea mai mare parte din culmea principala (cunoscuta sub
denumirea de Culmea Macinului), precum si o culme secundara a acestora, respectiv Culmea Pricopanului. Altitudinal se incadreaza intre 7 si
467 m, reprezentand zona cea mai inalta a Podisului Dobrogean. Cota
maxima este atinsa de Varful Tutuiatu cu 467 m in masivul Greci.
Muntii Macinului sunt cei mai vechi din Romania formati in timpul
orogenezei hercinice, care a avut loc in urma cu 300-400 milioane de
ani.

Reteaua hidrografica este foarte saraca, cu raurile Jijila, Luncavita,
Plopilar, Cerna si Taita. Datorita climatului arid, caracterizat prin
veri foarte calduroase si uscate, toamne lungi si secetoase si ierni
geroase si cu putina zapada, debitele de apa sunt reduse si cursurile
raurilor au caracter temporar, influentate si de insuficienta
alimentare subterana a vailor. Vaile sunt foarte largi, unele avand
numai temporar apa.
Parcul National Muntii Macinului reprezinta unicul parc national din
tara ce protejeaza suprafete importante de vegetatia stepica,
reprezentata aici prin stepa pontico-balcanica, acest tip de vegetatie
fiind foarte rar la nivel european. Unul din principalele argumente
pentru constituirea Parcului National il costituie numarul foarte
ridicat de specii de plante amenintate cu disparitia din care multe
sunt intalnite in Romania doar in Dobrogea, majoritatea nefiind
protejate in alte rezervatii naturale cu exceptia Parcului National
Muntii Macinului.

La aproape 12 km de Luncavita se afla Rezervatia Stiintifica Valea
Fagilor, una din cele mai vechi si cunoscute rezervatii din judetul
Tulcea, relict tertiar al codrilor seculari ce acopereau odata
Dobrogea. Aici se remarca prezenta fagului dobrogean cu dimensiuni si
calitati fizice impresionante, in amestec cu carpenul si teiul
argintiu.

In ceea ce priveste speciile de vertebrate, lista faunistica a zonei
include cca 256 de specii, dintre care 7 specii de amfibieni, 11
specii de reptile, 188 de specii de pasari si cca 50 de specii de
mamifere.
Dintre amfibieni, speciile care prezinta importanta stiintifica sunt
urmatoarele: broasca raioasa, broasca rosie de padure
Dintre reptile, speciile cele mai importante din punct de vedere
stiintific sunt: broasca testoasa dobrogeana, soparla dobrogeana,
gusterul vargat, balaurul dobrogean si vipera cu corn.

Zona Muntilor Macinului reprezinta o veriga importanta pe caile de
migratie care urmeaza cursurile raurilor Prut si Siret. Rapitoarele de
zi sunt deosebit de bine reprezentate in Muntii Macinului, intalnind:
uliul cu picioare scurte, uliul pasarar, sorecar comun, sorecar mare.

Dintre speciile de mamifere micromamiferele si chiropterele prezinta
importanta stiintifica, precum si popandau, pisica salbatica, dihorul
de stepa, jderul de piatra , sacalul
In zonele de conservare speciala din Parcul National Muntii Macinului,
in afara rezervatiilor stiintifice cu regim strict de protectie, sunt
permise numai activitati de natura stiintifica si educativa, turism
controlat, actiuni de inlaturare a efectelor unor calamitati si
actiuni de prevenire a inmultirii in masa a daunatorilor.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Monumentul paleocrestin Niculitel

2010-02-26T09:49:00.004+02:00

Martirionul de la Niculitel este un monument unic in Europa. Basilica
si cripta-martirium au fost construite dupa anul 370 e.n. in timpul
Imparatului Valens, pe locul unui vechi mormant din sec. III e.n.

Vestigiile arheologice atesta existenta unei asezari romano-bizantine
a carei vechime se incadreaza tot in sec. IV e.n.. Are o absida
semicirculara iesinda, naos rectangular impartit in trei nave prin
stalpi de sine statatori, care sprijineau, in spatiul vertical al
edificiului, un acoperis de lemn in doua ape, invelit cu olane.

Nu avea nartex, in schimb avea pilastri angajati in capetele sudice ale
navelor laterale, in scopul sustinerii unor arcade transversale si
care compartimentau spatiul interior
al navelor laterale, de o parte si de cealalta a intrarii in nava
centrala, intrare larga situata pe axul absidei.

In zona centrala a absidei, sub pavimentul altarului, se afla o cripta martirica
monumentala, complet ingropata, care adaposteste un grup de patru
martiri la partea superioara a martirionului - Zotikos, Attalos,
Camasis si Philippos, respectiv doi martiri la nivelul inferior, care
provin dintr-un mormant martiric mai vechi.

Expozitia permanenta de obiecte paleocrestine, fotografii color si diapozitive completeaza
muzeal vizitarea intregului ansamblu paleocrestin.

Descoperirea monumentului s-a datorat unor ploi torentiale care, in primavara
anului 1971, au provocat aparitia unei portiuni din cupola criptei.

Edificiul face parte din categoria basilicilor cu trei nave,
prezentand la fatada un spatiu deschis - atrium - element rar intilnit
in zona balcano-pontica.

Este cel mai vechi edificiu de cult crestin cu «nartex» cunoscut pana
in prezent.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Cetatea Dinogetia

2010-02-25T08:37:00.003+02:00

Dinogetia, cetate romana si bizantina este situata pe o mica insula
(popina) numita nu intamplator de localnici „Bisericuta". Asezerea a
beneficiat de o pozitie naturala dominanta, cu vizibilitate spre malul
stang, de la Barbosi-Galati pana la Aliobrix si, fiind inconjurata de
ape (garlele si baltile pe care Dunarea le formeaza in dreapta marelui
cot din fata orasului Galati), dispunea si de avantajul unei aparari
naturale.

Ruinele de pe popina Bisericuta-Garvan au fost semnalate inca din
prima jumatate a secolului al XIX-lea. O schita de plan a fost
publicata in 1868 de E. Desjardins. O alta schita a fost publicata mai
tarziu de Gr. Tocilescu.
Primele sapaturi arheologice cu caracter sistematic au inceput la
initiativa Muzeului National de Antichitati in anul 1939, sub
conducerea lui Gh. Stefan si continua si in prezent.

Cea mai veche mentiune unde intalnim acest toponim o gasim la
geograful Ptolemeu (Dinodheteia), care face si o localizare exacta. De
asemenea, Dinogetia mai apare mentionata in Itinerarium Antonini
(Dinigettio), Notitia Dignitatum (Dinogothia), precum si in sec. VII
de Geograful din Ravena (Dinogethia).

Cercetarile sistematice incepute in anul 1939 si apoi, din anul 1949
au precizat momentul initial al construirii cetatii si etapele
succesive de refacere. Fortificatia este construita de romani in sec.
II p.Ch si suprapune o asezare getica. Cetatea sufera distrugeri la
mijlocul sec. II p.Ch. si la mijlocul sec. III p.Ch. La sfarsitul
secolului III p.Ch. a fost construita, pe stanca naturala,
fortificatia romano-bizantina pe care o cunoastem azi. Momentul este
marcat de descoperirea, la Garvan, a unui stalp miliar („milliarium")
din timpul lui Diocletian. Noua fortificatie, avea 14 turnuri de
aparare dispuse la distanse relativ egale de cca. 20m de-a lungul
incintei de forma trapezoidala urmarind in parte forma terenului
stancos; dintre ele, trei erau in forma de potcoava cu pilon central,
iar celelalte erau in forma de U. Accesul se facea pe poarta
principala, care se afla pe latura de S, iar alte doua porti mai mici
erau prevazute pe laturile de V si de N. Din perioada de maxima
inflorire de la jumatatea sec. IV p.Ch. dateaza constructia unei
basilici de plan rectangular, cladirea comandamentului si edificiul
termal (baile). Cea mai importanta refacere de la Dinogetia are loc in
timpul imparatului Anastasius, la sfarsitul sec. V p.Ch. Cetea
Dinogetia este distrusa si parasita la inceputul sec. VII p.Ch.

La „Bisericuta"-Garvan a functionat un castellum ce adapostea
detasamente militare (din. Leg. V Macedonica, coh. I Mattiacorum, Leg.
I Italica, Coh. I Cilicum si Clasis Flavia Moesica).
Pe terasa sudica, despartita de cetate printr-un brat al baltii
Latimea, s-a constituit asezarea civila si necropola, care sunt strans
legate de evolutia cetatii.

Fortificatia de la Dinogetia este refacuta dupa 971 cand, sub
imparatul Ioan Tzimiskes, invingator in luptele cu Sviatoslav al
Kievului, Dobrogea reintra in stapanire bizantina. Din acest moment
cetatea de la Dinogetia se integra in circuitul economic al Imp.
Bizantin. Pentru aproape trei secole (971- inceputul secolului al
XIII-lea), asezarea fortificata si-a revenit, in afara de incinta
partial reparata, singura constructie de zid era bisericuta(sec.
XI-XII) din mijlocul cetatii, care a dat numele actual al insulei.

Din cetatea existenta in sec. VI se pastreaza zidul de incinta, gros
de 3 m, strajuit de 14 turnuri. In incinta se afla ruinele unei
bazilici, cea mai importanta si cea mai veche de pe teritoriul tarii
noastre, a unor drumuri, unelte agricole si casnice, care indica rolul
militar al cetatii. Dupa 1990 au fost incepute lucrari de restaurare,
Dinogetia devenind un important punct turistic.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Casa Sfatului din Brasov

2010-02-24T11:54:00.002+02:00

Casa Sfatului din Braşov (în germană Kronstädter Altes Rathaus), un
important monument de arhitectură din municipiul Braşov, a fost
iniţial doar un turn de supraveghere, ale cărui baze se aflau pe cele

ale actualului turn.

În 23 decembrie 1420 se încheie un acord între Adunarea Districtului
Ţării Bârsei şi breasla blănarilor privind construirea Casei Sfatului.
În acest document se menţionează că reprezentanţii breslei blănarilor
braşoveni au îngăduit celor nouă comune ale "Provinciei Ţara Bârsei"
să-şi construiască deasupra bolţii de vânzare a breslei o cameră
pentru "acordarea dreptăţii" şi pentru şedinţele magistratului.
Totuşi, din cauza invaziei turceşti din 1421, a distrugerii în mare
parte a oraşului, precum şi a arestării magistratului oraşului, acest
proiect va fi amânat.

Clădirea s-a transformat în Primărie pe măsură ce oraşul s-a
dezvoltat. Astfel, următoarea menţiune despre Casa Sfatului din Braşov
apare în 1503, ea fiind menţionată sub numele de "Praetorium".

Construcţia a cunoscut de-a lungul anilor multe modificări, multe
dintre ele fiind datorate distrugerilor provocate de evenimente
naturale:

* 5 iulie 1608 - un trăznet loveşte turnul Casei Sfatului;
incendiul nu a putut fi stins decât după ce s-a turnat în foc vin,
oţet şi lapte;
* 17 iunie 1662 - un cutremur afectează puternic Casa Sfatului;
turnul avea să se prăbuşească în proporţie de două treimi;
* 24 iulie 1682 - o furtună puternică loveşte din nou "turnul
trompetiştilor" (numit aşa pentru că un trompetist anunţa trecerea
fiecărei ore);
* 21 aprilie 1689 - marele incendiu (provocat de forţele
habsburgice care asediau oraşul) distruge o mare parte din clădire.
După aproape un secol, în anul 1780, se încheie lucrările de
reconstrucţie a Casei Sfatului, în stil baroc, aproximativ în forma pe
care o cunoaştem astăzi. Tot atunci, pe loggia din faţă, i se adaugă
celebra stemă a Braşovului.

Administraţia oraşului se mută din aceasta clădire în anul 1876,
într-o clădire nouă situată la interesecţia străzilor Republicii şi
Mihail Sadoveanu.

La inceputul secolului XX, Casa Sfatului urma să fie demolată şi
înlocuită cu o clădire administrativă modernă. Acest lucru a fost
evitat doar datorită unei puternice campanii de presă pentru
menţinerea vechiului monument istoric. Ultima modificare arhitecturală
a Casei Sfatului a avut loc în anii 1909 - 1910, când acoperişul baroc
a fost înlocuit de actualul acoperiş piramidal, cu ţigle colorate. Din
1950, clădirea găzduieşte Muzeul Judeţean de Istorie.

Locatie:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - "Cetatuia" de la Polovragi, Gorj

2010-02-22T08:47:00.002+02:00

Fortificaţiile dacice de la Polovragi se află pe muntele Padeş, la o altitudine de circa 1000 m, pe malul stâng al râului Olteţ. Atât din punct de vedere strategic cât şi tactic, poziţia era foarte bună, având o excelentă vizibilitate spre sud, asupra bazinului mijlociu al Olteţului şi supraveghea drumul de plai care lega platforma Oltului cu Valea mijlocie a Mureşului trecând prin zona aşezărilor dacice din munţii Orăştiei. Atacul direct era foarte dificil, deoarece de la drumul de plai singura cale de acces era o poiană lungă de circa 300 m şi lată de 60 m, al cărui cap vestic se ridică cu 30 m un mamelon cu pante abrupte, apărat dinspre vest şi nord de cheile Olteţului şi de râpe pe care se află fortificaţia „Cetăţuia”. La sud de acest mamelon separat de el printr-o şa îngustă şi puternic denivelată se află un platou de circa 6.000 m2, de asemenea bine apărat natural în special pe laturile de vest, sud şi parţial est platoul numit de localnici „La crucea lui Ursache” şi care a servit ca cetate de refugiu pentru populaţia aşezării ce se afla la poalele muntelui.

„Cetăţuia” şi trecutul ei
Rolul principal în cadrul complexului de fortificaţii de la Polovragi l-a avut „Cetăţuia” unde stratigrafic au putut fi surprinse două faze constructive principale. În prima fază, mamelonul cu cota 1000 a fost amenajat pentru locuire şi apărare, atât platoul din vârful înălţimii, cât şi prin crearea pe versantul nordic a patru terase artificiale succesive. Pe platoul superior a fost construită o fortificaţie patrulateră cu laturile de sud şi de nord de 18 şi 19 m, iar cele de est şi vest de 8 şi 9 m. Fortificaţia constă într-un val de piatră locală de calcar, spartă şi din lut galben dispuse în straturi alternative. Pentru a împiedica alunecarea valului la piciorul pantei era amenajat un parament din blocuri de dimensiuni mai mari, care se sprijinea pe denivelările naturale ale stâncii, fie în şanţuri în formă de unghi practicate în rocă.
În ce-a dea doua fază constructivă, survenită ca urmare a unui atac ce a dus la incendierea cetăţii, în valul de apărare din vârful mamelonului, s-a implantat un zid, iar un alt zid, s-a ridicat pe terasa de nord, care este de fapt singura ce se întinde pe tot arcul cuprins între râpa dinspre est şi cheile Olteţului spre vest. Alte ziduri, groase de aproximativ 2 m erau construite din blocuri de calcar, unele cu urme de fasonare, blocuri din rocă cristalină sau din gresie fasonată.
Cetatea de refugiu de pe platoul „Crucea lui Ursache” era apărată pe laturile de nord şi est de două valuri, diferite ca structură şi mărime, separarea lor făcându-se de la poarta de acces ce se afla în colţul nord – estic al cetăţii, pe latura de est. Panta foarte abruptă, aproape impracticabilă astăzi, de pe latura estică nu a necesitat crearea unei fortificaţii artificiale puternice, de acea, de-a lungul acestei margini a platoului s-a ridicat doar un mic val lat de 5 m şi înalt de 1 m.
Latura de nord, singura care putea fi atacată beneficia de un sistem de apărare mult mai puternic şi folosea un procedeu constructiv încă nesemnalat la alte fortificaţii dacice, care consta din calcinarea pe locul de construcţie a pietrei de calcar şi udarea ei ulterioară pentru a se transforma în var. Astfel, de-a lungul marginei platoului, pe o lăţime de 2 m s-a creat o platformă solidă, orizontală, groasă de aproximativ 50 cm printr-un fel de mortar constând din var şi din miezurile pietrelor de calcar, insuficient calcinate, peste care se ridică un zid de pietre de calcar legate cu lut. Tot acest sistem era înglobat într-un val de piatră şi pământ, lăţimea totală a acestui sistem de apărare fiind de 10 m, iar înălţimea actuală de circa 2 m.

Vatră străveche de locuire
Locuinţele descoperite în ansamblul fortificat de la Polovragi sunt de suprafaţă. Ele fac parte din categoria celor cu podea din lut bătătorit şi cu pereţii din lemn cu relativ puţină lipitură de lut cât şi colibe fără podină din lut cu pereţii din lemn şi nuiele.
Materialul arheologic cel mai numeros care a fost descoperit îl constituie ceramica atât ce-a lucrată cu mâna, cât şi ceramica lucrată la roată. Întâlnim tipuri de vase sub formă de borcan, ornamentate cu brâuri alveolate sau sub formă de şnur, căţuile (ceşti) lucrate cu mâna, fusaiole, castroane de diferite tipuri şi mărimi etc.
Obiectele metalice descoperite constau în piroane, cuţitaşe, vârfuri de săgeţi şi lance, pinteni, catarame, fibule ş.a.
În descoperirile arheologice de la Polovragi o menţiune deosebită este descoperirea de pe terasa VII din partea de nord a „Cetăţuii”, care constă într-o plăcuţă dreptunghiulară din bronz având dimensiunile de 101 x 66 mm şi este lucrată în basorelief pe ambele feţe. Pe avers, central, este redat un cavaler văzut din profil, înaintând spre stânga, personajul este bărbos şi poartă pantaloni strâmţi, o cămaşă pe umeri care-i flutură ca o mantie, iar pe cap are o bonetă răsfrântă în faţă. Calul, care îl însoţeşte pe acesta este redat proporţional mai mic decât natural în comparaţie cu călăreţul. La stânga şi la dreapta călăreţului, privind spre el şi salutându-l parcă cu mâna dreaptă ridicată sunt două personaje identice, redate din profil, cu fizionomia şi îmbrăcămintea corespunzătoare lumii clasice greco-romane. Pe reversul piesei este redat în centru un cantaros (vas grecesc), încadrat de două păsări probabil doi cocoşi. Totul este încadrat într-un chenar de semiove.
Interpretarea unitară a plăcuţei, ca o piesă votivă, cu caracter religios, este dificilă, deoarece nu reprezintă nici o divinitate. Reversul îşi găseşte anumite analogii cu reprezentarea reliefurilor cu cavalerul trac sau cavalerii danubieni. Cu toate acestea, o explicaţie magico-religioasă ar fi posibilă ca o reflectare a contactului unei căpetenii dacice cu lumea sudică.

Fortificaţiile dacice de la Polovragi se datează în secolul I î.Hr., în acest sens pledând toate descoperirile arheologice: ceramică, fibule, monede şi tehnica de construcţie.
Săpăturile arheologice de la Polovragi, au mai dat la iveală descoperirea a trei monede republicane romane, din deceniul al IX-lea, al sec. I î.Hr. şi a două monede greceşti: una de tip Dyrhachium şi alta de tip Apollonia din sec. II-I î.Hr. Acestora li se adaugă şi monedele descoperite întâmplător pe „Cetăţuie” şi în aşezarea civilă, trei tetradrahme de argint de la Filip al II-lea sau imitaţii după acestea.
Tehnica de construcţia a fortificaţiilor şi unele indicaţii cronologice: blocurile de gresie fasonată trebuie puse în legătură cu apariţia în lumea dacică a cetăţilor lucrate după model elenistic, eveniment ce s-a produs după anul 50 î.Hr. odată cu extinderea stăpânirii lui Burebista asupra oraşelor pontice.
Momentul distrugerii fortificaţiilor de la Polovragi poate fi plasat la sfârşitul sec.I î.Hr. sau la începutul celui următor şi se datorează unor frământări interne în lumea dacică petrecute după moartea lui Burebista.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Cetatea Chilia

2010-02-18T08:14:00.002+02:00

În antichitate, pe locul viitoarei cetăţi Chilia, a existat o cetate grecească Achillea. Numele acesteia din urmă, ca şi cel de Chilia, pare a veni de la numele eroului grec Ahile, înmormântat, potrivit legendei, la gurile Dunării, pe insula Leuke (azi Insula Şerpilor).

Până în secolul al X-lea, cetatea este stăpânită de bizantini. Ulterior, trece în posesiunea genovezilor. În această perioadă, cetatea poartă numele de Licostoma. Registrul ţinut la Chilia de către notarul genovez Antonio de Podenzolo între noiembrie 1360 şi mai 1361 atestă o intensă activitate comercială la Dunarea de Jos. De aici se exportau spre capitala Imperiului Bizantin mari cantităţi de grâu, miere, ceară, vin, sare, peşte şi alte produse.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Mircea cel Bătrân extinde teritoriul Ţării Româneşti până la Marea Neagră, Chilia intrând astfel în componenţa statului muntean. La scurt timp, în 1426, domnul Moldovei Alexandru cel Bun pune stăpânire pe cetate, profitând de situaţia grea în care se afla domnul Ţării Româneşti, Dan al II-lea.

Peste două decenii, în 1448, domnitorul Petru al II-lea al Moldovei cedează cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, care îl ajutase în lupta pentru recâştigarea domniei împotriva lui Roman al II-lea.

Pe 22 iulie 1462, Ştefan cel Mare asediază fără izbândă Cetatea Chilia, apărată de o garnizoană ungară. În cadrul atacului, Ştefan este rănit la gleznă. Potrivit tradiţiei, Ştefan cel Mare a pierdut doar două bătălii, una dintre care fiind asediul Chiliei din 1462. La doi ani şi jumătate de la eşec, în ianuarie 1465, după un asediu de o zi (24 ianuarie), Ştefan cel Mare cucereşte Cetatea Chiliei. Domnitorul îl numeşte pe Isaia, cumnatul său, pârcălab al cetăţii. Pentru îmbunătăţirea sistemului de apărare, în vara lui 1479, Ştefan cel Mare reconstruieşte Cetatea Chilia pe malul stâng al Dunării (Cetatea Chilia Nouă). La lucrări participă 800 de zidari şi 17.000 de ajutoare.

În 1484 are loc campania sultanului Baiazid al II-lea în Moldova. la 6 iulie 1484 începe asediul Cetăţii Chilia, apărată de moldovenii conduşi de pârcălabii Ivanco şi Maxim. După opt zile, la 14 iulie, cetatea este cucerită de invadatori. Cetatea Chilia este stăpânită de otomani până în 1812, când, odată cu anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, urmează destinul provinciei respective, cu excepţia perioadei 1856-1878, când Basarabia de sud este reîntoarsă Moldovei (dupa Unirea din 1859, în componenţa României).

Urmele vechii cetăţi pot fi vazute în localitatea Chilia din regiunea Odesa (azi în Ucraina). Cetatea este în ruine, complet abandonată de autorităţile din România şi Republica Moldova, cele două state care îl revendică pe Ştefan cel Mare drept erou naţional.

În prezent, din cetate nu a mai rămas decât un turn (aparent, capela cetăţii) care se află pe teritoriul privat al unei întreprinderi industriale.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Adamclisi

2010-02-17T08:07:00.002+02:00

La nord de comuna Adamclisi ,intr-o zona de coline impadurite,se afla "Monumentul triumfal adica resturile aflate inca in picioare din vestitul Tropaeum Traiani.Tot aici se afla si resturi din mauzoleul roman si altarul antic care impreuna cu metopele,trofeul si frizele cu creneluri provenite de la monumental comemorativ,sunt amenajate muzeistic.

Construit in cinstea imparatului Traian,in anii 106-109,ca omagiu pentru infringerea coalitiei formata din geto-daci,buri si sarmati,in urma luptelor purtate de romani cu acestia in anul 102,monumental comemorativ Tropaeum Traiani este un autentic izvor de informatii despre evenimentele din istoria veche a poporului roman.

Monumentul triumfal avea o inaltime de 39 m,o forma circulara cu un diametru de 38 m,fiin alcatuit dintr-un nucleu cilindric de dimensiuni apreciabile (12,6 m inaltime ; 31 m diametru),construit din zidarie bruta,inconjurat la baza de o platforma circulara cu 7 trepte de piatra ;nucleul ers imbracat in blocuri de piatra care se continuau cu un rind de metope in numar de 54 (din care pina astazi s-au pastrat numai 49),sculptate in basorelief cu scene din timpul luptelor cu geto-dacii. Deasupra metopelor se afla o friza cu 26 de creneluri (din care s-au pastrat numai 23) sculptate si ele in basorelief si alcatuind coronamentul nucleului circular.

Deasupra nucleului se inalta un acoperis tronconic imbracta in solzi de piatra,precum si un soclu hexagonal inalt de 6 m,care sustinea "trofeul" propriu-zis,adica un trunchi imbracat in armura clasica,cu armele de lupta,avind la picioare arme si prizonieri sculptati tot in piatra.Pe una din fetele soclului hexagonal a fost descifrata o inscriptie din care rezulta ca monumental are inchinat "Zeului Marte,razbunatorul" de catre "Nerva Traian August,imparat si cezar,invingatorul germanilor si dacilor,fiul divinului Nerva,mare preot,pentru a XIII-a oara tribun,pentru a VI-a oara imparat,pentru a V-a oara consul,parintele patriei."

In apropierea monumentului comemorativ se afla Mauzoleul ridicat in memoria unui ofiter superior roman ;mauzoleul a fost descoperit de Grig.Tocilescu in anul 1897 in interiorul unui « gorgan » de pamint. La mica distanta spre est se gaseste si Altarul ,ridicat din ordinul imparatului Traian in amintirea ostasilor cazuti in batalie ;cercetat tot de Grig.Tocilescu,altarul are o forma rectangulara.Lungi coloane de nume de ostasi romani,sapate in piatra,ne ofera pretioase indicatii asupra imenselor jertfe pe care au fost obligati sa le faca trupele trimise pentru a-i invinge definitiv pe bastinasii geto-daci.

La nord-vest de comuna Adamclisi,in mijlocul colinelor de la originea vaii Urluia,pe un platou,se gaseste celalalt grup de vestigii romane :Cetatea Tropaeum Traiani ale carei ruine au fost cercetate si identificate de Grig.Tocilescu prin anii 1891-1909,apoi de V.Parvan in anul 1911. Considerata drept cea mai mare asezare civila romana de pe teritoriul Dobrogei si construita in acelasi timp cu Monumentul comemorativ,cetatea era locuita de familiile veteranilor care au participat la razboaiele dacice ale lui Traian si au fost colonizati aici.Orasul ajunsese la rangul de « municipium »pe vremea imparatului Septimiu Sever (193-211) dar fiind distrus de goti a trebuit sa fie reconstruit din temelii asa cum arata o inscriptie din anul 316,prin grija imparatului Constantin cel Mare.Cu acest prilej orasul a fost inzestrat cu noi ziduri de aparare masive,dar neputind rezista totusi atacurilor distrugatoare ale avarilor (anul 587),el a fost definitiv parasit si a disparut de pe scena istoriei,dupa o existenta de peste cinci secole.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Cetatea Orgame/Argamum din Jurilovca, Tulcea

2010-02-16T08:11:00.002+02:00

Este prima localitate urbana de pe teritoriul de astazi al României mentionata într-un izvor scris antic - istoricul Hekataios din Milet .în sec. VI a. Chr. Asezarea a fost întemeiata la mijlocul sec. VII a.Chr. de catre grecii din Asia Mica, cu cel putin o generatie înaintea cetatii Istros / Histria, într-o zona cu urme de locuire din epoca bronzului si din prima epoca a fierului.

Din perioada arhaica dateaza un impresionant complex funerar din necropola cetatii ce a apartinut unui personaj important din prima generatie de colonisti, urme de locuire în zona de est a falezei, doua cuptoare artizanale pentru ceramica; perioada clasica este ilustrata printr-un segment al zidului de incinta, edificii si cuptoare situate spre capul promontoriului, grupuri de morminte tumulare asociate pe criterii familiare în necropola cetatii; epocile elenistica târzie si romana timpurie sunt reprezentate prin unele vestigii pastrate pe platoul argamens, dincolo de sistemul de aparare al cetatii romano-bizantine. În epocile romana si romano-bizantina izvoarele istorice înregistreaza numele cetatii în variantele Argamum si Ergamia.

Cetatea romano-bizantina avea o suprafata de aproximativ 2,6 ha, o forma aparent triunghiulara cu opt turnuri, sase contraforti (bastioane) si doua porti principale – pe laturile de vest si sud si o poarta mica pe latura de sud. Sistemul defensiv cuprindea, în afara incintei, doua valuri de pamânt cu sant. În interiorul cetatii au fost cercetate si, în parte "restaurate", o serie de edificii publice si private datând din sec. V- VII p. Chr .: „pretoriul", basilica cu trei nave si capela (numita conventional basilica nr. 3), basilica din sectorul central (basilica 2), cea mai mare dintre basilicile argamense, basilica cu o singura nava (basilica 1), locuinte si parte din sistemul stadal. O a patra bazilica, de mici dimensiuni, cu o singura nava, a fost descoperita la aproximativ 1,3 km fata de Poarta de vest, pe culmea unui deal cu altitudinea de 50 m. Necropola romano-bizantina a cetatii a ocupat zona locuita anterior (sec. I a.Chr. – IV p.Chr.), în afara sistemului defensiv.

În fata cetatii Orgame/Argamum, la aproximativ 2,5 km spre est, pe insula Bisericuta, se afla o fortificatie romano-bizantina si urme de locuire din epoca medievala timpurie.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Cetatea Blidaru, Hunedoara

2010-02-15T08:58:00.002+02:00

Ruinele cetatii Blidaru sunt situate la 4 km de Costesti, pe platoul de la SV de com. Orastioara de Sus (jud. Hunedoara), la altitudinea de 705 m si este considerata cea mai puternica fortificatie a sistemului defensiv din Muntii Orastiei.

Pe o suprafata de 6.000 mp, se vad urmele a doua cetati, ridicate la date diferite: una asezata pe locul cel mai inalt al platoului, cu patru turnuri, iar in interior se pastreaza urmele unui turn-locuinta.

Prima cetate, mai veche, este situata pe pozitia cea mai ridicata. Avea patru turnuri la colturi si un turn interior pentru locuinta. Al cincilea turn, mai izolat, servea drept turn de paza in fata intrarii. Cetatea a doua are un singur turn, celelalte fiind comune ambelor cetati. Se gasesc, de asemenea, urmele unor mici incaperi, folosite pentru adapostul aparatorilor cetatii si depozite pentru cereale si apa, ziduri construite din piatra si legate intre ele cu pamant, o cisterna din piatra etc. Pe terasele de jos se afla si patru sanctuare, formate din aliniamente de tamburi. Cele doua cetati se remarca prin originalitatea constructiei, pozitia strategica si tehnica de zidire.

Partea superioara a dealului a fost excavata si nivelata obtinandu-se suprafata neteda din interior. Având rol strict militar, asemenea cetatii de la Costesti, Blidaru este singura cetate care nu a putut fi cucerita de catre romani, soldatii din interiorul acesteia abandonând doar in momentul in care au epuizat resursele de apa si de hrana.
Pe lânga fortificatia propriu-zisa au mai fost descoperite urmele a numeroase turnuri izolate care vegheau vaile masivului.
Se pare ca la constructia cetatii au participat si mesteri greci. Ridicata in doua etape, cetatea Blidaru era o adevarata capodopera defensiva a acelor vremuri, toate constructile din interiorul sau putând fi folosite in lupta cu un eventual inamic.

Pana si plafoanele incaperilor erau astfel concepute incât sa sustina masini de razboi care sa traga asupra asediatorilor. Ingenios este si sistemul portilor consecutive. Astfel, in cazul in care prima poarta de lemn ceda, inamicul se lovea de spatele unui zid de aparare fiind nevoit sa alerge in jurul acestuia pentru a ajunge la cea de a doua poarta.

Tot la Blidaru se afla si o alta constructie, unicat in lumea dacica si construita, mai mult ca sigur, de catre un mester roman sau sub indrumarea acestuia. Este vorba despre cisterna de apa, constructie ridicata in afara fortificatiei, intrucat izvorul care o alimenta se afla la o cota mai joasa. Aceasta masura in interior 8/6,20 metri si avea o inaltime de 4 metri. Peretii erau acoperiti cu un strat impermeabil compus din var, nisip si caramida sfarâmata, constructie tipic romana care a dus si la concluzia ca ea nu a putut fi construita decât cu ajutorul acestora.

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Cetatea Enisala

2010-02-12T07:53:00.006+02:00

Ruinele fortăreţei medievale Yeni-Sale (Enisala, Enişala, Heraclee sau Heraclia) se află la 2km de localitatea Enisala, pe un deal calcaros care domină zona lacurilor Razim şi Babadag.

Istoria cetăţii şi a aşezării din apropiere este ilustrată şi de denumirile pe care aceasta le-a avut: de la Vicus Novus, care se traduce Satul Nou, la Novoe Selo, pe care turcii l-au preluat în limba lor rezultând Yeni-Sale din care a derivat denumirea actuală a satului Enisala. Cetatea este situată într-un complex arheologic cu numeroase vestigii din epoca neolitică până în evul mediu. Cercetările arheologice au fost începute în anul 1939 şi au continuat, cu mici întreruperi, în perioada anilor 1970-1998. Locuirii medievale îi corespund două niveluri de locuire. Primul, anterior construirii fortificaţiei, a fost datat pe baza materialului arheologic la sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea. Cel de al doilea nivel corespunde perioadei ridicării zidurilor.

Cetatea a fost construită în scop militar, defensiv şi de supraveghere a drumurilor de pe apă şi de pe uscat, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de către o autoritate care viza zona de la Gurile Dunării. Pe baza tehnicilor constructive, a materialului arheologic şi a realităţilor istorice s-a emis ipoteza că singurii interesaţi de ridicarea unei cetăţi situată în cadrul sistemului de fortificaţii din nordul Dobrogei, cu orientare spre mare, pentru controlarea traficului naval, erau negustorii genovezi, care dispuneau de mari sume de bani câştigate din comerţ şi care erau deţinătorii monopolului navigaţiei pe Marea Neagră.

Cetatea Yeni-Sale are un plan poligonal neregulat, care urmează sinuozităţile masivului de calcar jurasic pe care este amplasată. Zidurile de incintă, turnurile şi bastioanele cetăţii, parţial conservate şi restaurate, se păstrează în cea mai mare parte pe o înălţime de 5 – 10m. Atrage atenţia, ca element arhitectonic deosebit, bastionul porţii principale, de origine orientală, cu arcadă dublă, întâlnită frecvent în evul mediu şi utilizată de constructorii bizantini la diverse edificii din Peninsula Balcanică dar şi în Ţările Române la Cetatea Neamţului, biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş şi la bisericile moldoveneşti ctitorite de Ştefan cel Mare.

În urma studierii portulanelor din secolele XIII – XIV, localitatea care apare sub numele de Bambola, Pampulo a fost edificată cu cetatea Enisala. Aceasta a fost pentru prima dată menţionată cu numele de Yeni-Sale în secolul al XV-lea, în cronica lui SüKrüllah. Fortificaţia de la Enisala a făcut parte din lanţul de colonii genoveze care îngloba oraşele de la Gurile Dunării.

Între 1397 – 1418, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a făcut parte din sistemul defensiv al Ţării Româneşti. După cucerirea Dobrogei de către turci la 1419/1420 aici a fost instalată o garnizoană militară otomană. Ulterior, datorită înaintării stăpânirii turceşti dincolo de Gurile Dunării, până la Cetatea Albă şi Chilia (1484) şi ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razelm de Marea Neagră, cetatea a fost abandonată. În secolul al XVI-lea aceasta nu mai corespundea intereselor strategice şi economice turceşti (otomane).

Materialele descoperite în urma cercetărilor arheologice şi mai ales monedele bizantine, genoveze, tătărăşti, moldovene, muntene sau turceşti atestă rolul militar, politic, administrativ şi economic pe care l-a îndeplinit cetatea.

TURISM - Cetatea Callatis

2010-02-11T08:46:00.002+02:00

Marturiile literare antice despre Callatis si teritoriul sau,si mai ales la data fondarii cetatii sunt putine si destul de expeditive Pseudo-Skymnos relateaza ca « Cetatea Callatis a aparut ca o colonie a heracleotilor la porunca unui oracol ;acestia au intemeiat-o cind Amyntas se instapineaza peste Macedonia ».Daca este vorba de Amyntas I (540-498 i.d.Hr),data intemeierii ar fi sfirsitul secolului VI i.d.Hr.

Colonia a fost fondata pe locul unei asezari getice cunoscuta sub numele de Acervetis sau Cerbatis,pe un teren fertil aflat in vecinatatea marii si a unui lac cu apa dulce,actualul Lac Mangalia. In secolul IV i.d.Hr. cetatea inregistreaza o mare dezvoltare economica,social-politica,relevata atit de izvoarele scrise cit si de descoperirile arheologice.Orasul dispune de un teritoriu rural pe care-l exploateaza,atelierele sale produc din plin si se bucura de un regim democratic dupa modelul cetatilor-state din sudul egeean,in special al Megarei.Ridica acum puternicele ziduri care o apara dinspre uscat,se amenajeaza instalatii portuare,se construiesc temple,edificii publice si civile,se ridica monumente. Dupa o perioada de dezvoltare independenta,Callatis impreuna cu celelalte cetati pontice va trebui sa accepte autoritatea statului macedonean care se intinsese in intreaga Peninsula Balcanica pina la gurile Dunarii.Situatia de dependenta se inrautatetste in timpul domniei lui Lysimach,regele macedonean al Traciei,astfel ca in anul 313 i.d.Hr. are loc o rascoala a coloniilor de pe coasta Traciei si a celor din Dobrogea,in fruntea lor situindu-se Callatis.

Cetatea si aliatele sale pontice se vor afla sub dominatie macedoneana pina in anul 281 i.d.Hr. la moartea lui Lysimach. Callatisul se va alia cu Histria in jurul anului 260 i.d.Hr., pentru a smulge orasului Byzantion controlul asupra portului Tomis. Cucerind rind pe rind regiuni intinse din Peninsula balcanica si Orient, Imperiul Roman ajunsese in apropierea Dunarii.Pentru a se opune, lumea pontica sub conducerea lui Mithridates al VI-lea Eupator a organizat o vasta uniune la care a aderat si Callatis. In anii 71-72 i.d.Hr. in cursul celui de-al doilea razboi dintre romani si aliatii pontici,orasele grecesti au fost cucerite de catre romani.O inscriptie descoperita la Mangalia cuprinde textul tratatului (foedus) incheiat cu acesta ocazie intre Roma si Callatis. Fara a fi fortata,cetatea Callatis a acceptat protectia romana si impreuna cu celelalte colonii grecesti va face parte din imperiu. Abandonarea orasului in primele decenii ale secolului VII d.Hr. s-a datorat in mare masura atacurilor avaro-slave din acesta perioada si caderii frontierei de la Dunare in urma rascoalei centurionului Phocas in anul 602 d.Hr.

In ceea ce priveste vestigiile arheologice,ceea ce cunoastem si a fost descoperit in urma sapaturilor,este zidul construit in vremea romana tirzie.Historia Augusta,cronica oficiala a Imperiului Roman,aminteste ca imparatul Gallenius 9253-268) a trimis doi arhitecti din Bizant,pe Cleodamos si Athenaios,sa refaca fortificatiile oraselor de pe coasta dobrogeana a Marii Negre. In coltul de nord-est al cetatii se afla basilica.Ansamblul acesteia se compune din trei parti : basilica propriu-zisa,atrium-ul si palatul.Acesta dateaza din secolul al V-lea d.Hr.. Basilica propriu-zisa,servind ca lacas de cult crestin,orientata neobisnuit nord-sud,prezinta importante asemanari atit ca plan cit si ca tehnica constructiva cu edificii de acelasi tip din Siria,deosebindu-se in schimb de celelalte basilici din Dobrogea.Este se pare opera unui arhitect sirian si servea,probabil,drept sediu al episcopiei orasului. In anii 1993-1994,Muzeul de Arheologie Callatis Mangalia a initia in zona fostului Hotel Scala-acum President ample cercetari arheologice cu caracter de salvare ocazionate de lucrarile de reparatie ale hotelului.Pe o suprafata de 1000 mp au fost descoperite aspecte de urbanism de epoca romano-bizantina,ale unui cartier sudic al Callatisului

Sapatura arheologica efectuata in 1993 intr-unul din cei mai importanti tumuli cunoscut sub denumirea « movila Documaci »,a descoperit un complex funerar de mari dimensiuni.Complexul funerar este format dintr-un mormint de mari dimensiuni orientat est-vest si o constructie de forma rectangulara a carei functionalitate nu a putut fi stabilita inca. Cu exceptia unui zgrafitto pastrat incomplet si care poate fi considerat o chrisma,in rest nu exista alte semne crestine intr-o perioada cind in necropola romano-bizantina intilnim nu numai semnul crucii dar si invocatii cu caracter crestin.

TURISM - Cetatea Tomisului

2010-02-10T09:50:00.002+02:00

Cele mai vechi dovezi ale existentei umane in vatra Constantei au fost gasite pe malul lacului Tabacarie, in perimetrul actualului cartier Tomis Nord si constau in materiale arheologice atribuite culturii eneolitice Gumelnita (mileniul V a.Chr.).

Pentru perioada de sfarsit a epocii bronzului si inceputul epocii ferului (sec.XII a.Chr.), orasul Constanta este reprezentat in sfera arheologica de o mare si importanta descoperire: un depozit format din 38 obiecte din bronz, excavat in cartierul Palas, care se compune din 12 celturi, 23 securi, un varf de cutit, 2 turte – toate in greutate de peste 7 kg. Marturiile arheologice ne conduc mai departe, catre secolele VII-VI a.Chr., cand in perimetrul orasului actual avem prezente urme de locuire traco-getice. Aparitia si stabilirea grecilor in zona peninsulara a orasului actual, in sec.VI a.Chr. constituie un fenomen ce trebuie integrat procesului urias de emigrare, cunoscut sub numele de colonizarea greaca, in care o parte a lumii grecesti porneste catre alte lumi, in secolele VIII-VI a.Chr..

Initial Tomisul trebuie sa fi fost un EMPORION ionian (factorie comerciala ce precede constituirea coloniei propriu-zise), dupa cum demonstreaza sapaturile arheologice efectuate in Parcul Catedralei. Abia in epoca elenistica (secolele IV-I a.Chr.), cetatea va capata atributele unui polis. In acest interval de timp importanta orasului creste, fiind acumulate bogatii, care permit locuitorilor sa ridice edificii publice sau private elegante, din piatra sau marmura, apeducte s.a., din care ne-au mai ramas putine, dar elocvente marturii: coloane, ancadramente, firize, fragmente de capitele s.a.. Tot acum se ridica un zid de aparare dupa modelul celor vest-pontice-Histria si Callatis – iar locuitorii isi organizeaza viata sociala si politica dupa modelul ionian - autoritatea suprema o are ADUNAREA POPORULUI, SFATUL acestuia constituind puterea executiva.

Incepand cu secolul I a.Chr. situatia geopolitica a intregului tarm vest-pontic sufera transformari, prin aparitia romanilor in anii 72/71 a.Chr., moment in care orasele trec sub activitate romana, pentru ca in jurul anului 55 a.Chr. sa treaca sub activitatea regelui Burebista (pana la moartea acestuia, in anul 44 a.Chr.). Pentru scurta vreme orasul Tomis isi va recapata independenta, in anii 29/28 a.Chr. romanii revenind pe tarmul vest-pontic. Inca din primii ani ai prezentei romane, orasele grecesti se vor constitui intr-o uniune, mai intai formata din cinci cetati – Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis (Balcic) si Odessos(Varna) – apoi din sase cetati – se va adauga Mesembria (Nesebar), resedinta uniunii aflandu-se pentru scurta vreme la Odessos, pentru ca mai apoi sa o preia Tomisul. Tot in Tomis isi avea sediul comandantul militar roman al coastei de vest a Pontului Euxin, marturie a importantei orasului in ochii romanilor.

Referiri si aluzii la viata tomitana de la inceputul secolului I p.Chr. desprindem chiar opera lui Ovidiu, poet roman exilat (9-17 p.Chr.) aici din ordinul imparatului Octavian Augustus. Tomisul devine o a doua patrie a nefericitului sulmonez, care moare aici in anul 17 p.Chr., fiind inmormantat, dupa cum sustin stiri literare tarzii, la poarta cetatii – ante oppidi portam. Urmeaza un sir de masuri administrative ce culmineaza cu infiintarea provinciei Moesia Inferior (care coiencide, in linii mari, cu actuala Dobroge), in anul 86 a.Chr., in timpul imparatului Domitian. Tomisul devine in secolul II p.Chr. resedinta de provincie si va cunoaste o maxima dezvoltare urbanistica, asa cum nu a cunoscut in vremea romana, nici o alta cetate din Pontul Stang. Incepand cu veacul al III-lea p.Chr., pax romana este tot mai des tulburata de invaziile carpo-getilor, de natura sa prejudicieze considerabil viata Tomisului, oras pe care documentele epocii il supranumesc „prea stralucita necropola si capitala a Pontului Stang". Catre sfarsitul secolului III si in veacurile urmatoare, pana la imparatul Iustinian (527-565) se vor face mari eforturi pentru refacerea zidului de incinta (vizibil si astazi in Parcul Arheologic). Reformele lui Diocletian dau o noua structura administrativ-militara si financiara imperiului, actuala Dobroge numindu-se de acum Scythia Minor, cu resedinta la Tomis. In acest context istoric Tomisul capata noi impulsuri. Orasul se infrumuseteaza cu noi edificii publice si private, activitatea portuara creste, tinand cont ca din sec.IV-lea p.Chr. Tomisul se invecina cu noua capitala Constantinopol.

Cat de insemnata trebuie sa fi fost „ prea stralucita metropola a Pontului", intre secolele IV-VII p.Chr., ne lasa sa intelegem Edificiul roman cu mozaic, termele, precum si alte numeroase descoperiri – monede, ceramica, inscriptii, fragmente arhitectonice si sculpturale, etc. Importanta spirituala a Tomisului creste la data candreligia crestina devine oficiala in imperiu, in timpul imparatului Constantin cel Mare (306-337 p.Chr.), fiind amintiti in izvoare numerosi episcopi ai orasului – Gerontios, Theotimos, Timotei, Ivan s.a.,iar in plan arheologic sunt atestate numeroase basilici somptuos ornamentate cu placi de cancelii, ferestre traforate, pilastri, si capitele cu cruci, rozete, etc. Pe plan politico-militar, secolele V-VII au adinci implicatii in viata Tomisului (ca a intregii provincii, de altfel); se deruleaza acum cavalcada greu de stabilit a popoarelor migratoare: hunii, cutrigurii, slavii, protobulgarii, care vor determina retragerea administratiei bizantine din provincie pentru o buna perioada de timp.

Tomisul va fi in aceasta situatie distrus, viata ruralizandu-se pe locul fostului oras.Stapanirea bizantina in Dobrogea se reinstaureaza abia in 971 cand energicul imparat Ivan Tzimiskes (969-976) desfiinteaza taratul bulgar, iar tinutul dintre Dunare si Marea Neagra este organizat intr-o thema (unitate politico administrativa bizantina) numita PARISTRION, cu capitala la DOROSTOLON (Silistra). In perioada bizantina, in secolele VIII-XII, orasul nostru va fi cunioscut si sub numele de CONSTANTIANA sau CONSTANTIA, nume ce este luat, se pare, dupa denumirea unui cartier al Tomisului, sec.IV p.Chr. Denumirea acestui cartier s-a facut dupa numele unor dinastii din familia imperiala din sec. Al IV-lea a.Chr.

Deci numele actual, CONSTANTA, derivat din CONSTANTIANA sau CONSTANTIA cum ni-l transmit izvoarele bizantine sau italienesti din evul mediu si folosirea sa neintrerupta atatea veacuri, dovedeste o existenta continua a populatiei autohtone, romanizate pe teritoriul vechiului oras si in imprejurimi.

Nota: informatiile sunt preluate de aici.

TURISM - Cetatea Histria

2010-02-08T12:41:00.002+02:00

Pe malul lacului Sinoe, "la o departare de 500 de stadii de gura sacra a Istrului" (dupa cum precizeaza Strabon), se afla Cetatea Histria – prima colonie greaca de pe tarmul de vest al Marii Negre si cel mai vechi oras de pe teritoriul Romaniei.

Intemeiata pe la mijlocul secolului al VII-lea i.Hr. (anul 657 i.Hr. dupa istoricul Eusebius) de colonisti veniti din Milet. Orasul a avut o dezvoltare neintrerupta timp de 1300 de ani, incepand din perioada greaca si pana in epoca romano-bizantina. In cursul secolului al VII-lea d.Hr., cetatea a fost distrusa de atacurile avaro-slave si parasita treptat de locuitorii sai.

In perioada greaca (sec. VII – I i.Hr.), orasul era format din doua unitati distincte (dupa un model urban cunoscut in lumea antica) – acropola si asezarea civila, fiecare inconjurate de cate un zid de incinta propriu, ce insumau o suprafata de aproape 35ha. Dupa o distrugere violenta, catre sfarsitul sec. VI i.Hr., in plina perioada clasica, un nou zid de incinta reduce la jumatate suprafata orasului. In aceasta perioada Histria cunoaste un regim democratic, aderarea la Liga Maritima Ateniana, comert intens si chiar moneda proprie. Incercarea primului val de sciti de a se stabili in sudul Dunarii, precum si razvratirile cetatilor pontice impotriva lui Lysimach aduc cetatii o noua distrugere, catre sfarsitul sec. IV i.Hr. Secolele urmatoare aduc atat refacerea orasului cat si o noua inflorire, dar mai ales primele aliante cu unele capetenii ale getilor (Zalmodegikos, Rhemaxos). Secolul I i.Hr. aduce noi framantari si pericole externe: regele Pontului, Mithridates VI Eupator, trimite la Histria unul din strategii sai, in anul 72 i.Hr. aduce primele armate romane care, sub comanda lui M. Terentius Varro Lucullus, scot coloniile vest-pontice de sub influenta lui Mithridate, iar cativa ani mai tarziu, regele get-dac Burebista cuprinde cetatea sub stapanirea sa.

Odata cu moartea lui Burebista cetatea trece sub stapanire romana, incheindu-se astfel perioada de autonomie. Sub stapanirea romana cetatea cunoaste o noua inflorire. Daca in perioada romana timpurie (sec. II – III d.Hr.) incinta inchidea o suprafata destul de mare, in urma violentelor atacuri carpo-gotice ce au dus la distrugerea totala a orasului, obliga locuitorii sai din epoca romana tarzie (sec. IV – VII d.Hr.) la restrangerea zonei urbane la doar 7ha, la adapostul incintei vizibile astazi.

Sapaturile arheologice, incepute inca din 1914, au scos la iveala, pe langa resturile incintelor mai sus amintite, o serie de monumente remarcabile, datand din diferite perioade din existenta cetatii. Pentru epoca greaca se remarca "zona sacra", cu templul lui Zeus si templul Afroditei, precum si resturile de locuire de pe platoul pe care se afla asezarea civila. Din perioada romana imperiala (sec. II – III d.Hr.) dateaza edificiile termale ale orasului si reteaua stradala. Cele mai multe monumente apartin epocii romano-bizantine (sec. IV – VII d.Hr.) si ele se afla in interiorul cetatii tarzii: bazilici civile sau paleocrestine, piete publice, magazine, cartiere de locuinte cu caracter rezidential (domus) sau economic. De asemenea, sapaturile au oferit un bogat material arheologic, cea mai mare parte, fragmente arheologice remarcabile, fiind expusa in muzeul cetatii: sculpturi, reliefuri, materiale de constructie, inscriptii, ceramica (greceasca si romana), sticlarie, obiecte din metal.

Cetatile din Romania si Proiect4.ro

2010-02-03T09:01:00.002+02:00

Aseara am primit de la Molia link-ul catre ultima editie a emisiunii Saptamana de Stiri de pe Antena 3, la care fusese invitat Bobby Voicu pentru a-si prezenta noul Proiect4.ro, emisiune pe care nu o vazusem.
Nu voi intra acum in amanunte si nu voi prezenta eu acest proicet, lasand mai bine protagonistii acestuia sa o faca. Detalii gasiti aici, aici si aici. Pe scurt, 3 "personaje perseverente pe domeniul pe care activeaza" - Bobby Voicu, Catalin Stefanescu si Alessandra Stoicescu, si-au unit fortele cu Mercedes-Benz GLK pentru dezvoltarea unui proiect. Si fiecare sustine altceva.
Pe mine, prin natura blogului, m-a atras de la inceput proiectul lui Bobby Voicu, asa cum il explica el la Antena 3.

In schimb vazusem o alta emisiune, la care se face referire in interviul de mai sus, de pe ProTV - Romania Te Iubesc, emisiune de un adevar crud...

Cetatea Sarmizegetusa, regat devastat de nepasare si cautatori de aur
StirileProTV.ro

Stiu ca in online sunt multi iubitori de istorie. Iubitori ai obiectivelor turistice in deplinatatea lor. Care refuza o "excursie" pe Valea Prahovei pentru Cetatea Taraneasca de la Saschiz. Sau pentru Biserica din Densus. Acestora ma adresez: putem face ceva? Proiectele de genul asta au sorti de izbanda? Eu cred ca da, drept pentru care subscriu proiectului celor 3 + 1.
Voi?

Important - Multumiri Moliei pentr indicatie!

TURISM - Palatul de vara Brukenthal, Avrig - Sibiu

2010-02-02T13:06:00.002+02:00

Aflat la 30 km distanta de Sibiu, reprezinta o constructie de mari dimensiuni, fiind realizata in stil baroc. Cladirea a fost resedinta de vara a baronului Samuel von Brukenthal, consilier al Mariei Tereza si guvernator al Transilvaniei (1721-1803), pasionat colectionar de opere de arta. Construit intre 1780 si 1785, palatul detine unul din cele mai frumoase parcuri, organizat in terase largi care coboara spre lunca Oltului.

Samuel von Brukenthal (1721 - 1803) este una dintre cele mai fascinante si influente personalitati transilvanene, in ciuda faptului ca era de provenienta burgheza si evanghelic, Samuel von Brukenthal a detinut timp de 13 ani functia de guvernator, cea mai importanta functie civila in Transilvania - la acea vreme principat -,in catolicul imperiu habsburgic sub Maria Thereza. Imparateasa insasi a promovat capacitatile sale de om de stat. Avand la baza o profunda cunoastere a constitutiei Transilvaniei, Samuel von Brukenthal a propus masuri de modernizare prudente, care pastrau intelegerea sociala.

Perioada studiilor la Halle si Jena, ca si cea de functionar la Viena l-a marcat profund: a colectionat, cu un deosebit gust pentru arta si simt al valorii, tablouri, monede, carti si manuscrise vechi. Impulsionat de cladirile contemporane ale barocului tarziu, a construit un palat in Sibiu, unde in 1817 a fost amenajat, conform dorintei sale, primul muzeu public din Europa de sud-est.
Pe langa palatul din Sibiu el a construit si alte complexe, astfel herghelia din Sambata de Jos/Unter-Szombat, un conac la marginea orasului, precum si indragita sa resedinta de vara din Avrig/Freck.

Resedinta de vara din Avrig a lui Samuel von Brukenthal poate fi considerata drept punctul culminant al activitatii sale de constructor. Parcul istoric, ce are in prezent peste 200 de ani, era renumit deja in secolul al XVIII-lea pana peste hotarele Transilvaniei, datorita situarii sale de exceptie la poalele Carpatilor Meridionali, pe terasa superioara a Oltului, precum si datorita bogatei sale gradini, fiind cunoscut drept „fantana a sanatatii" si „eden transilvanean".

Raportul de amplasare al cladirilor palatului corespunde complexelor tipic baroce, care au mai multe aripi, cu deschidere catre o gradina axiala simetrica. O scara maiestuoasa cu diferite nivele, o fantana arteziana, straturi amenajate geometric, drumuri si alei duc catre parcul situat cu 12 m mai jos. Pe partea de est a acestuia, in panta, se afla gradina englezeasca care, spre diferenta de gradina baroca, este amenajata in mod natural. Ea era alcatuita din alei serpuitoare, mici locuri de popas si fagase de apa naturale cu o cascada. In fata orangeriei era amplasata initial gradina olandeza, in care se cultivau legume, fructe si mirodenii exotice precum ananasul, lamaile, cafeaua si nucsoara. O particularitate a parcului era ca baronul von Brukenthal integrase in structura gradinii si o gospodarie agricola cu animale, culturi de legume si pomi fructiferi, cu scopul de a asigura intretinerea acestuia din propriile produse precum si din vanzarea lor. Astfel erau renumiti bivolii sai albi. care pasteau pe pasunile din Avrig, acestia fiind vanduti pana si la Neapole.

La 70 de ani dupa moartea lui Samuel von Brukenthal, linia cu drept de mostenire a familiei s-a stins. Proprietatile sale au trecut prin multe maini pana cand. in anul 1908, in conformitate cu testamentul, au intrat in posesia parohiei evanghelice sibiene. Biserica evanghelica a fondat un sanatoriu, caruia dupa 20 de ani i-a fost anexata o unitate de tratament cu apa rece de tip Kneipp. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, spitalul a fost nationalizat si folosit ca sanatoriu.
Dupa sfarsitul regimului comunist, resedinta de vara fost retrocedata reprezentantei minoritatii germane si prin urmare Fundatiei Brukenthal. Fundatia a preluat astfel raspunderea de a intretine si a ingriji palatul si parcul in spiritul lui Brukenthal, precum si de a pastra mostenirea culturala a acestui remarcabil sas transilvanean si de a o face accesibila publicului.

Datorita ingrijirii necorespunzatoare din ultimele decenii, parcul este astazi salbaticit, plantele crescand la voia intamplarii. Aranjamenul initial, mai ales cel din gradina peisagista englezeasca, poate fi doar cu greu recunoscut. Aleile, podurile si scarile trebuiesc reparate; bancile si sculpturile sunt ingropate sau distruse. Extraordinara diversitate a plantelor nu mai exista, istorica gospodarie agricola a fost si ea abandonata. Mari suprafete sunt amenintate de inmlastinare; paraurile de munte, odinioara limpezi, sunt innamolite din cauza apelor reziduale; izvoarele si fantanile au secat sau sunt distruse.
Cladirile au avut si ele de suferit: arhitectura interioara a fost modificata dupa anul 1900, fiind supusa necesitatilor unui sanatoriu; reparatiile care nu au fost facute la timp sau facute necorespunzator au pricinuit stricaciuni serioase cladirilor. Cu toate acestea, ele au pastrat aspectele esentiale ale caracterului istoric original, precum configuratia exterioara, structura si decoratiile fatadelor, dar si locatia pastrata neconstruita.

In prezent, parcul a redobandit o anumita importanta. Este singurul parc baroc de asemenea dimensiuni care s-a pastrat in Romania. Din punct de vedere cultural si istoric, el are importanta pentru intreaga Europa de sud-est. Palatul si parcul alcatuiesc o opera de arta unitara. Suprafata totala a parcului este de 15,5 hectare si din 1990 el se afla sub ocrotirea nationala a monumentelor.

TURISM - Casa Melik, Bucuresti

2010-01-29T08:23:00.002+02:00

Casa Melik este cea mai veche cladire locuibila din Bucuresti care s-a pastrat in forma ei originala. Imobilul pastreaza elementele de casa taraneasca, compusa din pivnita inalta si cerdac inchis cu geamuri. Constructia Casei Melik dateaza din secolul XVIII, din anii 1750.

In 1815 proprietarul a vandut aceasta casa pentru suma de 1400 de taleri unui negustor armean, Chevorc Nazaretoglu. Acesta, impreuna cu sotia sa, Miriam, se muta in aceasta casa.

Agop Nazaretian, fiul lui Chevorc Nazaretoglu, ofera mai tarziu casa drept zestre fiicei sale, Ana, la casatoria acesteia cu Iacob Melik. Melik era arhitect si isi definitivase studiile la Paris. In Romania, el este adeptul curentului pasoptist si participa activ la revolutia din 1848. Dupa revolutie este obligat sa plece in exil, in Franta si Turcia. La intoarcerea in tara, dupa noua ani de exil, gaseste casa in ruina. Dupa noi lucrari de renovare, va locui aici impreuna cu sotia sa.

Ana Melik, decedata in 1913, in urma unui incendiu, lasa casa prin testament comunitatii armenesti din Bucuresti, cu mentiunea ca locuinta sa fie transformata intr-un azil pentru vaduvele sarace din comunitate. Azilul functioneaza intre anii 1921 - 1947. In perioada stalinista, casa este locuita de diferiti chiriasi, timp in care sufera o degradare considerabila.

Ultima renovare a casei are loc in anul 1970, an in care intra in administratia Muzeului National de Arta al Romaniei, care o foloseste pentru depozitarea unor opere aflate in curs de restaurare. Din 1994, Casa Melik adaposteste Muzeul Theodor Pallady

In anii '60, sotii Gheorghe si Serafina Raut, aflati la Paris, cer Ministerului Culturii un spatiu pentru colectia de arta aflata in proprietatea lor. Gheorghe Raut, fostul director al sucursalei pariziene a Marmorosbank, poseda o bogata colectie de arta, care cuprinde si lucrari importante ale lui Theodor Pallady.

In timpul studiilor la Paris, Theodor Pallady a locuit o vreme intr-unul din apartamentele familiei Raut, din Place Dauphin. Sotii Raut au pastrat o relatie speciala cu pictorul si principala conditie a donatiei era asigurarea unui spatiu de expunere valoros. Casa Melik a fost astfel aleasa sa adaposteasca valoroasa colectie.

Aici gasim lucrari ale celebrului pictor, precum Lalele Rosii, Place Dauphin, portretele actritelor Marioara Voiculescu si Maria Ventura, lucrari de arta europeana si orientala sau piese de mobilier.

Intreaga colectie numara peste 1.200 de piese, printre care se afla si lucrari semnate de pictori francezi precum Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran, Camille Corot, olandezi, precum Jan van de Capelle, doua panze de scoala engleza, dar si pictura romaneasca de Paul Verona si Jean Al. Steriadi.

Se mai pot vedea piese de arta decorativa, sculptura antica greco-romana, egipteana, indiana, khmera, dar si sculptura renascentista italiana si franceza. Muzeul mai detine si o serie de peste 800 de desene, peisaje, nuduri, portrete si interioare, reprezentative pentru perioada pariziana a pictorului Theodor Pallady.

Inedit despre Casa Melik

In perioada pasoptista, Casa Melik a oferit adapost capilor revolutiei, printre care se aflau Ion Heliade Radulescu, C.A. Rosetti si Ion Bratianu. Iacob Melik era un personaj influent in cercurile politice. Scolit la Paris, el este initiat in ritualurile masonice si este chiar un apropiat al Marelui Maestru. Chiar si casatoria lui cu Ana Nazaretoglu, fiica unui alt celebru mason, este aranjata si, intors in Romania, Melik nu afla niciodata pentru cine slujeste cu adevarat.

Se spune ca pivnitele Casei Melik se intind pe kilometri intregi si ca ar comunica cu alte case ale vechilor masoni. In acea vreme, Bucurestiul subteran era mai bine amenajat decat cel de la suprafata. De asemenea se mai spune ca Ana Melik a fost curtata de Mateiu Caragiale. Acesta era indragostit de tanara domnita, care l-a inspirat in scrierea lucrarii Craii de Curte Veche.

TURISM - Hanul Manuc, Bucuresti

2010-01-28T09:28:00.003+02:00

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din Bucureşti, important obiectiv turistic şi monumet istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obţine demnităţile de dragoman şi bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei.

În 1806, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti, şi este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configuraţia sa iniţială nu se cunoaşte, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivniţe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării şi un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu fântână arteziană. Între faţada dinspre Dâmboviţa şi râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmboviţa a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moşia Hînceşti. Distanţa mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăşte să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârşitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toţi copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Ţara Românească şi era greu de administrat, aşa că epitropii moştenitorilor decid să arendeze toate proprietăţile. În decembrie 1827, toate averile acestuia din Ţara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu şi Nicolae Alexiu.

La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii. În data de 15 ianuarie, Faiser, arhitectul-şef al Bucureştiului, raportează Sfatului Oraşului: „Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmboviţa zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei ţoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoştiinţa cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să să îndatoreze chiriaşii acei părţi a eşi din lăcuinţele lor spre depărtarea primejdii ce-i ameninţă starea cea proastă a pomenitelor ziduri.”

Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea şi reconstrucţia unei mari părţi a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moştenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluţie, şi timp de mai mulţi ani, până în 1841, are loc un şir de jalbe, de cereri, de ameninţări şi expertize ce au ca obiect reparaţiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparaţii erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-şi averea prin testament, împărţită egal celor trei copii. Aceştia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, şi avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864.

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut insa din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investeşte în reparaţia clădirii şi îi schimbă numele în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei şi pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susţinut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulţime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, şi ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

Hanul a găzduit pe demnitarii care au purtat negocierile de pace ce aveau să pună capăt războiului ruso-turc (1806-1812), precum şi convorbirile preliminare. Sala Dacia a găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile politicienilor care doreau intrarea în război şi unirea Ţării Româneşti cu Transilvania şi Bucovina (Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu ş.a.)

Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în anii: 1848, 1863, 1966-1970, şi 1991–1992.

TURISM - Castelul Sturdza de la Miclăuşeni

2010-01-27T08:51:00.002+02:00

Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Sturdza este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria, în satul Miclăuşeni, la o distanţă de 65 km de municipiul Iaşi. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moşie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului. Moşia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăuşeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmaşii vornicului Miclăuş au vândut moşia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Acesta a construit aici un conac ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la începutul secolului al XX-lea.

Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moştenire satul Miclăuşeni "Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei, şi fiului meu, la Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânşii ca să-mi fie ei ficiori de suflet". La sfârşitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmaşii lui Lupu Prăjescu, neavând urmaşi, au lăsat domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.

La data de 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moşie locuiau şi munceau ţărani clăcaşi şi ţigani vătraşi robi, care şi astăzi poartă nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu, după cum scrie Costin Merişca, în lucrarea "Castelul Miclăuşeni în cultura română", apăruta la Editura "Cronica" în 1996. Locuitorii satului Miclăuşeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moşia boierului şi pe gârla din preajma parcului boieresc.

În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a ridicat aici un conac boieresc cu demisol şi parter şi care avea formă de cruce. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiţi cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.

Preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc şi cu numeroase obiecte de cult valoroase. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu, a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. El s-a ocupat de achiziţionarea mai multor cărţi şi manuscrise rare care au îmbogăţit colecţiile conacului. A murit de holeră în anul 1848, fiind înmormântat în biserica conacului. După moartea sa, de administrarea moşiei s-a ocupat văduva sa, Catinca. Ea a lăsat moşia fiului său, George A. Sturdza, în 1863.

În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se atunci la moşie.

Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri şi a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moşia Miclăuşeni. El trebuia să-şi achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 şi 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg.

Castelul Sturdza avea etaj şi mansardă. În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni (printre care şi steme inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu cu o sabie şi o ramură de măslin), realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke. Acesta fusese ajutat de către Maria Sturdza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza.

Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiuni cum ar fi: turnuleţe gotice, armuri medievale, sală de manej, dictoane latineşti înscrise pe pereţi, turn de intrare cu pod peste şanţul de apă.

În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei.

Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime.

Singurul copil al lui George Sturdza şi al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit în anul 1897 cu Şerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de moşie, emigrând în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial.

În anul 1907, sub influenţa răscoalelor ţărăneşti din acel an, ţăranii di Miclăuşeni şi Butea s-au adunat în grupuri, îndreptându-se spre castelul Sturzeştilor, la poarta de la răsărit a castelului şi cerând să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele şi a poruncit unui slujbaş să noteze cât pământ doreşte fiecare. Apoi le-a spus să meargă acasă că vor primi pământul dorit.

În timpul primului război mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniţii ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertând printre paturile cu răniţi. În anul 1921, prin Legea agrară, ţăranii de pe moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cu aproape 1.700 de hectare de pământ.

Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.

În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823. Ea a refuzat iniţial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii. În iarna anului 1944, au staţionat în castel prizonieri nemţi. Castelul a fost devastat de soldaţii ruşi care au folosit multe cărţi valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Pe lângă cărţi, au dispărut din castel piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza.

O parte din cărţile rămase au fost strânse de Jacob Popper şi Jean Ackerman, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice şi le-au luat din castel cu scopul de a le proteja. Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au fost scoase din ţară. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino şi pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.

Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinţii săi (Gheorghe Sturdza şi Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.

În anul 1953, comuniştii au desfiinţat aşezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul intrând în proprietatea statului. Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserică din Miclăuşeni.

În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iaşi şi al Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. Autorităţile comuniste organizau uneori petreceri în mansarda castelului.

În anul 1960, Castelul de la Miclăuşeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcţionând şi şcoală specială. În noaptea de 23 decembrie 1968, a izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare că de la o ţigară lăsată aprinsă. Atunci au ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansardă. În anii acelei folosinţe nefericite, mai precis în 1985, mansarda şi acoperişul castelului au căzut pradă unui devastator incendiu. Apa cu care a fost stins incendiul s-a infiltrat în pereţi, contribuind la degradarea progresivă a imobilului.

Clădirea s-a degradat în timp, nemaifiind întreţinută. În plus, au fost ciopârţite uşile şi ferestrele, parchetul a fost scos, iar şemineurile sparte. În 1985, conacul a fost afectat de un nou incendiu, arzând acoperişul.

În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

În anul 2004, obţinând o finanţare de la Banca Mondială, în valoare de aproximativ 2,4 milioane de lei (adică 685.700 euro), Mitropoilia Moldovei şi Bucovinei a început restaurarea castelului şi a dependinţelor.

S-au efectuat lucrări de consolidare şi restaurare a clădirii şi dependinţelor, urmând să se mai execute lucrări generate de infiltrarea apei subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi exterioare, respectiv restaurarea picturii.

În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelelate clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de pelerinaj. Una dintre clădiri a devenit deja atelier de pictură, aici realizându-se icoane şi ouă incondeiate.

TURISM - Cetatea Dezna, Arad

2010-01-26T10:05:00.003+02:00

Cetatea a fost ridicată probabil la sfârşitul secolului al XIII-lea sau la începutul secolului al XIV-lea. S-a presupus ca a fost construită de către Laurenţiu de Pîncota, din mâinile căruia a trecut în acelea ale lui Kopasz Borsa, palatinul Ungariei şi fratele voievodului Transilvaniei, Ladislau. Stabilizarea domniei primului Angevin la tronul Arpadienilor a fost săvârşită prin recucerirea sistematică a cetăţilor ţării, printre care s-a numărat şi Dezna.

A fost cetate regală de la 1317, cu prima menţionare cunoscută din anul 1318, până la sfârşitul secolului al XIV-lea (1387), când a fost donată familiei

Losonczi, prin fraţii ştefan şi Ladislau, pe acea vreme comiţi de Timiş, bani de Severin şi căpitani ai Dalmaţiei, Croaţiei şi Slavoniei. Domeniul Deznei, în care românii ocupau numeroase sate, a fost detaliat abia în 1579 . Familia Losonczi a stăpânit-o până la mijlocul secolului al XVI-lea. După acest reper, a trecut prin mai multe mâini, toate însă ale unor personaje politice importante pentru istoria principatului Transilvaniei. A fost apoi cetate de hotar, pe graniţa cu turcii . Distrugerea definitivă a cetăţii a început din 1693, din momentul în care a fost părăsită de către turci . S-a afirmat că a fost încă folosită de către partizanii lui Francisc Rákoczi al II-lea. Dacă în jurul anului 1850, funcţionarul Weiss Rezsö a dispus tencuirea ruinelor, la câteva decenii distanţă, principalul proprietar local, Török Gábor, a folosit explozibili pentru înlăturarea zidurilor din sud-est şi sud-vest, pentru a descoperi pivniţa cetăţii . În 1887 a suferit o altă distrugere, dar nu prea gravă, căci veduta pe care o posedăm din anul 1835, desenează aproximativ aceleaşi ziduri care se observă şi astăzi . Amplasarea deosebită a ferit-o de la o demantelare sistematică.

Este situată pe culmea dealului Ozoiu. A fost amplasată pe o muchie stâncoasă (375 m), cu orientarea sud-est - nord-vest (Pl. 3. a). Cele două extreme ale formei de relief oferă şi posibilităţile de accesibilitate. Dar, în timp ce prima direcţie este cu deosebire dificilă, fiind doar pietonală, iar în partea finală realizată prin escaladări de grupuri de stânci, traseul celei de-a doua este complet obturat de vegetaţie. Drumul din urmă a fost însă acela folosit în toată perioada de funcţionare, pe linia curbelor de nivel. La capătul său, a fost barat printr-un şanţ. Astăzi el se prezintă doar cu lăţimea de 15-20 m şi adâncimea de peste trei metri. În timpul vieţii cetăţii, peste el trebuia aruncat un pod. Mai admitem ca posibilă, gruparea pământului spre nord-vest, dincolo de şanţ, într-un val. Acesta din urmă are un traseu aplatizat, care uneşte, ca şi şanţul de altfel, pantele laterale accentuate, chiar prăpăstioase.

Incinta cetăţii a primit forma alungită a micuţului platou. Se disting bine contururile zidurilor aflate spre sud-vest. Ele sunt amplasate exact la marginea unei prăpăstii, cu vizibilitate sporita către valea Sebişului. Acolo întâlnim o curtină înaltă de circa şapte metri, întreruptă la mijloc prin ruinare, care a avut o lungime iniţială de circa 26 de metri. Lăţimea cetăţii se poate şi ea aproxima la circa 10-11 m. Aceste dimensiuni sunt posibil de măsurat datorită menţinerii unor contururi de fundaţii ori linii drepte ale terasei, pe toate celelalte laturi ale vârfului stâncos, în afara celei mai bine păstrate, dinspre sud-vest. Grosimea zidului de incintă este de 1,15 m. Pe latura opusă, nu mai există nici un fel de urme de ziduri. Marginea platoului îngăduiau o amenajare nepretenţioasă, formată probabil din ziduri scunde, protejate de pante. Astăzi ele sunt acoperite de pădure.

În colţul sudic al cetăţii, la suprafaţa solului, se desenează planul unei încăperi (aproximativ 19 x 12,50 m). Contururile zidurilor exterioare par croite şi pentru alte amplasamente de clădiri, în apropierea celei măsurate ori în partea opusă.
Pe latura unde zidul se conservă, la o distanţă de 11,50 metri de colţul de sud, întâlnim un turn exterior, adosat (Pl. 3. b). El are dimensiunile exterioare de 5,80 x 7,60 m, la o grosime de zid de un metru. În dreptul său, spre interiorul cetăţii, curtina a dispărut. În interiorul turnului se distinge o urmă de planşeu, probabil între primul şi al doilea nivel, marcat prin capete de bârne încastrate. Sunt vizibile şase capete de bârne (0,20 x 0,20 m), poziţionate la distanţă foarte mică una faţă de cealaltă. Celelalte nivele nu au păstrat urme detectabile, datorită distrugerii laturilor de vest şi est, în care urmele planşeelor vor fi fost plantate invers decât la cele din latura vizibilă, pentru a mări forţa de coeziune a turnului.

Materialul de construcţie al zidurilor este piatra de carieră, în care, sporadic, regăsim şi bucăţi de cărămidă. O parte din ea pare să fi fost romană . Această structură ne împiedică să apreciem că avem de-a face cu cele mai vechi componente ale cetăţii. Ar fi vorba, mai probabil, de faze refăcute radical, cândva în istoria cetăţii. Evident că toate componentele dezvoltate în timp, ca şi cele interioare, ne rămân necunoscute. O cercetare arheologică este singură în măsură să aducă lumini noi. Ea are de înfruntat terenul răvăşit, până în zilele noastre, de falşi căutători de relicve istorice. Menţionăm că acelaşi Török Gábor a colecţionat o serie de piese arheologice, în cea mai mare parte risipite în revoluţia de la 1848-1849, din cele rămase, ajunse la muzeul Liceului din Arad, au fost văzută de către Cornelia Bodea. Ea aminteşte despre un buzdugan şi un pinten, care nu mai existau după 1918 . Posibil ca piesele să fi fost culese din cetate.

TURISM - Castelul Cernovici, Macea - Arad

2010-01-22T09:42:00.002+02:00

Castelul este construit in stil neoclasic, cu un singur nivel si un plan dreptunghiular, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, si prezinta o arhitectura sobra. Atat terasa din fata, cat si cea din spate, sunt strajuite de coloane cu capitele de rezonanta dorica.
Castelul este inconjurat de un parc. Un alt obiectiv important il constituie biserica ortodoxa (nr. 1085) care dateaza de la mijlocul secolului al XVIII-lea, reconstruita in secolul urmator. In interior si exterior caracteristicile dominante apartin barocului.

In interior se remarca si icoanele praznicale in stil bizantin donate de ctitorul bisericii in 1759.
In prima jumatate a secolului al XIX-lea, aici a fost temporar catedrala episcopala unde isi avea periodic resedinta Nestor Ioanovici, primul episcop roman din Arad (1829 - 1830). Aceasta poarta hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul".
Castelul Macea a fost construit in doua etape principale, acum avand in intregime forma literei "L". Prima parte, pana la turnul cel mare, decorata pe frontispiciu cu stema familiei Cernovici, sculptata in piatra, provine dinainte de 1862, fiind precedata de o cladire datand din secolul al XVIII-lea. Aripa dreapta, dincolo de turn, s-a ridicat intre 1862 si 1886 cand i s-au adaugat si cladirile anexe cu care ocazie complexul a primit amprenta secessionului.

Incepand cu 1956-1957, castelul, de proportii impunatoare, a fost restaurat.
Un frumos parc inconjoara castelul pe o suprafata de 17 ha. Creat cu aproximativ 100 de ani in urma, el reprezinta un adevarat parc dendrologic, prin raritatea speciilor de arbori si arbusti existenti aici. Dintre acestia amintim doua exemplare din Ginka biloba, numit si "arborele pagodelor", originar din China de Est, opt exemplare diferite din Taxus baccata (Tisa), patru exemplare din Juglans nigra (nucul negru) originar din America de Nord, cinsprezece exemplare din Corila colurna (alunul turcesc), originar din Asia de Vest, etc. Parcul prezinta importanta si prin gigantismul unor specii de quercinee, platan, tei, s.a., fiind totodata si un excelent loc de recreere. Intr-un colt al parcului se gaseste si monumentul si mormantul comun al generalilor I. Damjanics si E. Lahner din armata revolutionara maghiara, executati la Arad la 6 octombrie 1849 din ordinul habsburgilor.

Legaturile lui Petru Cernovici cu cativa lideri ai miscarii nationale sarbe si romanesti cat si cu o serie de diplomati straini rezidenti la Belgrad, sunt privite cu ochi rai de catre politia austriaca. Aspectele contrastante ale vietii lui Petru Cernovici, acumulate mai ales in anii de schimbare a politicii interne a imperiului habsburgic (1860–1861), ii vor aduce dizgratia aristocratiei maghiare. In imprejurari pe care nu le cunoastem destul de exact va fi nevoit sa si vanda cea mai de pret proprietate: mosia de la Macea, situata in nord vestul fostului comitat Arad (actualmente nord vestul judetului Arad). Noul proprietar, contele Karolyi de "Nagy Karoly" (Careii mari), intra in posesie in anul 1862. Fiind una din persoanele cele mai de vaza ale Ungariei, isi va imparti timpul – sejurul pre-dilect de vara – la Macea si celelalte proprietati ale sale. In anul 1867 avea sa fie reconfirmat in postul sau de comite suprem in Satmar.

Intre anii 1862 – 1886 este construita cea de a doua aripa a castelului. Mult mai ampla, cu elemente eclectice, ea da amprenta intregii constructii, asemanandu se cu modelele in voga din Franta. Daca tinem seama de faptul ca, initial, parcul a avut 10 ha. atunci cresterea de inca aproximativ 10 ha (in total 40 de holde) trebuie sa fi avut loc pana in anul 1897 cand este redactata monografia comitatului Arad. La sfarsitul secolului al XIX–lea proprietar era Karolyi Tibor, fiul lui Gyorgy. Separate de parc cele 100 de hectare de padure plantata (si populata cu fazani) existau deja in acel moment. Este mai mult decat sigur ca angajarea "cunoscutului gradinar Prohaska" in anul 1900 determina contopirea parcului cu aceasta padure plantata sub noul stapan, Karolyi Gyula, fiul lui Tibor. Din motive de ordin familial (casatoria cu rudenia sa Karolyi Melinda) Karolyi Gyula tinde sa locuiasca mai mult timp aici, mai ales in sezonul cald. Dorind sa imortalizeze pentru marele public, aspecte din parc si castelul de la Macea, il cheama pe fotograful Ruhm Odon din Arad, la inceputul sec. XX, sa execute cliseele necesare reproducerii imaginii negative de pe sticla pe hartie. Una dintre imagini surprinde ochiul de apa din fata laturii de vest a aripii principale, inainte de bordurarea in ciment a acestuia. Iedera decoreaza amplu turnul inalt si unul din cele doua turnuri joase, si anume, cel pe terasa caruia se afla amplasata imensa stema nobiliara (din ceramica) a familiei Karolyi. In perioada relativ scurta de sedere a cunoscutului gradinar Iosef Prohaska la Macea, este amenajat ochiul de apa cu o "fantana arteziana, (cu) bazinul de inot; se amenajeaza terenul de tenis, ronduri de flori, se mareste reteaua de alei si se introduc noi plante ornamentale". Tot in aceasta perioada se adauga la corpul vechi al castelului o terasa metalica ampla, la care se accede din exterior pe trepte metalice.

Dupa primul razboi mondial parcul trece printr o perioada de regres. Nu se mai fac amenajari iar lucrarile de intretinere sunt reduse ca volum. Unul dintre motive il constituie exproprierea terenului agricol detinut de mosierul Karolyi, cu exceptia parcului si a unei suprafete de aproximativ 900 iugare cadastrale (in jurul a 500 ha n.n.), ceea ce insemna o reducere a suprafetei agricole (implicit a veniturilor castelului) cu peste 4/5, daca tinem seama de datele din anul redactarii monografiei comitatului Arad (1897). In anul 1939 parcul ajunge in proprietatea medicului Adam Iancu din Curtici care defriseaza o suprafata de aproximativ 10 ha . Este inceputul starii de regres a parcului. Ea va continua pana in anul 1968 cand "intreaga suprafata, fiind declarata parc dendrologic, se iau masuri energice de protectie si reamenajare". Dupa anul 1990 posibilitatile mentinerii personalului muncitor de intretinere a parcului au scazut mult. O soarta intrucatva asemanatoare cunoaste castelul. Explicatia este valabila in ambele cazuri. Ea rezida in posibilitatile financiare ale statului. Prima mare reparatie intreprinsa pe cheltuiala statului, dateaza din anii 1956 – 1957, fara a se cunoaste in mod cert natura interventiilor reparatoare. Procesul de degradare treptata a constructiilor fostei mosii unica dealtfel, la Macea, nu a fost, pana in prezent, stopat. Faptul, ingrijorator in sine, merita o reflectare mai atenta decat pana acum. Incepand din 1990, intentia binevoitoare a Universitatii "Vasile Goldis" din Arad tinde sa se infiripe intru salvarea si valorificarea corespunzatoare a acestui ansamblu de arhitectura. Valoarea sa de monument (complexul constructiv si parcul dendrologic) n a fost nici o clipa pusa la indoiala in ultimii 50 de ani. Ansamblul castelului, cu cele doua corpuri de cladire (castelul propriu-zis, cu cele doua aripi ale sale si casa de vinatoare din apropiere), cladirile anexa (fosta spalatorie si garajul fostei Scoli speciale de copii), bazinul de inot, gradina cu sere si parcul – rezervatie dendrologica, constituie elementele componente care sunt supuse regimului de protectie. Daca cele doua aripi ale castelului n au suferit modificari ale structurii constructive, in schimb cladirea pavilionului de vanatoare, terminata la sfarsitul secolului al XIX–lea, a suferit transformari interioare si exterioare importante. Acestea s-au datorat probabil noului beneficiar postbelic (Cooperativa Agricola de Productie). Lipsa elementelor si pieselor initiale de mobilier ale ansamblului constructiv nu impiedica o valorificare cultural instructiva in concordanta cu cerintele ocrotirii patrimoniului.

TURISM - Manastirea Lainici, Gorj

2010-01-21T09:11:00.003+02:00

Unul dintre cele mai importante obiective religioase şi turistice din judeţul Gorj este Sfânta Mănăstire Lainici, din oraşul Bumbeşti Jiu.

Mănăstirea Lainici, aşezată la mijlocul mirificului defileu al Văii Jiului, la 25 km distanţă de Petroşani şi la 32 km de Târgu Jiu, aparţine de Arhiepiscopia Craiovei, Mitropolia Olteniei.

Actuala şosea ce tranzitează miraculos inedita trecătoare a Defileului Jiului a fost construită începând prin anii 1880 de meşteri pietrari deosebiţi aduşi din Italia. S-a continuat în perioada interbelică şi s-a asfaltat abia după anii `50. În paralel, începând cu perioada interbelică, s-a construit şi linia ferată Bumbeşti – Livezeni având 38 de tuneluri lucrate în piatră într-o mare artă de către meşterii italieni.

Până în 1880, trecătoarea principală între Oltenia şi Ardeal, din zona Gorj şi Hunedoara, era Pasul Vulcan, „ drumul lui Mihai Viteazul”, pe acolo pe unde a trecut domnitorul Ţării Româneşti, în anul 1600, când a unit pentru prima dată Principatele Române. Se pornea din Turcineşti, se trecea prin Schela, Arsuri, pasul Vulcan, la o altitudine de 1621 m, şi se cobora în Vulcan, Paroşeni, Valea Jiului. Mănăstirea Lainici era izolată total, într-o sihăstrie consacrată vieţii monahale. Se ajungea foarte greu aici pe cărări, pe marginea albiei Jiului.

DENUMIRE

Denumirea de „Lainici” este învăluită într-un mare mister. S-au emis diferite ipoteze etimologice, privind toponimia, dar au rămas incerte la nivel interpretativ.

O interpretare etimologică a cuvântului „Lainici” îl consideră de origine grecească: în greaca veche, lainos înseamnă „de piatră”, în cazul nostru, „trecătoare prin munţi de piatră”.

Altă interpretare, mai plauzibilă, ar fi aceea că termenul ar deriva de la numele unui trib geto-dac, al „Lailor”, care este binecunoscut prin secolele al IV-lea – al V-lea împreună cu al „bessilor” în zona Sarmisegetuzei, la circa 80 km distanţă de Lainici. Adevărul rămâne încă nedescoperit, mulţumindu-ne cu frumoasa denumire de „LAINICI”.

DATARE ISTORICĂ
Vechimea Sfintei Mănăstiri Lainici se pierde în negura vremii necunoscându-se oficial şi istoric începuturile sale.

După tradiţie, Sfântul Nicodim, marele ctitor de lăcaşuri sfinte din ţară, ar fi construit după Vişina şi un schit din lemn aici, la Lainici. Prigoana împărătesei imperiului Austro-Ungar Maria Tereza, care a distrus majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Ardeal, la jumătatea sec. al XVIII-lea , se pare că ar fi ajuns până aici. Biserica ctitorită din sec. XIV-lea – al XV-lea ar fi fost distrusă în acea perioadă. Cert este că din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea încep să apară documente istorice ce fac referire la Mănăstirea Lainici.

Schimnicul Atanasie vine de la Tismana la Lainici, în 1780, şi se pomeneşte într-un sinet în care donează mănăstirii o moşie.

Ctitoria Mănăstirii Lainici este legată efectiv de trei etape consecutive şi distincte:

a) etapa ipotetică şi tradiţională a Sfântului Nicodim din sec. al XIV-lea

b) etapa atestată documentar a schimnicului Atanasie din sec. al XVIII-lea

c) etapa reconstruirii de către unii boieri gorjeni la începutul secolului al XIX-lea a bisericii actuale din zid, între anii 1812 şi 1817.

Primele două biserici, nicodimiană şi atanasiană, nu s-au mai păstrat, dar cea actuală a fost construită pe locul celorlalte.

Trebuie remarcat faptul că majoritatea datărilor istorice referitoare la Mănăstirea Lainici s-au folosit de pisania de deasupra uşi de la intrare şi au luat, ca atare, început în 1817.

S-au făcut aceste afirmaţii deoarece nu s-au realizat cercetări istorice mai riguroase.

Prin urmare începutul mănăstirii Lainici nu este în anul 1817 cum menţionează pisania actualei biserici ci este mult mai veche biserica construindu-se pe alte fundaţii mai vechi, aşa cum s-a putut observa în anul 2008 când s-a restaurat pictura şi s-a îndepărtat tencuiala care nu era originală.

Se puteau observa diverse etape de construcţie ale bisericii chiar în trei rânduri. Iniţial fusese numai altarul şi naosul, după care s-a mai adăugat şi pronaosul. În cele din urmă s-a adăugat pridvorul, folosindu-se ca necropolă pentru ctitori şi s-a pictat, isprăvindu-se conform pisaniei, în anul 1817.

Gheorghe Blideanu, învăţător din Bumbeşti, face o istorie a schitului Lainici prin 1873 transmisă oral de către stareţul Irodion la începuturile activităţii sale. O afirmaţie foarte interesantă pe care o face este aceea că în Lainici exista o Biblie de-a lui Şerban Cantacuzino de la 1688, care a fost dăruită schitului cu semnătură, probabil în jurul anului 1690 de către însuşi voievodul Constantin Brâncoveanu. Această afirmaţie ar confirma tradiţia unei aşezări mănăstireşti mai vechi de 1784, când se pomeneşte de schimonahul Atanasie, ca atestare istorică, respectiv anii 1690 – 1700.

În Mănăstirea Lainici a stat ascuns Tudor Vladimirescu deghizat în călugăr, deoarece era urmărit de turci pentru că luptase împotriva lor în războiul ruso-turc dintre anii 1806 şi 1812. De aceea, în 1817, Mănăstirea a avut de suferit, fiind devastată de turci; călugării au fost alungaţi, iar lui Maxim monahul i s-a tăiat capul.

După mai sus-numitul Schimnic Atanasie, care a fost stareţ la lainici, este vrednic de amintit marele stareţ Cuviosul Irodion „Luceafărul Lainiciului”, cum este supranumit de Sfântul Calinic de la Cernica. Cuviosul Irodion Ionescu a fost stareţ timp de 40 de ani în Mănăstirea Lainici între 1854 şi 1900, cu intermitenţe. El a fost adus de la Mănăstirea Cernica şi numit stareţ la Lainici de către Sfântul Ierarh Calinic, imediat după numirea sa ca episcop la Râmnic. Cuviosul Irodion din ucenic ce-i fusese îi devine duhovnic în toată această perioadă. Se consemnează chiar, în viaţa Sfântului Calinic, cele două minuni pe care le-a făcut în drum spre Lainici, la duhovnicul său.

SECOLUL al XX-lea
Primul război mondial, între 1916 şi 1918, a fost nemilos faţă de Mănăstirea Lainici, distrugând-o complet; trupele germane au intrat cu caii chiar în biserică, făcând focul în ea şi profanând-o peste măsură. Până azi se mai păstrează scrijelite pe pereţii din altar numele unor soldaţi şi ofiţeri care au dormit acolo şi au profanat biserica. Au fost furate de către soldaţii germani toate odoarele de preţ, inclusiv clopotele.

Arhiva Mănăstirii, care era de 16 metri liniari, a fost arsă, precum dovedesc documentele vremii. Cimitirul a fost devastat şi profanat, toate crucile fiind smulse şi călcate în picioare. După război nu se mai cunoşteau mormintele, rămânând neidentificate până azi iar unii călugări, printre care Ieromonahul Iulian Drăghicioiu au fost deportaţi în Germania unde au murit în lagărele germane ca nişte martiri, deoarece nu au părăsit mănăstirea păzind-o cu preţul vieţii.

În 1929 a fost trimis de la Mănăstirea Frăsinei un grup de şase monahi, avându-l stareţ pe Cuviosul Visarion Toia, care a ridicat din ruine Mănăstirea, construind clădirile necesare şi introducând viaţă de obşte cu un regim ascetic sever, întocmai ca la Mănăstirea Frăsinei. Datorită seriozităţii, disciplinei duhovniceşti şi slujbelor care se săvârşeau aici, Mănăstirea devine tot mai căutată de numeroşi credincioşi din împrejurimi. Duhul sfinţilor părinţi din vechime, ce au locuit aici, dinamiza viaţa duhovnicească. După 1947, când vine la conducere regimul comunist, Mănăstirea Lainici este din nou agresată sub diverse forme. În această perioadă începe construcţia căii ferate Bumbeşti-Livezeni, precum şi modernizarea Drumului Naţional, pe aceeaşi distanţă. Muncitorii care au executat aceste lucrări au devastat şi au afectat viaţa bisericească din mănăstire asemenea unor invadatori păgâni, ocupând abuziv toate terenurile mănăstirii şi amplasând aici barăci.

Prin astfel de cruzimi a trecut Mănăstirea Lainici până în 1957, când aceia care au ocupat abuziv cea mai mare parte a spaţiilor mănăstirii au părăsit cu mare greutate acest loc.

În 1961 Mănăstirea Lainici este desfiinţată ca mănăstire independentă, rămânând cu titlul de „casă de oaspeţi”. Până în 1970 uşile bisericii au fost închise cu lacătul, nemaipermiţându-se să se facă slujbe decât în unele Duminici şi sărbători religioase.

În 1975 a venit ca stareţ P.C. Arhim Caliopie Georgescu, care a început să facă unele îmbunătăţiri în viaţa mănăstirii, favorizat fiind de politica vremii, care părea să fie mai blândă şi mai omenoasă. Astfel, după 1983, datorită novicilor care au început să se înmulţească, introduce din nou rânduielile ascetice monahiceşti, respectiv, slujbele de la miezul nopţii şi neconsumul de carne în obşte, lucru ce a dus la o viaţă duhovnicească mai bună.

După Revoluţia din 1989, ca urmare a afluenţei crescânde de credincioşi, în Mănăstirea Lainici se simţea nevoia unei biserici mai mari şi mai încăpătoare. În Duminici şi la marile sărbători religioase se ajunsese să se facă slujbe în aer liber.

La „Izvorul Tămăduirii” din 1990 s-a pus piatra de temelie pentru noua biserică-catedrală de către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor al Olteniei. Biserica a fost începută, proiectată schematic şi construită până la stadiul de finisaje de către ing. Ioan Selejan, actualmente Preasfinţitul Episcop el Covasnei şi Harghitei.

Noua biserică-catedrală din Mănăstirea Lainici este inedită prin planul său arhitectonic, cuprinzând două biserici suprapuse. Acest lucru a fost impus pe de o parte de planul fizic al terenului, care este în pantă, acesta creând necesitatea unui demisol. Pe de altă parte, precum se cunoaşte, Istoria Bisericii Creştine până în zilele noastre a cunoscut două perioade fundamentale: prima perioadă de la anul 1 până la anul 313, respectiv până la Edictul de la Milano al Sfântului Împărat Constantin cel Mare, „perioada bisericii din Catacombe”, în care s-a vărsat cel mai mult sânge şi au murit milioane de mucenici pentru Hristos, acesta fiind fundamentul şi temelia Bisericii Creştine; şi a doua perioadă, de la anul 313 până în zilele noastre. Asemeni împărţirii Istoriei Bisericii Creştine în aceste două perioade fundamentale, s-a împărţit şi planul arhitectonic al noii biserici.

Însă aspectul cel mai inedit al acestei biserici este tematica iconografică, care se intenţionează, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se realizeze. Astfel, biserica de la demisol va fi destinată Bisericii din Catacombe, pictându-se viaţa creştinilor de la anul 1 până la anul 313, reprezentându-se majoritatea Sfinţilor şi martirajelor cunoscute din Istoria Bisericii şi din Sfânta Tradiţie.

În pictura bisericii de la nivelul superior sunt marcate deja cele mai importante momente din istoria bisericii creştine, cu cei mai reprezentativi Sfinţi din toată lumea şi din toate timpurile, ca o cronologie şi universalitate creştină.

De asemenea după Revoluţia din 1989 în mănăstirea Lainici s-au efectuat diverse lucrări majore printre care amintim: construcţia din temelie a unui nou corp de chilii pentru părinţi, a unei trapeze mari pentru hramuri şi sărbători religioase importante, a unui impresionant gard din piatră ce înconjoară mănăstirea, lângă Jiu s-au construit un zid de sprijin împotriva inundaţiilor pe o lungime de un kilometru şi alte multe lucrări pe care nu le mai pomenim aici.

SECOLUL al XXI-lea

În 2006 pe 23 iulie mănăstirea Lainici a primit o mare binecuvântare de la Maica Domnului. A fost adusă de la Muntele Athos, din mănăstirea Dohiariu, o copie a Icoanei făcătoare de minuni „Gorgoepicuus”, „Grabnic Ascultătoarea”.

Această Icoană a fost executată special pentru mănăstirea Lainici printr-o mare taină şi este a cincea copie care s-a făcut în ultimii 100 de ani din toată lumea.

Este o „floare” din Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului, adusă şi transplantată în mănăstirea Lainici pentru totdeauna ca semn de mare binecuvântare ce s-a revărsat peste mănăstirea noastră.

Pe 10 aprilie 2009 în ajunul prăznuirii sfântului irearh Calinic de la Cernica, după 109 ani s-au găsit moaştele sfântului Cuvios Irodion Ionescu, duhovnicul sfântului Calinic „ Luceafărul de la Lainici”, cum a fost supranumit. Această minunată descoperire a tainei „Luceafărului de la Lainici” şi aflarea sfintelor sale moaşte a fost tot ca o mare inundare de har peste mănăstirea Lainici.

Sfântul Cuvios Irodion Ionescu este ultima verigă a lanţului neoisihasmului românesc din secolul al XIX-lea. S-a născut în ceruri pe data de 3 mai 1900, iar după 7 ani s-a dezgropat şi s-au găsit moaştele, întregi după care s-au pus înapoi în mormânt.

De atunci până azi a fost o mare taină care de abia acum s-a dezlegat. Astfel sfânta mănăstire Lainici şi întreaga ţară are un mare ocrotitor şi mijlocitor în ceruri.

„Sfinte Preacuvioase Părinte Irodion, stareţul de la Lainici, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”

În prezent, în mănăstirea Lainici se fac toate cele şapte sfinte Laude zilnic şi toată obştea ţine candela aprinsă pentru întărirea credinţei şi a desăvârşirii creştine, alină durerile oamenilor, în limita posibilului, şi se încearcă o trăire cât mai aproape de Dumnezeu.

Nota: informatiile sunt de aici.

TURISM - Manastirea Pestera Ialomitei

2010-01-20T09:22:00.002+02:00

La izvoarele Ialomitei se nevoiau sihastrii inca din secolul XV. Incepand cu secolul XVI numarul lor s-a marit, odata cu dezvoltarea vietii isihaste in Arges, in Muscel si la poalele muntilor Fagaras. Manastirea Ialomitei a fost ridicata in sec. al XVI chiar la intrarea in Pestera Ialomitei, fiind ctitoria voievodului Tarii Romanesti Mihnea cel Rau. In adancul pesterii la aproximativ 200 m se afla o piatra, numita "Piatra Altarului", unde dupa traditie sihastrii savarseau cele sfinte. Constructia din lemn de la intrarea in Pestera Ialomitei a ars in 1818 fiind reconstruita de preotul Gheorghe Ion Baltag si ieromonahul Gherontie din Petrosita. In jurul ei se aflau mai multe chilii in care se nevoiau cuviosii calugari. In prima jumatate a secolului XIX s-a nevoit in Pestera Mica a Ialomicioarei un sihastru, caruia nu i se cunoateste numele si nici locul unde s-a savarsit, impreuna cu urs, fiind singurul caz cunoscut in monahismul romanesc cand un sihastru se nevoieste si este slujit de animale salbatice.

Actualul schit aflat aproape de Pestera Ialomitei a fost ridicat in 1901 de mai multi ctitori si cu participarea ciobanilor din zona, ctitorul principal fiind ieromonahul Ieronim II. Biserica a fost sfintita in 1911 de staretul Dionisie al manastirii Sinaia, cu binecuvantarea IPS mitropolit Atanasie. Biserica a mai fost distrusa de foc in 1961 insa, prin grija Patriarhului Justinian si cu cheltuiala pr. Macarie Marinoiu, pr. Pimen Stoichici si pr. Dumitru Breajcu, a fost restaurata. In 1994 s-a inceput constructia unei noi biserici tot la intrarea in pestera, iar la 29 iunie 1996 a fost sfintita de IPS arhiepiscop Vasile Costin, cu hramul "Sf. Apostoli Petru si Pavel".

Biserica mai veche, este construita din lemn pe o fundatie inalta de piatra. In exterior peretii sunt captusiti cu sindrila. Este compartimentata in Altar, naos, pronaos si pridvor care lasa impresia ca a fost construit mai tarziu. Catapeteasma este din lemn si in partea inferioara are pictata in stanga pe Sf. Cuvioasa Paraschiva, in dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae, iar in centru pe "Maica Domnului si Iisus Hristos". Are doua turle infundate, una pe naos, alta pe pronaos. Lumina se primeste in altar de la o fereastra pe peretele din dreapta si de la o fereastra pe centrul peretelui de la rasarit. Naosul si pronaosul au cate o fereastra pe fiecare parte a zidului (in total 4), iar pridvorul este luminat de cate o fereastra pe dreapta si stanga precum si de usa din lemn care in partea superioara are geamuri. Geamurile ferestrelor sunt duble, cele din interior au pictura pe sticla.

Pictura s-a executat pe panza in anul 1986, cu cheltuiala parintelui Neofit Florea, fostul staret. Sunt pictate si geamurile ferestrelor din interior. Fereastra din dreapta naosului are pictati pe Sfintii imparati Constantin si Elena. Cea din stanga pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel, iar ferestrele din pronaos au pictate pe Maica Domnului si Cuvioasa Paraschiva pe fereastra din stanga, iar cea din dreapta are scena "Adormirea Maicii Domnului cu Apostolii", donata de parintele protosinghel Gherasim Vasile, fost staret.

Clopotnita este construita din lemn, in fata la stanga bisericii, in incinta schitului sunt doua cladiri din lemn, etajate si putin mai departe inca o constructie pentru cazarea vizitatorilor (cu plata), la care se ajunge pe o punte metalica inaltata deasupra vaii.

TURISM - Cetatea Soimos, Arad

2010-01-19T10:02:00.002+02:00

Cetatea Şoimoş se află pe malul drept al Mureşului, vizavi de Lipova şi deasupra satului cu acelaşi nume, pe dealul Cioaca Tăutului. A fost construită după primele invazii ale tătarilor în zonă şi este atestată documentar din anul 1278.

Cetatea a fost construită către sfârşitul secolului al XIII-lea de către o familie nobiliară. Prima atestare documentară datează din anul 1278, când banul Pál donează „Castrum Somos” fiilor fratelui său. Rolul ei a crescut constant începând cu voievodul Ladislau Kán al II-lea care a stăpânit cetatea prin doi interpuşi care erau şi comiţi de Arad: Alexandru (1310) şi Dominic (1311). După 1315 ajunge domeniu regal, fiind reşedinţa comiţilor şi vicecomiţilor de Arad.

Către mijlocul secolului al XV-lea este donată succesiv, trecând prin mâinile mai multor stăpâni, în final regele Vladislav I donând-o familiei Ország (1440-1444). În anul 1456 a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara, care apoi a dăruit-o căpitanului husit ceh Jan Giskra în 1471.

În 1509 cetatea şi domeniul revin lui Gheorghe Hohenzollern de Brandenburg, care a practicat o crâncenă exploatare. Ea este asediată în 1514 de răsculaţii români şi maghiari, conduşi de Gheorghe Doja. După o scurtă rezistenţă, garnizoana cetăţii condusă de voievodul de Ciuci se răscoală împotriva oamenilor lui Gheorghe Hohenzollern şi se alătură răsculaţilor. Potrivit tradiţiei, tabăra răsculaţilor a fost aşezată pe Dealul Cioilor, în apropiere. In 1541, când Transilvania a devenit principat autonom, Şoimoşul a fost reşedinţa principelui minor, Ioan Sigismund şi a mamei sale, regina Isabela. În aceasta perioadă ea este întărită şi înfrumuseţată în stilul Renaşterii, totodată adăugându-i-se bastioanele externe. În curtea interioară se văd până azi unele profile de piatră artistic sculptate, de la apartamentele princiare situate la etaj.

Turcii au ocupat cetatea în anul 1552, după asedii repetate, iar în 1595 a fost recucerită de către Borbély György - căpitanul lui Ştefan Bathory - ajungând în custodia domnitorilor din Ardeal. Moise Secuiul - conducătorul luptei de rezistenţă împotriva ocupaţiei austriece, întruchipat de către generalul Gheorghe Basta - după ce a fost înfrânt lângă Teiuş în anul 1602, s-a refugiat în cetatea Şoimoşului. Considerând însă mult prea nesigură această aşezare, a încheiat un pact de schimb cu paşa Bektaş din Timişoara, cedând castrul pentru cetatea din Kladovo. În 1599-1600 trece sub stăpânirea lui Mihai Viteazul. Castrul a fost eliberat definitiv de sub dominaţia turcească abia în anul 1688. Stricăciunile din timpul şi după asediu nu au mai fost remediate niciodată, fortificaţiile intrând în paragină. Nici pentru conservare nu s-au mai luat măsuri. În secolul al XVIII-lea pierde treptat importanţa militară, ca urmare a perfecţionării altileriei. În 1784, în apropierea ei s-au ciocnit răsculaţii lui Horia cu forţele imperiale şi nobiliare. Părăsită în 1788, zidurile ei s-au transformat treptat in ruine. În ultimii ani s-au efectuat unele lucrări de consolidare a zidurilor.

Castelul are turnuri interioare de forma aproximativă a unui triunghi, accesibil cel mai uşor dinspre vest. Cărarea duce peste şanţul de apărare lat şi adânc, prin puntea suspendată de odinioară aşezată pe nişte piloni uriaşi, spre poarta fortificaţiilor exterioare, întărită cu un turn de apărare. Din cauza stării deplorabile a punţii, această intrare în zilele noastre este periculoasă şi din această cauză singura cale accesibilă este cea care conduce de-a lungul şanţului, spre o spărtură a zidului dinspre est.

Curtea cetăţii interioare de dimensiuni considerabile (35x22 metri), este dominată de turnul porţii şi de turnul vechi, înalt de câteva etaje. Spre nord se situează Palatul reginei Izabela bogat împodobit cu sculpturi renascentiste. Remarcabil este balconul păstrat intact până în zilele noastre şi care poartă tot numele suveranei de odinioară.

Din cetate se deschide o privelişte minunată atât către defileul Mureşului cât şi spre câmpia Aradului.

"Furnizorul" principal de informatii si fotografii pentru acest post este Adrian.

TURISM - Cetatea Scheia, Suceava

2010-01-18T09:38:00.002+02:00

Cetatea Şcheia, întâlnită şi sub denumirea de Cetatea de Apus a Sucevei, este o cetate în ruine aflată în partea de nord-vest a oraşului Suceava. Ea se află localizată la marginea unei păduri aflate pe un pinten terminal al dealului Şeptilici (384 m altitudine), la o înălţime de peste 80 m faţă de lunca Sucevei. De aici, se poate vedea întreaga vale nordică a Sucevei.

Cetatea Şcheia făcea parte din sistemul de fortificaţii construit în Moldova la sfârşitul secolului al XlV-lea, în momentul apariţiei pericolului otoman. Sistemul de fortificaţii medievale cuprindea aşezări fortificate (curţi domneşti, mănăstiri cu ziduri înalte, precum şi cetăţi de importanţă strategică), în scop de apărare, întărite cu ziduri de piatră, valuri de pământ sau având şanţuri adânci.

Cetatea a fost construită la sfârşitul secolului al XIV-lea de Petru I Muşat, fiind demantelată la începutul secolului al XV-lea de Alexandru cel Bun. În prezent, din Cetatea Şcheia nu au mai rămas decât nişte ruine.

Cetatea Şcheia - Suceava a fost inclusă ca sit arheologic pe Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava din anul 2004 şi o suprafaţă protejată de 4,8 ha.

Nu există drum de acces la ruinele cetăţii şi nici măcar un indicator care să-i semnaleze existenţa, multă lume neştiind nici de existenţa ei şi cu atât mai puţin de locul unde se află. La cetate se poate ajunge pe un drum forestier aflat la capătul Străzii Mihail Sadoveanu din Suceava, printr-o pădurice până se ajunge într-o creastă de deal. Locul unde se află cetatea este marcat printr-un vechi indicator, actualmente rupt, dar al cărui picior de fier poate fi lesne observat.

Existenţa Cetăţii Şcheia nu a fost pomenită în nici un letopiseţ sau alt document scris, doar tradiţia orală fiind cea care a transmis peste veacuri informaţia că a existat pe latura de vest a oraşului Suceava o cetate care ar data din vremea lui Ştefan cel Mare. Mult timp s-a crezut că este vorba de o legendă, tradiţia neprecizând unde s-ar afla această cetate.

Cercetările arheologice efectuate aici au confirmat tradiţia orală, fiind descoperite ruinele unei cetăţi mai vechi, construite într-o zonă greu accesibilă pe botul unui deal care domină valea râului Suceava şi a pârăului Şcheia. Motivele alegerii acestei zone erau de ordin strategic, de aici putând fi supravegheate drumurile dinspre nord şi vest (adică dinspre Polonia şi Ungaria).

Cetatea Şcheia a fost construită la sfârşitul secolului al XIV-lea, în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391), în aceeaşi perioadă cu Cetatea de Scaun a Sucevei. A fost considerată cea mai veche cetate de piatră din epoca feudală, cunoscută până acum în Moldova, fiind anterioară Cetăţii de Scaun.

Oraşul Suceava, care devenise capitală a Principatului Moldovei în anul 1388, dispunea de o curte domnească în centrul oraşului şi de două cetăţi: una în partea de est (Cetatea de Scaun) şi alta în partea de vest (Cetatea Şcheia). Cetăţile aveau rolul de a proteja capitala, constituindu-se într-un stâlp de apărare a independenţei noului stat moldovenesc.

Construcţia cetăţii a fost finalizată, acest lucru fiind demonstrat de existenţa unor accesorii cum sunt şanţul şi valul de apărare, care se construiau după finalizarea fortificaţiilor. Totuşi există şi unii cercetători care susţin că ar fi fost abandonată încă din cursul construcţiei, datorită instabilităţii solului şi a unor greşeli tactice în alegerea terenului.

Existenţa Cetăţii Şcheia a fost scurtă, ea fiind demantelată (demolată rapid şi organizat) intenţionat în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Nu se cunosc cauzele demantelării, istoricii propunând mai multe ipoteze:

alunecările de teren datorate instabilităţii solului ameninţau să ducă la prăbuşirea pintenului de deal cu tot cu cetate. În această ipoteză, au fost dărâmate zidurile, fiind scoasă piatra pentru a fi utilizată la alte construcţii.
Alexandru cel Bun a renunţat la cetatea care supraveghea drumurile dinspre Polonia în contextul noilor relaţii de vasalitate a Principatului Moldovei faţă de Regatul Poloniei. Domnitorul recunoscuse suzeranitatea lui Vladislav Jagello, făgăduindu-i acestuia sfat şi ajutor împotriva oricărui duşman. Prin urmare, regele Poloniei ar fi putut fi cel care i-a impus domnitorului dărâmarea cetăţii.

Primele cercetări arheologice efectuate la ruinele Cetăţii Şcheia datează din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi i se datorează arhitectului austriac Karl A. Romstorfer (cel care a făcut şi primele săpături arheologice la Cetatea de Scaun a Sucevei), acesta lăsând câteva note în care expunea unele observaţii, remarcând „aceste urme de zidărie veche de piatră, care, fără îndoială, provin de la un turn pătrat, din care latura de vest s-a surpat cu totul sau a fost dărâmată, din laturile de nord şi de sud a rămas o bună parte, iar din latura de est se află numai rămăşiţe de fundaţii". El observă unele similitudini ale materialelor de construcţii folosite la cele două cetăţi, presupunând că ar proveni din aceeaşi epocă: „felul de construcţie şi mai ales mortarul făcut cu făină de cărămidă, care s-a folosit la mai multe părţi ale Cetăţii Suceava, construită mai târziu, ne-ar îndreptăţi să admitem aceasta".

În perioada 1952-1956, un colectiv de arheologi a efectuat cinci campanii de săpături şi au decopertat ruinele. Ei au publicat rezultatele cercetărilor în monografia arheologică „Cetatea Şcheia", lucrare care a apărut în anul 1960, sub egida Institutului de Arheologie al Academiei RPR, avându-i ca autori pe Gh. Diaconu şi Nicolae Constantinescu.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 1445 din 28 noiembrie 2007, perimetrele pe care se află siturile arheologice Câmpul Şanţurilor - Cetatea de Scaun (cu o suprafaţă de 12.000 mp) şi ruinele Cetăţii Şcheia (48.000 mp) au fost trecute din administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor (MCC) în cea a Complexului Muzeal Bucovina (CMB) Suceava. Directorul general al Complexului Muzeal Suceava, Constantin-Emil Ursu, a afirmat că a propus amenajarea unui parc de promenadă în care să fie cuprins şi obiectivul istoric al Cetăţii Şcheia.

Astăzi din întreaga cetate nu se mai văd decât nişte ruine, părţi din zidurile de pe laturile de nord-vest şi sud-est.

Cercetările arheologice efectuate aici în a doua jumătate a secolului al XX-lea au scos la iveală faptul că Cetatea Şcheia avea forma unui romb, cu laturile aproape paralele şi egale, având lungimea interioară de 36 m. Suprafaţa cetăţii era de 1.450 m², din care 1.300 m² suprafaţa incintei, fără cea a turnurilor, iar perimetrul interior este de circa 260 m.

Zidurile şi turnurile Cetăţii Şcheia au fost construite din bolovani de carieră nefasonaţi, cu mărimi de 40-50 cm. Bolovanii erau legaţi între ei cu mortar de var, nisip şi cărămidă pisată, realizată în cuptoarele de ars piatră de var de la Şcheia.

Cetatea avea la colţuri patru turnuri exterioare de formă rectangulară, care erau legate între ele prin nişte curtine masive cu o grosime de 2,5-3 m. Zidul de pe latura de est era întărit de trei contraforturi foarte puternice.

Dintre cele patru turnuri s-a mai păstrat astăzi la suprafaţă doar turnul de pe latura de vest, care constituie urma cea mai vizibilă a cetăţii. Ruinele turnului se observă de la distanţă, ca un pinten cenuşiu de piatră înfipt în partea superioară a versantului nord-vestic al dealului. Turnul avea o latură de 5 m, închizând o suprafaţă de circa 25 m² şi se ridică în prezent la î înălţime de circa 6 m.

Nu se cunoaşte unde era amplasată intrarea. Săpăturile din incinta cetăţii au scos la iveală urme ale unui pavaj de incintă şi ale unei plăci de mortar uniforme. În incinta fortificaţiei nu s-au găsit urme de construcţii.

Pe latura de nord-est şi parţial pe cea de sud-est a existat un şanţ de apărare cu val, cu scopul de a creşte potenţialul defensiv al cetăţii.

Printre vestigiile arheologice descoperite în perimetrul cetăţii menţionăm trei groşi de argint emişi de Petru Muşat, doi groşi de argint emişi de Alexandru cel Bun, fragmente de ceramică rurală şi orăşenească specifică secolului al XIV-lea, şapte vârfuri de săgeţi, o mistrie lângă zidul estic, un ciocan de zidar, o daltă de fier, un sfredel de fier în formă de T, cuie, urme ale unor dulapi de lemn şi a unor scânduri, grinzi pentru etajele turnurilor şi amnare etc.

TURISM - Manastirea Zamca, Suceava

2010-01-15T12:58:00.002+02:00

Mănăstirea Zamca este un complex medieval fortificat care a avut anterior rol de mănăstire armenească, fiind considerat în prezent cel mai important edificiu religios construit de colonia armeană din oraşul Suceava.

Complexul medieval Zamca a fost construit în anul 1606 de armenii refugiaţi în Moldova încă din secolul al XVI-lea. Ridicată pe un platou din partea de vest a oraşului, construcţia ocupă o bună poziţie strategică. Complexul este închis cu ziduri de forma unui patrulater neregulat (trapezoidal), întărite cu contraforturi interioare şi exterioare, fără turnuri de apărare.

Ansamblul arhitectural este format din trei clădiri (biserica principală "Sfântul Auxentie", turnul-clopotniţă de pe latura de est cu o înălţime de 26 metri şi o clădire cu paraclis la etaj pe latura de vest, unde se află intrarea în incinta mănăstirii).

Mănăstirea Zamca a fost inclusă în Lista monumentelor istorice din judeţul Suceav. Ansamblul este format din 7 obiective:

Biserica "Sf. Axentie" - datând din anul 1551
Paraclisul "Sf. Grigore" - aflat în turnul clopotniţă, datând din anul 1606
Paraclisul "Sf. Maria" - datând din secolul al XVII-lea
Chiliile - datând din secolul al XIX-lea
Zidul de incintă - datând din secolul al XVII-lea
Turnul-clopotniţă - datând din anul 1606
Fortificaţia de pământ - datând din anul 1691

O versiune armenească despre legenda construirii mănăstirii spune ca numele iniţial al mănăstirii a fost Sfântul Oxent (Auxentie), ctitorii acesteia fiind trei fraţi, Auxent, Iacob şi Grigore, care au cumpărat locul. Primul dintre ei a înălţat biserica, care a primit hramul Sfântului Auxentie, al doilea, capela de la apus, iar ultimul a realizat turnul cu clopotniţă, care are hramul Sfântul Grigorie Luminătorul.

O altă versiune e cea oferită de singurul preot armean din zona Moldovei, Torkom Mandalian, care spune că, din 1401, aici a fost prima episcopie armeană, după cum reiese dintr-un hrisov domnesc al lui Alexandru cel Bun, în care se certifica că i se acorda episcopului Hovhannes dreptul de a păstori peste întreaga comunitate armeană din Moldova. Sediul Episcopiei a fost chiar prima clădire, cea prin care se intră azi în incinta mănăstirii.

Armenii au fost bine primiţi de domnitorii români din acea vreme, adică urmaşii lui Alexandru cel Bun şi ai lui Ştefan cel Mare, în schimb, pe timpul lui Petru Rareş a fost o perioadă de reprimare a lor, pentru că erau consideraţi neortodocşi şi se dorea trecerea lor la ortodoxismul românesc. În acele vremuri tulburi, o parte din ei au fost ucişi, alţii au fugit în Transilvania, îndrumaţi de episcopul Minas Zilichtar-Oglu, iar Mănăstirea Zamca a fost arsă. Biserica a fost din nou ridicată pe timpul lui Ioan Vodă cel Cumplit, care era armean după mamă, de i se şi spunea "Armeanul".

Cercetările arheologice efectuate au infirmat unele păreri în legătură cu existenţa aici a unei mănăstiri în secolul al XV-lea şi s-a precizat că actualele construcţii au fost ridicate în secolul al XVII-lea. Dealtfel, pe cheia de boltă a arcadei estice de la intrarea turnului-clopotniţă este menţionată data construcţiei: 1606. După amploarea complexului şi lipsa de unitate stilistică este mai uşor de presupus că mănăstirea a avut mai mulţi ctitori, unul dintre ei fiind Agopşa Vartan, fiul lui Amira, de la începutul secolului al XVII-lea (1606-1608). Piatra de mormânt a lui Agopşa se găseşte în mijlocul naosului bisericii "Sf. Auxentie", cu următoarea inscripţie: "Aceasta este piatra de mormânt a lui Agopşa, care este fiul lui Amira, care este ctitorul acestui locaş, a murit în anul armenesc 1000/plus 61 (1612)".

După anul 1672, ca urmare a persecuţiilor, mulţi armeni din oraşul Suceava au părăsit Ţara Moldovei şi s-au stabilit în Transilvania, unde unii dintre ei au trecut la catolicism. Astfel, mănăstirea şi-a pierdut din strălucirea de odinioară.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, trupele polone de sub comanda regelui Ioan III Sobieski (1674-1696) au ocupat Suceava, stabilindu-şi cartierul general la Zamca în timpul campaniei antiturceşti din anii 1690-1691. Acest fapt este de altfel atestat şi de unele grafite cu această dată de pe pereţii paraclisului din clădirea vestică. Cu acest prilej, a fost ridicat valul de pământ ce înconjoară mănăstirea pe laturile de nord, est şi sud, fiind însoţit de un şant în faţă şi de bastioane la colţuri. Tot de atunci, probabil, mănăstirea a fost denumită de către localnici prin termenul polon corespunzator "cetăţuiei", adică zamek, pl. zamki (“fortificaţie”, “loc întărit”). Cu acest prilej, monumentul, desigur, a avut de suferit, deteriorarea lui accentuându-se în anii următori, astfel încât la începutul secolului al XVIII-lea toate clădirile mănăstirii au fost parţial refăcute.

"Zidurile înconjurătoare au fost făcute pe timpul lui Ioan Sobieski al III-lea, nepotul cunoscutului Ioan Sobieski, la întoarcerea din invazia în Moldova. El a stat în Suceava 14 zile, în aşteptarea oştilor împărăteşti de ajutor şi se zice că a dispus realizarea şanţurilor şi a zidurilor, pentru a fi protejaţi de atacuri. Când s-a întors în Moldova, la a treia invazie, iar a stat la Zamca, din acea perioadă mănăstirea fiind trecută sub stăpânirea polonilor cam 200 de ani, până a fost recâştigată de armeni prin procese, în jurul anilor 1800", a afirmat pr. Azad Mandalian.

Între anii 1954-1956 s-au efectuat aici cercetări arheologice care au atestat că nivelul de fondare al zidurilor bisericii, ale clădirii de vest, precum şi zidul de incintă aparţin perioadei istorice a primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Au fost scoase la iveală mai multe complexe de locuire din secolele XV-XVII. În perioada 1957-1965 o parte a ansamblului arhitectural al Mănăstirii Zamca a fost restaurat, fiind reconstruite zidurile care erau ruinate, după cum indică o dungă albă trasată pe cărămizile din zidul de incintă.

Biserica armenească "Sfântul Axentie" a Mănăstirii Zamca din Suceava a fost resfinţită la data de 14 august 2004, după 439 de ani de la prima sfinţire. Sfântul lăcaş a fost supus în ultimii zece ani unor ample lucrări de restaurare, finanţate de Ministerul Culturii şi Cultelor cu peste 6 miliarde de lei vechi. Slujba de resfinţire a fost oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu IPS Dirayr Mardichian, arhiepiscopul Bisericii Armene din România şi Bulgaria. Au mai fost prezenţi la eveniment personalităţi politice de etnie armeană, armeni din diaspora, ambasadorul Armeniei la Bucureşti, reprezentanţi din conducerea Ministerului Culturii şi Cultelor şi ai Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.

În prezent, biserica a fost renovată, turnul clopotniţă şi paraclisul au fost restaurate şi acoperite cu piatră, zidurile de incintă au fost înălţate şi acoperite şi ele cu tablă pentru a împiedica infiltrarea apei în pereţi.

Arhitectura exterioară, de mare simplitate, este specifică perioadei de trecere de la edificiile pictate integral, spre o nouă formă neînchegată încă. Zidul de incintă formează un trapez alungit, cu laturi sprijinite din loc în loc de contraforturi. Laturile paralele ating lungimea de 59 metri şi respectiv 66 metri, iar celelalte două de 70 metri şi 74 metri. Grosimea zidului este de un metru şi înălţimea atinge în unele locuri 4 metri.

Turnul-clopotniţă, o clădire cu latura de bază pătrată situată în partea estică a zidului de incintă, reprezintă un complex. Pe cheia de boltă a arcadei estice de la intrarea turnului clopotniţă este menţionată data construcţiei: 1606. Turnul are o înălţime de 26 de metri şi avea iniţial o intrare boltită care, ulterior, a fost închisă.

La parter slujeşte de intrare în Mănăstire, la etajul întâi se află Paraclisul cu hramul Sfântul Grigorie Luminătorul, iar la etajul al doilea este clopotniţă. Este asemănător cu alte turnuri de mănăstire din acea epoca, bunăoară cu cel de la Mănăstirea Dragomirna, iar decoraţia lui este incomparabil mai bogată decât a bisericii mănăstirii. De asemenea, avea şi rolul de turn de strajă. În secolul al XX-lea, era imposibil să ajungi în turn, deoarece scările de piatră au fost distruse.

În anul 2007 s-au început o serie de lucrări la turnul-clopotniţă, realizându-se refacerea şarpantei şi acoperirea cu învelitoare de cupru a turnului, în vârful căruia a fost montată o cruce, precum şi o instalaţie de paratrăsnet. S-au efectuat lucrări de refacere a structurii şi suprastructurii, care au durat o lungă perioadă, având drept cauză lipsa banilor. S-a construit pe lateral o scară din piatră pentru accesul la podul fortificat.

Conform proiectului, s-a realizat apoi restaurarea faţadelor interioare şi exterioare.

Clădirea aflată pe latura de vest a zidului de incintă pare a fi fost folosită ca sediu al Episcopiei armene de Suceava. Edificiul, de formă dreptunghiulară, se compune dintr-un parter cu două încăperi (de o parte şi de alta a intrării), pe unde se face şi intrarea în mănăstire şi dintr-un etaj, având pe latura nordică Paraclisul Sfintei Maria. Etajul al doilea din aripa sudică a fost adăugat mai târziu, acest lucru fiind dovedit de decoraţia exterioară şi îndeosebi de brâul contorsionat de pe corpul paraclisului, care se continuă pe clădirea mai recentă printr-un alt fel de decor.

Paraclisul Sfintei Maria este alcătuit din naos şi altar, având un sistem de construcţie de tip moldovenesc. Întreaga clădire, dar în special paraclisul, a fost împodobită cu variate şi interesante elemente decorative. Astfel, motivul central al decoraţiei constă într-o canelură largă, întreruptă de incizii circulare, pe fondul cărora sunt plasate mici rozete în relief. Sculptura are un aspect rustic, tehnica întrebuinţată amintind de încrustarea porţilor şi cerdacelor de lemn ţărăneşti. Paraclisul are deasupra sa o turlă de formă octogonală, mică, cu patru ferestre cu chenare în arcadele din cele patru puncte cardinale. Sub streaşină, în locul cornişei, se găseşte un brâu de cărămizi zimţate.

După cum observă istoricul Leon Şimanschi, "din punct de vedere al compoziţiei, cu excepţia câtorva elemente secundare, acest decor este comun bisericilor moldoveneşti, încă din veacul al XV-lea".

Biserica Sf. Auxentie a fost construită din piatră după un plan dreptunghiular, compunându-se din pronaos, naos şi altar. Biserica nu are abside laterale, în locul acestora găsindu-se două contraforturi, de o parte şi de alta. Intrările au fost practicate, una în peretele vestic al pronaosului (cum există şi la bisericile ortodoxe), iar cea de-a doua în peretele nordic al naosului.

Pronaosul pătrat este boltit cu o calotă sferică sprijinită pe patru arcuri. În pronaos, zidul despărţitor are două ferestre, de o parte şi de alta a uşii. Boltirea naosului este specific moldovenească. Văruită recent, au mai rămas nişte urme din pictura originală a bisericii pe peretele drept al naosului.

De o parte şi de alta a absidei centrale, care este ocupată de altarul central, există două nişe în perete, prevăzute cu mese de piatră şi care au rolul de a fi două altare secundare, amintind de topografia bisericilor armene. Catapeteasma a fost înlocuită cu o draperie simplă suspendată de o bârnă transversală.

În exterior, biserica are o linie arhitectonică simplă. Câte o pereche de contraforturi de formă octogonală sprijină de o parte şi de alta zidurile naosului. Decoraţia îmbină elemente de tradiţie gotică şi clasică cu motive noi, de influenţă orientală (rozetele).

Începând din anul 1994 s-au realizat lucrări de consolidare a întregului complex. Au fost executate lucrări de consolidare şi restaurare la biserică de către firma Restaco SRL, iar recepţia la terminarea lucrărilor a fost efectuată în anul 2003. Recepţia finală a avut loc în data de 30 noiembrie 2005. Printre altele, biserica a fost văruită atât pe interior, cât şi pe exterior.

În incinta complexului mănăstiresc se mai află un depozit de materiale şi o fântână acoperită şi înconjurată de ziduri, ambele de dată recentă.

Chiliile înşirate pe lângă ziduri au dispărut.

Fântâna a fost reconstruită cu sprijinul material al familiei lui Gaidzag Ohanesian din Los Angeles. Pe zidurile care înconjoară fântâna este pusă o placă pe care scrie următoarele: "Pelerinule, După ce vei ajunge la Mânăstirea Zamca şi vei dori să-ţi astâmperi setea de la acest izvor, pomeneşte în rugăciunile tale, pe robii lui Dumnezeu Gaidzag Ohanesian şi pe cei ai lui, prin a căror grijă s-au rostuit apele acestea şi zidurile ce le cuprind în astă fântână."

TURISM - Cetatea Magna Curia, Deva

2010-01-14T09:13:00.002+02:00

Situat la poalele Cetatii linga parcul orasului, Castelul Magna Curia, cunoscut si denumirea de Castelul Bethlen este un edificiu declarat monument istoric datorita vechimii si valorii sale arhitectonice
.

Construita in secolul al XVI-lea in stil renascentist, cladirea a suferit mai multe modificari de-a lungul timpului fiindu-i adaugate elemente ale stilului baroc. A fost reconstruita in anul 1621 in perioada cand era in proprietatea lui Gabriel Bethlen.
In acea perioada cladirea apartinea domeniului Cetatii, era imprejmuita de un zid de piatra, zid care mai exista inca in partea dinspre cetate, iar in fata la intrare avea o poarta monumentala.

Dintre elementele de arhitectura care inca mai exista, pot fi amintite: balconul de deasupra intrarii principale construit din piatra in stil baroc, in forma de loja, impodobit cu sculpturi cu motive florale si doua figuri umane cu chipuri grotesti; scara monumentala situata pe latura de nord-est a cladirii, pe care se facea intrarea festiva la etaj, precum si chenarele de la usile din fata ornamentate cu motive florale si figuri umane.

Camerele interioare desi erau deosebit de luxoase,aveau o arhitectura simpla,iar in sala de festivitati situata la etaj exista un camin decorat in stil baroc care avea pe fatada blazonul familiei Holler (un leu si o lebada cu gatul strapuns de o sageata).
La parter se gaseau incaperile destinate personalului de serviciu si de paza, precum si bucatariile si camarile. La subsol exista o pivnita in care te tineau proviziile. Castelul dispunea si de o inchisoare cu usi grele, zavorate cu gratii in care erau inchisi si torturati iobagii nesupusi.
In spatele castelului, pana la zidul de la poalele Cetatii, existau pomi fructiferi si o gradina cu vie, iar in curtea din partea vestica se aflau dependintele gospodaresti, hambare pentru grane, pivnite, grajduri.

In prezent Castelul Magna Curia adaposteste Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane - Sectia de Arheologie si Istorie, iar intr-una din anexele castelului se afla Sectia de Stiinte Naturale a muzeului.

TURISM - Biserica fortificata din Prejmer, Brasov

2010-01-13T08:38:00.002+02:00

Pe la 1211, Regele Ungariei Andrei al II-lea pomeneşte într-un document adresat teutonilor numele râului Târlung, pe lângă care va creşte localitatea Prejmer. Cavalerii teutoni care primesc drepturi asupra acestui teritoriu sunt cei care vor ridica până la un anumit nivel biserica din Tartlau (denumirea săsească a localităţii). Lăcaşul de cult a fost construit în stilul gotic burgund introdus de cistercieni la Cârţa.

Ca şi alte monumente din Transilvania, biserica fortificată de la Prejmer a suferit numeroase intervenţii, dar în urma restaurării întreprinse de Direcţia Monumentelor între 1960 şi 1970 ea şi-a căpătat forma iniţială. Constituie cea mai bine păstrată şi cea mai puternică biserică-cetate medievala din estul Europei. În 1999, biserica a fost înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Dedicată hramului "Sfânta Cruce", biserica a fost ridicată pe un plan central, în cruce greacă, modificat prin intervenţiile din secolul al XVI-lea. Initial, clădirea era compusă din patru braţe egale dispuse în jurul unui careu centrat de un turn octogonal. Fiecare braţ era compus din câte două travee, una pătrată şi alta poligonală, corul bisericii fiind flancat pe ambele laturi de câte două perechi de capele rectangulare.

Înrudirea cu spiritul şi formele utilizate pe şantierul bisericii mănăstirii cisterciene Cârţa, iar pe de altă parte, cu cele prezente la biserica evanghelică din Bartolomeu-Braşov, ambele ridicate după mijlocul secolului al XIII-lea, permite datarea bisericii evanghelice din Prejmer în a doua treime a secolului al XIII-lea şi încadrarea sa în aceaşi ambianţă stilistică.

Fiindcă Prejmerul era prima localitate care primea loviturile turcilor veniţi prin pasul Buzău, după ce regele Sigismund de Luxemburg a dispus ridicarea unor sisteme de apărare în Ţara Bârsei, a început fortificarea bisericii prin ridicarea unei incinte înalte şi puternice înconjurată de un şant lat de apă. Cetatea, cladită în formă de cerc, avea ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri, bastioane, porţi de fier şi poduri care se ridicau. Un drum de strajă folosea pentru aprovizionarea luptătorilor de la crenele. Pe lângă gurile de foc fixate în ziduri, în cetate se afla un dispozitiv de luptă neobişnuit: vestita „Orga a morţii”. Formată din mai multe arme aşezate la un loc, care trăgeau toate deodată. Ea producea duşmanului o mare panică şi pierderi grele.