Crăciunul la Români

Crăciunul în România este o sărbătoare principală anuală, la fel ca în majoritatea statelor creștine. Crăciunul a fost introdus odată cu apariția creștinismului în România, dar a avut o perioadă de întrerupere în timpul comunismului când religia, Iisus Hristos și Crucea au fost interzise.

Sărbătoarea Nașterii Domnului se ține pe 25 și 26 decembrie.

Un vechi obicei al românilor din satele unor zone ale țării, ca de pildă cele din Oltenia, era acela ca în Ajunul Crăciunului, gospodarii să se trezească dimineața devreme, să facă focul în sobă și cu o rămurică a unui pom din grădină să jăruiască jarul stând la gura sobei și să spună: "Bună dimineața lui Ajun! /C-a venit intr-un ceas bun /Să ne-aducă:porcii grași și unturoși /Și oamenii sănătoși; /Vacile cu viței,oile cu miei,scroafele cu purcei,cloștile cu pui,găinile cu ouă......și tot așa se continua cu ceea ce gospodarii doreau să aibă, ca în final să se spună: La anul și la mulți ani!)

Cântarea cântecelor de stea este o parte foarte importantă din festivitățile Crăciunului românesc. În prima zi de Crăciun, mulți colindători umblă pe străzile acoperite cu zăpadă ale orașelor și satelor, ținând în mână o stea făcută din carton și hârtie, cu scene biblice pictate pe ea.

Tradiția din România cere ca cei mici să meargă din casă în casă, cântând cântece de stea și recitând poezii sau legende, pe toată perioada Crăciunului. Liderul cară cu el o stea din lemn, acoperită cu staniol și decorată cu clopoței și panglici colorate. O imagine a Sfintei Familii este lipită în centru stelei și întreaga creație este atașată de o coadă de mătură sau de un băț puternic.

Colindatul creștin

Pentru cea mai așteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală măsură la tradiție, știind să accepte și obiceiuri mai recente. Întâmpinată cu bucurie, Nașterea Mântuitorului aduce cu ea și o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Solstițiul de Iarnă, momentul în care natura dă speranțe că va renaște.

Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec și gest ritual, ci și numeroase mesaje și simboluri ale unei străvechi spiritualități românești. El s-a păstrat asociindu-se câteodată cu celebrarea marelui eveniment creștin care este Nașterea Domnului Iisus Hristos. Există de asemenea cântece de stea (sau colinde creștine), care au ca subiect Nașterea Domnului. În ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din țară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Nașterea Domnului și sunt primiți cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci și colaci.

În Maramureș, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Postul Crăciunului ia sfârșit și fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii și cozonacii, prăjiturile și vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc liniște și pace în case. Există și o perioadă de post culinar și spiritual ce se ține înaintea Crăciunului,timp de șase săptămâni sfârșindu-se în noaptea de Crăciun. În ajun de Crăciun există obiceiul de a se împodobii în casă sau în curte un brad cu diferite globuri,cu beteală ori cu bomboane de ciocolată numite saloane.Cele trei zile de Crăciun sunt 25,26 și 27 decembrie.În aceste zile sfânte se respectă tradiții vechi de sute de ani.Colindatul este unul dintre aceste obiceiuri.Atât grupuri de copii cât și grupuri de adulți se strâng laolaltă și merg să colinde la casele vecinilor sau la casele altor oameni.Atunci se cântă "O ce veste minunată",o melodie foarte veche și foarte populară în popor,cât și "O brad frumos".Totodată colindătorii sunt serviți cu produse alimentare(colaci făcuți în casă) sau bani.Persoanele de origine slave din România sărbătoresc și în data de 7 ianuarie Crăciunul pentru că de fapt Crăciunul lor este pe aceea dată la două săptămâni după Crăciunul românesc,ortodox.

Împodobirea bradului

Pomul de Crăciun, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalației electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel.

Deși în Europa originea sa precreștină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuși împărțite: unii văd în el o reprezentare a ,,arborelui lumii’’, alții îl consideră o referire directă la ,,arborele Paradisului’’, împodobit cu mere de un roșu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai.

Până în sec. al 15-lea, crenguțele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca și darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiții păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.

Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălțat primul pom de Crăciun, într-o piață publică. Nu avea încă lumânări și era împodobit cu mere roșii. În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobește primul brad așa cum îl cunoaștem noi astăzi.

După 1878, decorațiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, așa că această tradiție pur germană va cuceri întreaga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că este vorba despre țări din Asia, Africa, America de Nord și de Sud sau Australia.

La sfârșitul sec. al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit și scânteietor. În 1776, prin intermediul soldaților germani care participau alături de englezi la războiul de independență, tradiția pomului de Crăciun ajunge și în Statele Unite, iar în anul 1880 cucerește și Casa Albă.

La noi obiceiul a pătruns odată cu influența germană, când primii studenți români au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena, și la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Țările Române în 1866 unde prinții și prințesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureșteană. Cântecul german de Crăciun O Tannenbaum, cu versuri de Melchior Franck, puse pe o melodie populară din Silezia, din secolul al XVI-lea, devine în limba română O brad frumos, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.

Informatiile sunt de aici

TURISM - Pestera Polovragi, Gorj

Cea mai mare si cea mai interesanta dintre pesterile vaii Oltetului este "Pestera lui Pahomie" de la Polovragi, un vechi meandru subteran al Oltetului, sapat in versantul stang al cheilor la 20 m fata de talveg si la 200 m de la intrarea in chei.



Este o pestera lunga de peste 9000 m având galeria principala in cea mai mare parte orizontala din care se desprind mai multe culoare laterale in parte colmatate cu aluviuni. De-a lungul galeriei se disting trei sectoare.



Primul sector incepe de la fosta resurgenta si pâna la Culoarul Stâlpului si incepe cu doua culoare laterale mici, mai important fiind cel din dreapta numit "Culoarul liliecilor". Galeria, electrificata, continua cu inaltimi de 2-8 m si latimi in jur de 10 m. Sunt frecvente prabusirile, scurgerile din tavan, hornurile; aici se deschid culoare secundare mici, dar destul de impodobite cu calcita.



Sectorul Ogiva, delimitat de Culoarul Stâlpului si Culoarul Sufocat, incepe la aproximativ 400 m de la intrare. Pe parcursul lui se mentine aceeasi latime, insa inaltimea variaza intre 0,5 si 2 m. Gradul de concretionare se reduce, plafonul corespunzând unei suprafete de strat.

Ultimul sector de la Culoarul Sufocat si capatul nordic al galeriei continua pestera pâna la un sorb colmatat. Aici inaltimea si latimea se reduc, iar formatiunile stalagmitice sunt mai numeroase spre extremitatile sectorului.



Pestera Polovragi este relativ calda, umeda, lipsita de curenti de aer. Biospeologic, pestera este putin interesanta, având o fauna saraca si o singura specie troglobionta: Trachysphera spelaea.

Pestera prezinta deosebit interes din punct de vedere geomorfologic si peisagistic.

Localizare:
Vizualizare hartă mărită

Informatii preluate de aici.

TURISM - Manastirea Polovragi, Gorj

Este situata la nord-est de Tg. Jiu, pe soseaua Tg. Jiu - Rm. Valcea, intr-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Piatra Polovragilor. Intrarea in incinta manastirii se face printr-o poarta masiva din lemn, frumos sculptata, pe care scrie : "Bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului". In partea dreapta a portii este o frumoasa troita din lemn sculptat, pe postament de beton, inchinata eroilor si martirilor Romaniei.

Recentele cercetari istorice stabilesc vechimea manastirii Polovragi in jurul anului 1505, ctitori fiind Radu Comisul si Patru Spataru, fiii marelui boier Danciu Zamona mentionati intr-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tanar. In 1629, in timpul domnitorului Alexandru Ilies, manastirea intra in posesia jupanului Paraianu Milescu, ban al Craiovei. Timp de un secol si jumatate, documentele nu mai pomenesc nimic despre aceasta manastire. In 1643 Danciu Paraianu, construieste biserica actuala, cu ajutorul domnitorului Matei Basarab.

Hrisov emis la 6 iulie 1648 de Matei Basarab, constituie prima atestare documentara a bisericii.
Inchinata Sfantului Mormant de cel de-al doilea ctitor al sau manastirea este rascumparata de domnitorul Constantin Brancoveanu de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului, in anul 1693 si facuta metoc al manastirii Hurez. In timpul lui domnitorului Constantin Brancoveanu s-a restaurat biserica, careia i-a inaltat turla si i-a adaugat un pridvor in stil brancovenesc,s-a zugravit interiorul, a refacut chiliile, clopotnita, precum si zidurile de cetate. In timpul stapanirii austriece asupra Olteniei a fost trecuta in randl manastirilor corespunzatoare fortificatiilor defensive. Generalul Stainville a ales-o drept resedinta, adapostind intre zidurile ei un batalion de osti (1718-1739). Mai tarziu, la 27 aprilie 1802, manastirea a fost pradata de trupele talharesti ale lui Pasvantoglu. Legenda spune ca atunci calugarii au ascuns in apa Oltetului odoarele manastirii.

Biserica manastirii Polovragi cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" este zidita in stil bizantin, avand forma trilobata cu abside laterale. Turla este de forma poligonala, cu firide largi, ornamentate in partea superioara si acoperita cu tabla ca si biserica . Naosul si pronaosul sunt spatioase, avand practic aceeasi marime. Catapeteasma executata din lemn de tei, reprezinta o adevarata capodopera a vechii sculpturi romanesti, avand o bogata ornamentatie cu impletituri florale. Pridvorul in stil brancovenesc este spatios, deschis, sustinut de opt coloane din piatra. In pridvor este piatra funerara a surorii ctitorului.

Pictura de traditie bizantina, executata in fresca a fost realizata in timpul lui Constantin Brancoveanu intre 1698-1705 (unele surse indica anii 1703-1712), de primii mesteri iesiti din scoala brancoveneasca de la Hurez ca: Andrei Constantinos, Gheorghe Istrate si Ranite.

In nordul incintei, intr-o alta curte, se afla bolnita ctitorita de Episcopul Clement Lavrentie, 1732-1738. Biserica manastirii Polovragi este inconjurata de chilii, formand o puternica cetate de aparare. In ea se patrunde printr-o poarta masiva deasupra careia se inalta clopotnita.

Manastirea are si o colectie muzeala, ce adaposteste o bogata colectie de icoane pe lemn si sticla, ce provin din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, precum si depozitul de carte veche ce cuprinde peste 3000 de volume in limbile romana, slavona si greaca.

Nota: informatiile sunt preluate integral de aici.

TURISM - Ada Kaleh

Insula Ada-Kaleh, un pamant cu climat mediteranean, era asezata chiar in mijlocul Dunarii, la trei kilometri de Orsova. Legenda insulei se termina brusc in 1971. Atunci a fost dinamitata. Peste ramasitele ei au venit apele lacului de acumulare al barajului de la Portile de Fier 1. A fost odata, in mijlocul Dunarii, o insula in forma de stea. Ada-Kaleh - "Insula Cetatii". Pentru ea s-au batut secole de-a randul Imperiul Austro-Ungar si cel Otoman. Caci cine stapanea Ada-Kaleh, "un mic Gibraltar", cum l-au botezat istoricii, controla circulatia pe fluviu si pe uscat, in zona. Legendele despre Ada-Kaleh pornesc din vremurile argonautilor. Pana si Hercule ar fi incercat, candva, sa cucereasca cetatea din mijlocul Dunarii. Grecii au botezat-o Cotinusa - adica pamantul maslinilor salbatici.



In descrierile lui Herodot, insula apare cu numele Cyraunis. Cornelius Nepos o numea Cerne. Pe timpul cat a fost sub dominatia austro-ungara, insula s-a numit Carolina.
Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificaţiile bănăţene, care vorbeşte despre insula Saan cu 216 oameni. Numele ei s-a schimbat de-a lungul timpului, însă de la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh.
Dupa primul razboi mondial, in urma unui referendum, insula cu populatie musulmana a trecut la Romania, conform dorintei celor care o locuiau. Si a urmat jumatate de secol de fericire pentru locuitorii de pe insula. S-au bucurat de protectia lui Carol I, care se spune ca avea legaturi stranse cu mai-marele "mafiotilor" de atunci de pe insula. Prin bunavointa regelui, locuitorii de pe Ada-Kaleh au fost scutiti de taxe pentru comertul pe care il faceau. Esentele tari ale tutunului din tigaretele facute pe Ada-Kaleh au ajuns celebre. La fel si locum-ul (rahat turcesc) care se facea pe insula. Toate lucurile pe care le faceau - locum, dulceturi de smochine, bijuterii - erau minunate. Turcii de pe insula erau migalosi si intotdeauna produceau in cantitati mici. Ca sa faca un pic de locum, invarteau doua ore, fara sa se opreasca, la cazanul in care puneau zahar si petale de trandafiri. Acest paradis, cu smochini, turci cu salvari si turcoaice cu ferigea, a inceput sa se clatine la inceputul anilor '60. "Ne-a trezit la un moment dat ca fac masuratori pe insula. Am simtit ca vor sa ne mute. Era prin '64-'65. Mai apoi ne-au spus ca se face barajul", spune Musref Durgut, un turc nascut pe Ada-Kaleh, din parinti care se nascusera, la randul lor, pe Ada-Kaleh.



Ca sa impiedice un mare scandal, autoritatile i-au momit pe cei 600 de locuitori ai insulei cu pasapoarte care le permiteau sa plece in Turcia, lucru nu tocmai de ici de colo in acea vreme. Apoi le-au mai promis un nou paradis - un proiect care prevedea ca Ada-Kaleh, de la cel mai tanar copac pana la marea cetate, va fi mutata pe Simian, o insula de langa Drobeta Turnu-Severin. O parte din locuitorii de pe Ada-Kaleh au luat drumul Turciei. Altii s-au dus spre Dobrogea, pe unde isi aveau neamurile. Nimeni nu s-a mutat pe Simian. Promisiunile autoritatilor fusesera vorbe in vant. Nu au mutat decat o parte din cetatea de pe Ada-Kaleh si cateva morminte musulmane. Totul aruncat la intamplare. Printre cladirile care au fost lasate pe Ada-Kaleh s-a numarat si geamia, cunoscuta pentru covorul ei rosu care pe atunci trecea drept cel mai mare din Europa. Fusese primit cadou de la un sultan. Covorul a luat drumul unei moschei din Turcia, geamia de la Ada-Kaleh a fost dinamitata.



Cei care au supravietuit dupa ce insula draga lor a fost inghitita de ape isi aduc aminte ca Ada-Kaleh mirosea a iasomie si a fructe coapte. Ca din fiecare curte te chema aroma de zahar pus la topit intr-un cazan, in care mesteca un turc, aruncand petale de trandafir si descantand pana avea sa se inchege deliciosul locum. Pe Ezarzia, strada principala, unde erau adunate mai toate pravaliile, te ademeneau arome puternice de tutun, fugite din narghilelele la care pufaiau turcii. Peste aromele de tutun juca mirosul ceaiului tare si al cafelei la nisip. Calatorul, imbatat de cafea si de rahatul tavalit in susan, pe care i le oferea negustorul turc, se aseza pe divanul scund, impodobit cu perne. Pleca incarcat de cutii cu tigarete, podoabe minunate si stofe grele. Dar numai dupa ce afla povestea sultanului Kaleh si a sotiei sale, Ada. Se spune ca femeia era atat de frumoasa, incat i-a sucit cu totul mintile sultanului, care le-a parasit pe celelalte neveste din harem. S-a izolat, impreuna cu Ada, pe insula din mijlocul Dunarii, ca sa aiba parte doar el de frumusetea ei. Nefericita, sultana s-a aruncat in Dunare in timpul unei calatorii. "Allah ekber..." - imamul din minaret chema la rugaciune. Pe Ezarzia se lasa liniste. Geamia care mirosea a smirna se umplea de turci imbracati in salvari si de turcoaice cu fata acoperita de ferigea. Pe marginile insulei, cetatea ridicata de austrieci din caramida trainica veghea la apus intoarcerea barcilor. Lotcile, incarcate in zori cu locum si tigarete de vanzare, pentru cei de pe mal, se intorceau goale. Cand au vazut, in 1971, cum insula pe care au trait a disparut in Dunare, multi batrani care locuisera pe Ada-Kaleh s-au imbolnavit si au murit, fara sa apuce sa mai profite de pasapoartele oferite.



Simian, insula pe care ar trebui sa renasca Ada-Kaleh, e la o distanta de 10 minute de mers cu salupa, din portul de la Drobeta Turnu-Severin. Simian nu se bucura nici de pozitia privilegiata, de "mic Gibraltar", pe care o avea "Insula cetate", si nici de un climat mediteranean. In anii '70, cand au sacrificat Ada-Kaleh pentru Portile de Fier, autoritatile s-au laudat ca vor reface pe Simian paradisul oriental inghitit de apele lacului de acumulare. Au adus bucati din cetatea de pe Ada-Kaleh si le-au lipit grosolan pe una din marginile Insulei Simian. Au adus si cazematele si o parte din cimitirul musulman. Dar cand au vazut ca locuitorii de pe Ada-Kaleh nu au de gand sa se mute pe Simian, au lasat insula in grija granicerilor. Frumoasele cazemate au ajuns grajduri pentru cai, inconjurate de gradinile de zarzavat pe care si le-au incropit satenii dintr-un sat de pe malul Dunarii. In acest moment, autoritatile de la Severin lucreaza impreuna cu o firma din Turcia la un proiect care sa invie, pe Simian, Ada-Kaleh. Proiectul are sprijinul Ambasadei Turciei in Romania. Vor fi ridicate replici fidele ale cladirilor de pe Ada-Kaleh. In afara de acestea, pe Simian ar mai urma sa apara un minihotel, restaurante, magazine. Cetatea ar urma sa adaposteasca si o serie de galerii de arta.

Informatiile sunt preluate de aici.

TURISM - Podul lui Traian

Podul lui Traian, asa cum a fost numit de istorici, a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 şi primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii militare de cucerire a Daciei regelui Decebal.

Măreţia arhitectonică şi tehnică a podului de peste Dunăre erau, cel puţin pentru antichitate, remarcabilă şi demonstrează importanţa strategică pe care Traian a dat-o construcţiei şi prin asta cuceririi Daciei. Cartea scrisă de Apolodor din Damasc despre construcţia acestui pod nu ne-a parvenit, dar dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Cesarea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le-a antrenat construcţia podului. S-a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră ce avea formă paralelipipedică. La cele două capete, sudic şi nordic erau ridicate câte o monumentală poartă. Pe Columna lui Traian putem distinge o imagine stilizată a podului, cu mai puţini piloni, dar în principiu conformă surselor scrise şi care permite recunoaşterea tehnicii de îmbinare a lemnului şi pietrei.

S-a estimat că podul măsura 1135 de metri lungime, el legând castrul Pontes de pe malul sudic de aşezarea Drobeta de pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102). După Cassius Dio (LXVIII,13,1) podul avea aproximativ 46 - 50 de metri în înălţime şi 12 în lăţime. Cei douazeci de pilon sustinători fixaţi pe fundul nămolos al fluviului aveau o lăţime de 17,6 metri, iar deschiderea de arc (distanţa dintre două picioare succesive) era de aproximativ 50 de metri. Descrierea cea mai amănunţită a procesului de construcţie ne-o lasă Procopius din Cesarea în lucrarea De aedificis (IV, 6). Conform acesteia, romanii ar fi deviat parţial cursul fluviului folosind albia unui afluent sudic, secat. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicaţi pe uscat. Pentru construcţia celorlalţi s-au folosit cofraje din bârne de stejar cimentate şi sisteme de pompe.

Placa memorială romană „Tabula Traiana”, 4 metri lungime şi 1,75 metri înălţime, ce comemorează finalizarea drumului militar roman al lui Traian, este amplasată pe partea sârbească cu faţa spre malul românesc.

"MP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m) F(ecit)" este inscriptia inscrisa pe tabula, traducerea apartinandu-i lui Otto Benndorf: "Împăratul Nerva fiul divinei Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribune, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod"

Istoricii consideră de obicei credibilă relatarea lui Cassius Dio care atribuie îndepărtarea supra-structurii podului a succesorului lui Traian, Hadrian. Acesta îl percepea ca pe un risc pentru Moesia, în cazul unei invazii barbare din nord. Există însă şi surse care afirmă că autorul distrugerii ar fi Aurelian, în cadrul operaţiunii de abandonare a Daciei.

Cei douăzeci de stâlpi încă se mai vedeau în anul 1856, când nivelul Dunării era foarte scăzut. În 1906, Comisia Internaţională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigaţia. În 1932, erau 16 stâlpi rămaşi sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost găsiţi de arheologi, probabil restul de patru fiind luaţi de apă între timp. Însă, chiar şi astăzi se pot vedea primul şi ultimul stâlp pe malurile Dunării.

Sursa.

Locatie:

Vizualizare hartă mărită

Baile Olanesti, jud Vlacea

Băile Olăneşti este un oraş relativ nou, situat in judetul Valcea, aici neaflându-se terme romane sau altceva care să ducă la concluzia că este o aşezare veche (nu acelaşi lucru se poate spune de localitatea acum componentă, Olăneşti - sat). Localitatea mai este supranumită şi „Izvoarele de aur”, nume datorat izvoarelor minerale iodurate, bromurate, sodice, calcice, sulfuroase şi clorurate, hipotone sau izotone. Se află aşezat pe valea Tisei (cunoscută mai mult sub denumirea de râul Olăneşti) afluent al Oltului, înconjurat de munţii Gerea, Folca şi Căprăreaţa din Carpaţii Meridionali al căror înalţimi se pierd în dealuri împădurite. Aceasta face ca iernile să fie blânde şi verile răcoroase.

Vechimea oraşului se indentifică cu existenţa descoperii izvoarelor. Apele minerale de la Olăneşti sunt menţionate prima dată într-un hrisov din 1760 şi sunt numite ape tămăduitoare, acestea aflându-se pe moşia clucerului Toma Olănescu care construieşte primele camere de băi. De aici şi numele de Băile Olăneşti.

Conducătorul revoluţiei din 1821, Tudor Vladimirescu, se retragea aici, pe moşia Olăneştilor, cu un grup de boieri fideli şi astfel s-a răspândit vestea efectului tămăduitor al apelor miraculoase în Ţara Românească.

Primele analize ale apelor s-a făcut pe la 1830, punându-se în evidenţă prezenţa iodului.

În 1868 dr. Carol Davila împreună cu un chimist, Bernath Lonway, fac analiza chimică a apelor, evidenţiind 40 de izvoare. Se ridică primele stabilimente de tratament.

Anul 1873 se poate socoti anul apariţiei staţiunii, deoarece în acest an apele locului duse la diferite expoziţii ale Europei, revin cu medalii de aur (Expoziţia Internaţională de la Viena), astfel că aşezare intră în atenţia lumii, fiind comparată cu tratamentele de la Baden-Baden, Karlovy-Vary şi Aix de Bains.

Însă anul 1895 va aduce staţiunii uitarea pentru aproape 30 de ani. În acest an fatidic, o rupere de nori provoacă mari torente de apă care astupă izvoarele. Acestea vor fi regăsite şi destupate după primul război mondial, recaptate, iar staţiunii i se dă o nouă viaţă. S-au făcut noi amenajeri hoteliere, s-au amenajat izvoarele şi s-a construit un pavilion de băi minerale cu apă sulfuroasă, s-au făcut analizarea izvoarelor noi descoperite, cel mai important şi totodată renumit izvorul nr.24 (descoperit prin anii 1950). Se spune că staţiunea are treizeci de "vene" ale sale care sunt raţiunea existenţei sale.

Aceste izvoare binefăcătoare au dus la construcţia în anii 1950 a unei baze de tratament pentru ocupanţii sovietici şi nomenclatura comunistă, cunoscută ca "Vila 1 Mai". Ulterior, după 1970 din nu se ştie ce raţiuni s-au admis şi alţi turişti, totuşi destul de selecţionaţi, familii de activişti comunişti în general. Intrarea a fost păzită de trupele de securitate până la 1989. După 1989 a fost dată M.Ap.N.-lui un timp, după care a devenit secţie a spitalului „Elias” din Bucureşti.

Tot în aceasta zonă a fost construită una din vilele destinate Ceauşeştilor, terminată în vara anul 1989, astăzi vilă de protocol.

Un mare necaz s-a abătut asupra oraşului în vara anului 1969, când o rupere de nori pe versant a dus la formarea unui torent care nu numai că a îngropat o serie de izvoare, dar a făcut şi victime omeneşti (şase turişti).

Dar "omul a biruit" în final prin dorinţa sa pentru mai bine, pentru mai frumos. Izvoarele au fost dezgropate şi reamenajate, s-a mărit baza de tratament prin construcţia unui mare complex hotelier cu bază de tratament, „Parângul”, care a putut asigura cazarea unui mare număr de turişti. Au urmat construcţia şi a altor hoteluri; chiar şi în momentul de faţă sunt în construcţie noi locaţii.

Din cele relatate mai sus reiese că activitatea de bază a oraşului este turismul, activitate care este şi a localităţii componente Olăneşti sat. Mai se remarcă ca activităţi ale locuitorilor pomicultura şi creşterea animalelor, mai ales în localitatea componentă Cheia.

Sursa.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită

TURISM - Manastirea Govora, Valcea

Mănăstirea Govora este o mănăstire de maici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Ţara Românească, precum şi un monument arhitectonic medieval de o rară frumuseţe. Numele "Govora" îi vine provine probabil din derivarea slavului găvariti, a vorbi, a spune şi prin extensie izvor, murmur de izvor, sau din dialectul traco-dac care înseamnă "adâncitură", vale cu multe izvoare.

Mănăstirea este situată la poalele dealului Coşul Mare pe raza comunei Mihăeşti, pe fosta moşie Hinţa, la 6 km de Băile Govora şi la 18 km de municipiul Râmnicu Vâlcea.

Biserica mănăstirii, aşa cum apare astăzi, este ridicată pe un plan treflat având o singură turlă aşezată pe naos, care are o cornişă de cărămidă în formă de dinţi de fierăstrău. Pereţii exteriori sunt drepţi, singura ornamentaţie arhitectonică fiind un brâu cu trei funii ce o desparte în două. În rest sunt netezi, zugrăviţi în alb, având ferestruicile înguste cuprinse între încadramente simple, netede, acestea fiind dublate de un chenar cu motive geometrice şi vegetale. Pridvorul se sprijină pe 8 coloane de piară simple, puţin îngustate spre vârf, terminate cu capitele late fară ornamentaţie. Tâmplele coloanelor şi bolta pridvorului sunt acoperite de picturi murale. Decoraţiunea murală interioară în schimb este deosebit de bogată lucrată în tehnica fresco, de zugravi cunoscuţi ai epocii brâncoveneşti, semnăturile acestora fiind incă bine conservate.

Incinta mănăstirii este de formă poligonală, aproape trapezoidală, având lungimea, pe axul E-V de 60m, cu latura vestică măsurând 67m şi cea estică 30m. Ea este compusă din zidul exterior pe care sunt situate încăperile folosite drept chilii precum şi beciurile de suprafaţă. Chiliile sunt dispuse pe două niveluri, un parter supraînălţat şi un etaj, acesta din urmă fiind adăugat în secolul XIX. Săpăturile arheologice au arătat 6 faze de extindere a incintei, în cea de la mijlocul secolului al XVII-lea funcţionând şi tipografia lui Meletie Macedoneanul.

Turnul-clopotniţă de acces în incinta mănăstirii este etajat pe 4 nivele, având o înălţime de aproximativ 15m şi o grosime a zidurilor de cca 2m. Primul cat este inaccesibil, iar etajele 2 şi 3 sunt prevăzute cu găuri pentru tragere, având rol în defensiva complexului mănăstiresc. Ultimul etaj, care adăposteşte clopotniţa, este adăugat probabil în epoca brâncovenească. Rolul defensiv al primelor faze ale incintei mănăstirii se pot vedea foarte bine pe zidul de lângă turn ce mai păstrează meterezele şi drumul de strajă, astăzi părţi a podului chiliilor.

Începuturile mănăstirii sunt obscure, pierdute în pâcla deasă a timpului. S-a presupus că, iniţial, mănăstirea de piatră ar fi fost clădită pe un locaş de cult catolic mai vechi din lemn. În sensul acesta arhitectul Ion Trajanescu, interesat de istoriul manăstirii, culegea pe la 1910 o legendă locală conform căreia, la început ar fi fost o biserică, iar voievodul Radu cel Mare (posibil identificabil cu voievodul Radu I), ar fi ridicat actuala mănăstire pe fundaţia acesteia. Săpăturile arheologice din anii 1984-1985 nu au descoperit nici un fel de indidiciu în acest sens. Cu ocazia sondărilor făcute în acei ani au fost în schimb remarcate, la sud de actuala biserică, fundaţiile unei clădiri vechi, probabil de secol XIV, cu dimensiunile de 19m lungime şi cu grosimea zidurilor de 1,30m, încheiată cu un zid orientat nord-sud cu grosimea de 1,20m. Această clădire, neexcavată total datorită amplasării parţiale sub actuala biserică, este considerată a fi biserica originală a mănăstirii (Gh. T. Cantacuzino). Acest fapt este argumentat de orientarea zidurilor pe axa est-vest. Ulterior, arhitectul Cristian Moisescu, presupune, datorită liniei drepte a zidului lipsit de elementele specifice arhitecturii bisericilor, că porţiunea de zid sondată reprezintă de fapt rămăşiţele unei vechi incinte fortificate.

O altă teorie privitoare la ctitoriile anterioare celei ortodoxe este vehiculată de prof. Gh. T. Ionescu care consideră că actuala mănăstire ar fi luat locul unor aşezări ale catarilor (sau bogomililor), teorie care nu are nici un fel de suport argumentat.

În muzeul mănăstirii este păstrat un clopot spart în greutate de 250kg cu inscripţia S-a turnat acest clopot în numele lui Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae 6965 (1456-1457), adică în timpul domniei lui Vlad Ţepeş însă primul document care să ateste mănăstirea este un hrisov datat 27 septembrie 1485 în care egumenul de atunci, Iosif Govoreanul, cumpăra câteva loturi de teren în oraş (la Râmnic probabil) de la Hijul. În lipsa altor dovezi sau izvoare scrise, presupunerile în ceea ce priveşte momentul întemeierii locaşului de cult duc la concluzia că acesta s-ar fi întâmplat pe undeva spre mijlocul secolului XV, probabil chiar în timpul domniei lui Vlad Dracul, cum reiese dintr-un document al lui Radu cel Mare, sau chiar spre începutul aceluiaşi secol, cum reiese din pomelnicul mănăstirii, care începe cu Mircea cel Bătrân. De altfel materialul arheologic cel mai vechi scos la lumină poate fi datat tot cam din acea perioadă, excepţia făcând zidul enigmatic de care am vorbit mai sus.

În timpul domniei lui Vlad Ţepeş se consumă un moment important, răzvrătirea lui Albu cel Mare, puternic feudal vâlcean, probabil înrudid cu Basarabii, care încearcă să-l înlăture pe domn. Acesta cotropeşte satele mănăstirii Glodul şi Hinţa (localităţi astăzi dispărute) pustiind şi mănăstirea însăşi. În urma luptelor date cu voievoul ţării, Albu cel Mare este înfrânt [...]şi l-a prins şi l-a tăiat, pe el şi pe tot neamul lui.. Satele sunt confiscate de la viclean însă sunt date unor alţi boieri, ulterior fiind răscumpărate şi date mănăstirii de Radu cel Mare.

Pisania cea mai veche păstrată afirmă că [...] această biserică cine a zidit-o nu se ştie [...] iar Radu cel Mare [...] au dires-o şi au înfrumuseţat-o [...]. De altfel domnia acestui voievod a însemnat un moment important pentru acest locaş de cult. Voievodul reface aproape din temelii biserica [...] pe care am văzut-o părăsită de la sfânt răposaţii strămoşii noştri [...] (D.I.R., B, vol.I, p.241), îi confirmă vechile danii de la Vlad Dracul, bunicul său, Vlad Călugărul şi Smaranda (Salomia), părinţii săi, şi îi face alte multe danii.

După daniile făcute de acest voievod, mănăstirea Govora, devine una dintre cele mai importante mănăstiri ale ţării, ieromonachii continuând să păstreze şi să sporească moşiile ce întreţineau viaţa monahală şi spiritualitatea ortodoxă. În primăvara lui 1611, în urma invaziei şi jafului armatelor principelui Transilvaniei, Gabriel Báthory, lăcaşul este cu siguranţă afectat, însă documentele nu consemnează acest lucru, pagubele suferite fiind probabil minore.

În timpul domniei lui Matei Basarab, în urma unor ample lucrări de reconstrucţie, reconsolidare şi extindere, conform opiniei istoricului H. Stănescu („Arhivele Olteniei”, 1936, p.424), aici se instalează, în 1637, a doua tipografie cunoscută din Ţara Românească. Încă din primii ani de funcţionare, de sub teascurile acestei tipografii vor cunoaşte lumina tiparului lucrări importante ale culturii medievale româneşti precum Psaltirea slavonească la 1637-1638 şi mai ales la 1640 prima lucrare tipărită în limba română Pravila bisericească cunoscută sub denumirea de Pravila de la Govora, în traducerea călugărului Mihail Moxa. De altfel egumenul Meletie Macedoneanul, cel care a supravegheat şi încurajat activitatea de tipărire, este unul dintre cei mai importanţi stareţi ai mănăstirii, în cei 4 ani cât a condus lăcaşul (1636-1640) l-a făcut cel mai renumit şi mai bogat aşezământ monahal al ţării a acelui veac.

Un alt stareţ important a fost ieromonahul Paisie (1683 - 1715), în timpul căruia biserica mănăstirii este refăcută căci era "[...] prea învechită şi crăpată, cât îi venea vremea a cădea [...]" (Ghenadie Enăceanu, „Vizite canonice”, Bucureşti, 1892, p.23) iar interiorul a fost zugrăvit aşa cum se vede şi astăzi. Cu această ocazie a fost zugrăvit în pronaus şi chipul domnitorului Constantin Brâncoveanu; cât este de real, greu de stabilit, însă cu certitudine este cea mai veche reprezentare a chipului marelui cărturar. Acelaşi stareţ reface şi sporeşte mijloacele de întreţinere ale călugărilor, de altfel toate reparaţiile fiind făcute pe cheltuiala mănăstirii. Plecarea din scaunul stăreţiei mănăstirii Govora a acestui bun gospodar este legată indisolubil de decapitarea marelui voievod Constantin Brâncoveanu, legăturile dintre aceştia, sau relaţiile ieromonahului cu viaţa politică a epocii, rămânând încă necunoscute.

Alte reparaţii, la chilii şi trapeza mănăstirii, sunt făcute de către stareţul Ştefan Mănăstireanu (1762 - 1774; 1778 - 1782), lucrările fiind continuate de Mihail Tetoianu (1775 - 1778), iar ieromonahul Anatolie (1782 - 1787) reface uşa cea mare a clopotniţei stricată de Florea hoţul şi pictează bisericuţa cea mică a egumenului Ilarion (lucrare executată de zugravul Dimitrie).

După acestă perioadă de înflorire urmează decăderea, culminând cu perioada de stăreţie a arhimandritului Constandie (1805) care [...] lipsit de minţi [...] (Aurelian Sacerdoţeanu, „Pomelnicul Mănăstirii Govora” în „Mitropolia Olteniei”, nr.10-12/1961, p.821) a arendat păgubos parte din moşiile mănăstirii pe mai mulţi ani, băgând mănăstirea la grele datorii.

Egumenii ce i-au succedat, greci după naştere, au sporit starea de decădere judecându-se cu creditorii, pentru ca în 1814 toate averile mănăstirii să fie trecute în posesia Epitropiei spitalului străinilor, iar mănăstirea nu a mai înregistrat nici un stareţ până în 1842.

În timpul stareţului Nicandru Vasilescu (1863 - 1882) sunt refăcute chiliile, adăugându-se încă un etaj la cel existent. În timpul reparaţiilor la clădirea Episcopiei Râmnicului (1890) episcopul Ghenadie Enăceanu se mută temporar la mănăstirea Govora, cu această ocazie făcându-se unele reparaţii şi înbunătăţiri la clădirile anexe.

Pe 20 iulie 1959, regimul comunist, printr-un act arbitrar, modifică statutul mănăstirii, transformând-o în mănăstire de maici prin aducerea a 21 de călugăriţe de la Mănăstirea Bistriţa (judeţul Vâlcea), în frunte cu stareţa acestora Evghenia Racoviţă (1959 - 1964).

Locatie:

Vizualizare hartă mărită