TURISM - Casa Melik, Bucuresti

Casa Melik este cea mai veche cladire locuibila din Bucuresti care s-a pastrat in forma ei originala. Imobilul pastreaza elementele de casa taraneasca, compusa din pivnita inalta si cerdac inchis cu geamuri. Constructia Casei Melik dateaza din secolul XVIII, din anii 1750.

In 1815 proprietarul a vandut aceasta casa pentru suma de 1400 de taleri unui negustor armean, Chevorc Nazaretoglu. Acesta, impreuna cu sotia sa, Miriam, se muta in aceasta casa.

Agop Nazaretian, fiul lui Chevorc Nazaretoglu, ofera mai tarziu casa drept zestre fiicei sale, Ana, la casatoria acesteia cu Iacob Melik. Melik era arhitect si isi definitivase studiile la Paris. In Romania, el este adeptul curentului pasoptist si participa activ la revolutia din 1848. Dupa revolutie este obligat sa plece in exil, in Franta si Turcia. La intoarcerea in tara, dupa noua ani de exil, gaseste casa in ruina. Dupa noi lucrari de renovare, va locui aici impreuna cu sotia sa.

Ana Melik, decedata in 1913, in urma unui incendiu, lasa casa prin testament comunitatii armenesti din Bucuresti, cu mentiunea ca locuinta sa fie transformata intr-un azil pentru vaduvele sarace din comunitate. Azilul functioneaza intre anii 1921 - 1947. In perioada stalinista, casa este locuita de diferiti chiriasi, timp in care sufera o degradare considerabila.

Ultima renovare a casei are loc in anul 1970, an in care intra in administratia Muzeului National de Arta al Romaniei, care o foloseste pentru depozitarea unor opere aflate in curs de restaurare. Din 1994, Casa Melik adaposteste Muzeul Theodor Pallady

In anii '60, sotii Gheorghe si Serafina Raut, aflati la Paris, cer Ministerului Culturii un spatiu pentru colectia de arta aflata in proprietatea lor. Gheorghe Raut, fostul director al sucursalei pariziene a Marmorosbank, poseda o bogata colectie de arta, care cuprinde si lucrari importante ale lui Theodor Pallady.

In timpul studiilor la Paris, Theodor Pallady a locuit o vreme intr-unul din apartamentele familiei Raut, din Place Dauphin. Sotii Raut au pastrat o relatie speciala cu pictorul si principala conditie a donatiei era asigurarea unui spatiu de expunere valoros. Casa Melik a fost astfel aleasa sa adaposteasca valoroasa colectie.

Aici gasim lucrari ale celebrului pictor, precum Lalele Rosii, Place Dauphin, portretele actritelor Marioara Voiculescu si Maria Ventura, lucrari de arta europeana si orientala sau piese de mobilier.

Intreaga colectie numara peste 1.200 de piese, printre care se afla si lucrari semnate de pictori francezi precum Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran, Camille Corot, olandezi, precum Jan van de Capelle, doua panze de scoala engleza, dar si pictura romaneasca de Paul Verona si Jean Al. Steriadi.

Se mai pot vedea piese de arta decorativa, sculptura antica greco-romana, egipteana, indiana, khmera, dar si sculptura renascentista italiana si franceza. Muzeul mai detine si o serie de peste 800 de desene, peisaje, nuduri, portrete si interioare, reprezentative pentru perioada pariziana a pictorului Theodor Pallady.

Inedit despre Casa Melik

In perioada pasoptista, Casa Melik a oferit adapost capilor revolutiei, printre care se aflau Ion Heliade Radulescu, C.A. Rosetti si Ion Bratianu. Iacob Melik era un personaj influent in cercurile politice. Scolit la Paris, el este initiat in ritualurile masonice si este chiar un apropiat al Marelui Maestru. Chiar si casatoria lui cu Ana Nazaretoglu, fiica unui alt celebru mason, este aranjata si, intors in Romania, Melik nu afla niciodata pentru cine slujeste cu adevarat.

Se spune ca pivnitele Casei Melik se intind pe kilometri intregi si ca ar comunica cu alte case ale vechilor masoni. In acea vreme, Bucurestiul subteran era mai bine amenajat decat cel de la suprafata. De asemenea se mai spune ca Ana Melik a fost curtata de Mateiu Caragiale. Acesta era indragostit de tanara domnita, care l-a inspirat in scrierea lucrarii Craii de Curte Veche.

TURISM - Hanul Manuc, Bucuresti

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din Bucureşti, important obiectiv turistic şi monumet istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obţine demnităţile de dragoman şi bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei.

În 1806, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti, şi este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configuraţia sa iniţială nu se cunoaşte, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivniţe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării şi un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu fântână arteziană. Între faţada dinspre Dâmboviţa şi râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmboviţa a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moşia Hînceşti. Distanţa mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăşte să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârşitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toţi copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Ţara Românească şi era greu de administrat, aşa că epitropii moştenitorilor decid să arendeze toate proprietăţile. În decembrie 1827, toate averile acestuia din Ţara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu şi Nicolae Alexiu.

La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii. În data de 15 ianuarie, Faiser, arhitectul-şef al Bucureştiului, raportează Sfatului Oraşului: „Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmboviţa zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei ţoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoştiinţa cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să să îndatoreze chiriaşii acei părţi a eşi din lăcuinţele lor spre depărtarea primejdii ce-i ameninţă starea cea proastă a pomenitelor ziduri.”

Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea şi reconstrucţia unei mari părţi a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moştenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluţie, şi timp de mai mulţi ani, până în 1841, are loc un şir de jalbe, de cereri, de ameninţări şi expertize ce au ca obiect reparaţiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparaţii erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-şi averea prin testament, împărţită egal celor trei copii. Aceştia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, şi avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864.

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut insa din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investeşte în reparaţia clădirii şi îi schimbă numele în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei şi pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susţinut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulţime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, şi ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

Hanul a găzduit pe demnitarii care au purtat negocierile de pace ce aveau să pună capăt războiului ruso-turc (1806-1812), precum şi convorbirile preliminare. Sala Dacia a găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile politicienilor care doreau intrarea în război şi unirea Ţării Româneşti cu Transilvania şi Bucovina (Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu ş.a.)

Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în anii: 1848, 1863, 1966-1970, şi 1991–1992.

TURISM - Castelul Sturdza de la Miclăuşeni

Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Sturdza este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria, în satul Miclăuşeni, la o distanţă de 65 km de municipiul Iaşi. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moşie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului. Moşia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăuşeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmaşii vornicului Miclăuş au vândut moşia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Acesta a construit aici un conac ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la începutul secolului al XX-lea.

Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moştenire satul Miclăuşeni "Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei, şi fiului meu, la Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânşii ca să-mi fie ei ficiori de suflet". La sfârşitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmaşii lui Lupu Prăjescu, neavând urmaşi, au lăsat domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.

La data de 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moşie locuiau şi munceau ţărani clăcaşi şi ţigani vătraşi robi, care şi astăzi poartă nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu, după cum scrie Costin Merişca, în lucrarea "Castelul Miclăuşeni în cultura română", apăruta la Editura "Cronica" în 1996. Locuitorii satului Miclăuşeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moşia boierului şi pe gârla din preajma parcului boieresc.

În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a ridicat aici un conac boieresc cu demisol şi parter şi care avea formă de cruce. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiţi cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.

Preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc şi cu numeroase obiecte de cult valoroase. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu, a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. El s-a ocupat de achiziţionarea mai multor cărţi şi manuscrise rare care au îmbogăţit colecţiile conacului. A murit de holeră în anul 1848, fiind înmormântat în biserica conacului. După moartea sa, de administrarea moşiei s-a ocupat văduva sa, Catinca. Ea a lăsat moşia fiului său, George A. Sturdza, în 1863.

În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se atunci la moşie.

Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri şi a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moşia Miclăuşeni. El trebuia să-şi achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 şi 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg.

Castelul Sturdza avea etaj şi mansardă. În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni (printre care şi steme inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu cu o sabie şi o ramură de măslin), realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke. Acesta fusese ajutat de către Maria Sturdza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza.

Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiuni cum ar fi: turnuleţe gotice, armuri medievale, sală de manej, dictoane latineşti înscrise pe pereţi, turn de intrare cu pod peste şanţul de apă.

În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei.

Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime.

Singurul copil al lui George Sturdza şi al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit în anul 1897 cu Şerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de moşie, emigrând în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial.

În anul 1907, sub influenţa răscoalelor ţărăneşti din acel an, ţăranii di Miclăuşeni şi Butea s-au adunat în grupuri, îndreptându-se spre castelul Sturzeştilor, la poarta de la răsărit a castelului şi cerând să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele şi a poruncit unui slujbaş să noteze cât pământ doreşte fiecare. Apoi le-a spus să meargă acasă că vor primi pământul dorit.

În timpul primului război mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniţii ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertând printre paturile cu răniţi. În anul 1921, prin Legea agrară, ţăranii de pe moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cu aproape 1.700 de hectare de pământ.

Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.

În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823. Ea a refuzat iniţial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii. În iarna anului 1944, au staţionat în castel prizonieri nemţi. Castelul a fost devastat de soldaţii ruşi care au folosit multe cărţi valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Pe lângă cărţi, au dispărut din castel piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza.

O parte din cărţile rămase au fost strânse de Jacob Popper şi Jean Ackerman, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice şi le-au luat din castel cu scopul de a le proteja. Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au fost scoase din ţară. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino şi pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.

Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de maica Macrina. La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de părinţii săi (Gheorghe Sturdza şi Maria Sturdza, fiica lui Ion Ghica) şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.

În anul 1953, comuniştii au desfiinţat aşezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul intrând în proprietatea statului. Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserică din Miclăuşeni.

În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iaşi şi al Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. Autorităţile comuniste organizau uneori petreceri în mansarda castelului.

În anul 1960, Castelul de la Miclăuşeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcţionând şi şcoală specială. În noaptea de 23 decembrie 1968, a izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare că de la o ţigară lăsată aprinsă. Atunci au ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansardă. În anii acelei folosinţe nefericite, mai precis în 1985, mansarda şi acoperişul castelului au căzut pradă unui devastator incendiu. Apa cu care a fost stins incendiul s-a infiltrat în pereţi, contribuind la degradarea progresivă a imobilului.

Clădirea s-a degradat în timp, nemaifiind întreţinută. În plus, au fost ciopârţite uşile şi ferestrele, parchetul a fost scos, iar şemineurile sparte. În 1985, conacul a fost afectat de un nou incendiu, arzând acoperişul.

În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

În anul 2004, obţinând o finanţare de la Banca Mondială, în valoare de aproximativ 2,4 milioane de lei (adică 685.700 euro), Mitropoilia Moldovei şi Bucovinei a început restaurarea castelului şi a dependinţelor.

S-au efectuat lucrări de consolidare şi restaurare a clădirii şi dependinţelor, urmând să se mai execute lucrări generate de infiltrarea apei subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi exterioare, respectiv restaurarea picturii.

În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelelate clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de pelerinaj. Una dintre clădiri a devenit deja atelier de pictură, aici realizându-se icoane şi ouă incondeiate.

TURISM - Cetatea Dezna, Arad

Cetatea a fost ridicată probabil la sfârşitul secolului al XIII-lea sau la începutul secolului al XIV-lea. S-a presupus ca a fost construită de către Laurenţiu de Pîncota, din mâinile căruia a trecut în acelea ale lui Kopasz Borsa, palatinul Ungariei şi fratele voievodului Transilvaniei, Ladislau. Stabilizarea domniei primului Angevin la tronul Arpadienilor a fost săvârşită prin recucerirea sistematică a cetăţilor ţării, printre care s-a numărat şi Dezna.



A fost cetate regală de la 1317, cu prima menţionare cunoscută din anul 1318, până la sfârşitul secolului al XIV-lea (1387), când a fost donată familiei

Losonczi, prin fraţii ştefan şi Ladislau, pe acea vreme comiţi de Timiş, bani de Severin şi căpitani ai Dalmaţiei, Croaţiei şi Slavoniei. Domeniul Deznei, în care românii ocupau numeroase sate, a fost detaliat abia în 1579 . Familia Losonczi a stăpânit-o până la mijlocul secolului al XVI-lea. După acest reper, a trecut prin mai multe mâini, toate însă ale unor personaje politice importante pentru istoria principatului Transilvaniei. A fost apoi cetate de hotar, pe graniţa cu turcii . Distrugerea definitivă a cetăţii a început din 1693, din momentul în care a fost părăsită de către turci . S-a afirmat că a fost încă folosită de către partizanii lui Francisc Rákoczi al II-lea. Dacă în jurul anului 1850, funcţionarul Weiss Rezsö a dispus tencuirea ruinelor, la câteva decenii distanţă, principalul proprietar local, Török Gábor, a folosit explozibili pentru înlăturarea zidurilor din sud-est şi sud-vest, pentru a descoperi pivniţa cetăţii . În 1887 a suferit o altă distrugere, dar nu prea gravă, căci veduta pe care o posedăm din anul 1835, desenează aproximativ aceleaşi ziduri care se observă şi astăzi . Amplasarea deosebită a ferit-o de la o demantelare sistematică.



Este situată pe culmea dealului Ozoiu. A fost amplasată pe o muchie stâncoasă (375 m), cu orientarea sud-est - nord-vest (Pl. 3. a). Cele două extreme ale formei de relief oferă şi posibilităţile de accesibilitate. Dar, în timp ce prima direcţie este cu deosebire dificilă, fiind doar pietonală, iar în partea finală realizată prin escaladări de grupuri de stânci, traseul celei de-a doua este complet obturat de vegetaţie. Drumul din urmă a fost însă acela folosit în toată perioada de funcţionare, pe linia curbelor de nivel. La capătul său, a fost barat printr-un şanţ. Astăzi el se prezintă doar cu lăţimea de 15-20 m şi adâncimea de peste trei metri. În timpul vieţii cetăţii, peste el trebuia aruncat un pod. Mai admitem ca posibilă, gruparea pământului spre nord-vest, dincolo de şanţ, într-un val. Acesta din urmă are un traseu aplatizat, care uneşte, ca şi şanţul de altfel, pantele laterale accentuate, chiar prăpăstioase.



Incinta cetăţii a primit forma alungită a micuţului platou. Se disting bine contururile zidurilor aflate spre sud-vest. Ele sunt amplasate exact la marginea unei prăpăstii, cu vizibilitate sporita către valea Sebişului. Acolo întâlnim o curtină înaltă de circa şapte metri, întreruptă la mijloc prin ruinare, care a avut o lungime iniţială de circa 26 de metri. Lăţimea cetăţii se poate şi ea aproxima la circa 10-11 m. Aceste dimensiuni sunt posibil de măsurat datorită menţinerii unor contururi de fundaţii ori linii drepte ale terasei, pe toate celelalte laturi ale vârfului stâncos, în afara celei mai bine păstrate, dinspre sud-vest. Grosimea zidului de incintă este de 1,15 m. Pe latura opusă, nu mai există nici un fel de urme de ziduri. Marginea platoului îngăduiau o amenajare nepretenţioasă, formată probabil din ziduri scunde, protejate de pante. Astăzi ele sunt acoperite de pădure.

În colţul sudic al cetăţii, la suprafaţa solului, se desenează planul unei încăperi (aproximativ 19 x 12,50 m). Contururile zidurilor exterioare par croite şi pentru alte amplasamente de clădiri, în apropierea celei măsurate ori în partea opusă.
Pe latura unde zidul se conservă, la o distanţă de 11,50 metri de colţul de sud, întâlnim un turn exterior, adosat (Pl. 3. b). El are dimensiunile exterioare de 5,80 x 7,60 m, la o grosime de zid de un metru. În dreptul său, spre interiorul cetăţii, curtina a dispărut. În interiorul turnului se distinge o urmă de planşeu, probabil între primul şi al doilea nivel, marcat prin capete de bârne încastrate. Sunt vizibile şase capete de bârne (0,20 x 0,20 m), poziţionate la distanţă foarte mică una faţă de cealaltă. Celelalte nivele nu au păstrat urme detectabile, datorită distrugerii laturilor de vest şi est, în care urmele planşeelor vor fi fost plantate invers decât la cele din latura vizibilă, pentru a mări forţa de coeziune a turnului.



Materialul de construcţie al zidurilor este piatra de carieră, în care, sporadic, regăsim şi bucăţi de cărămidă. O parte din ea pare să fi fost romană . Această structură ne împiedică să apreciem că avem de-a face cu cele mai vechi componente ale cetăţii. Ar fi vorba, mai probabil, de faze refăcute radical, cândva în istoria cetăţii. Evident că toate componentele dezvoltate în timp, ca şi cele interioare, ne rămân necunoscute. O cercetare arheologică este singură în măsură să aducă lumini noi. Ea are de înfruntat terenul răvăşit, până în zilele noastre, de falşi căutători de relicve istorice. Menţionăm că acelaşi Török Gábor a colecţionat o serie de piese arheologice, în cea mai mare parte risipite în revoluţia de la 1848-1849, din cele rămase, ajunse la muzeul Liceului din Arad, au fost văzută de către Cornelia Bodea. Ea aminteşte despre un buzdugan şi un pinten, care nu mai existau după 1918 . Posibil ca piesele să fi fost culese din cetate.

TURISM - Castelul Cernovici, Macea - Arad

Castelul este construit in stil neoclasic, cu un singur nivel si un plan dreptunghiular, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, si prezinta o arhitectura sobra. Atat terasa din fata, cat si cea din spate, sunt strajuite de coloane cu capitele de rezonanta dorica.
Castelul este inconjurat de un parc. Un alt obiectiv important il constituie biserica ortodoxa (nr. 1085) care dateaza de la mijlocul secolului al XVIII-lea, reconstruita in secolul urmator. In interior si exterior caracteristicile dominante apartin barocului.



In interior se remarca si icoanele praznicale in stil bizantin donate de ctitorul bisericii in 1759.
In prima jumatate a secolului al XIX-lea, aici a fost temporar catedrala episcopala unde isi avea periodic resedinta Nestor Ioanovici, primul episcop roman din Arad (1829 - 1830). Aceasta poarta hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul".
Castelul Macea a fost construit in doua etape principale, acum avand in intregime forma literei "L". Prima parte, pana la turnul cel mare, decorata pe frontispiciu cu stema familiei Cernovici, sculptata in piatra, provine dinainte de 1862, fiind precedata de o cladire datand din secolul al XVIII-lea. Aripa dreapta, dincolo de turn, s-a ridicat intre 1862 si 1886 cand i s-au adaugat si cladirile anexe cu care ocazie complexul a primit amprenta secessionului.



Incepand cu 1956-1957, castelul, de proportii impunatoare, a fost restaurat.
Un frumos parc inconjoara castelul pe o suprafata de 17 ha. Creat cu aproximativ 100 de ani in urma, el reprezinta un adevarat parc dendrologic, prin raritatea speciilor de arbori si arbusti existenti aici. Dintre acestia amintim doua exemplare din Ginka biloba, numit si "arborele pagodelor", originar din China de Est, opt exemplare diferite din Taxus baccata (Tisa), patru exemplare din Juglans nigra (nucul negru) originar din America de Nord, cinsprezece exemplare din Corila colurna (alunul turcesc), originar din Asia de Vest, etc. Parcul prezinta importanta si prin gigantismul unor specii de quercinee, platan, tei, s.a., fiind totodata si un excelent loc de recreere. Intr-un colt al parcului se gaseste si monumentul si mormantul comun al generalilor I. Damjanics si E. Lahner din armata revolutionara maghiara, executati la Arad la 6 octombrie 1849 din ordinul habsburgilor.



Legaturile lui Petru Cernovici cu cativa lideri ai miscarii nationale sarbe si romanesti cat si cu o serie de diplomati straini rezidenti la Belgrad, sunt privite cu ochi rai de catre politia austriaca. Aspectele contrastante ale vietii lui Petru Cernovici, acumulate mai ales in anii de schimbare a politicii interne a imperiului habsburgic (1860–1861), ii vor aduce dizgratia aristocratiei maghiare. In imprejurari pe care nu le cunoastem destul de exact va fi nevoit sa si vanda cea mai de pret proprietate: mosia de la Macea, situata in nord vestul fostului comitat Arad (actualmente nord vestul judetului Arad). Noul proprietar, contele Karolyi de "Nagy Karoly" (Careii mari), intra in posesie in anul 1862. Fiind una din persoanele cele mai de vaza ale Ungariei, isi va imparti timpul – sejurul pre-dilect de vara – la Macea si celelalte proprietati ale sale. In anul 1867 avea sa fie reconfirmat in postul sau de comite suprem in Satmar.



Intre anii 1862 – 1886 este construita cea de a doua aripa a castelului. Mult mai ampla, cu elemente eclectice, ea da amprenta intregii constructii, asema­nandu se cu modelele in voga din Franta. Daca tinem seama de faptul ca, initial, parcul a avut 10 ha. atunci cresterea de inca aproximativ 10 ha (in total 40 de holde) trebuie sa fi avut loc pana in anul 1897 cand este redactata monografia comitatului Arad. La sfarsitul secolului al XIX–lea proprietar era Karolyi Tibor, fiul lui Gyorgy. Separate de parc cele 100 de hectare de padure plantata (si populata cu fazani) existau deja in acel moment. Este mai mult decat sigur ca angajarea "cunoscutului gradinar Prohaska" in anul 1900 determina contopirea parcului cu aceasta padure plantata sub noul stapan, Karolyi Gyula, fiul lui Tibor. Din motive de ordin familial (casatoria cu rudenia sa Karolyi Melinda) Karolyi Gyula tinde sa locuiasca mai mult timp aici, mai ales in sezonul cald. Dorind sa imortalizeze pentru marele public, aspecte din parc si castelul de la Macea, il cheama pe fotograful Ruhm Odon din Arad, la inceputul sec. XX, sa execute cliseele necesare reproducerii imaginii negative de pe sticla pe hartie. Una dintre imagini surprinde ochiul de apa din fata laturii de vest a aripii principale, inainte de bordurarea in ciment a acestuia. Iedera decoreaza amplu turnul inalt si unul din cele doua turnuri joase, si anume, cel pe terasa caruia se afla amplasata imensa stema nobiliara (din ceramica) a familiei Karolyi. In perioada relativ scurta de sedere a cunoscutului gradinar Iosef Prohaska la Macea, este amenajat ochiul de apa cu o "fantana arteziana, (cu) bazinul de inot; se amenajeaza terenul de tenis, ronduri de flori, se mareste reteaua de alei si se introduc noi plante ornamentale". Tot in aceasta perioada se adauga la corpul vechi al castelului o terasa metalica ampla, la care se accede din exterior pe trepte metalice.



Dupa primul razboi mondial parcul trece printr o perioada de regres. Nu se mai fac amenajari iar lucrarile de intretinere sunt reduse ca volum. Unul dintre motive il constituie exproprierea terenului agricol detinut de mosierul Karolyi, cu exceptia parcului si a unei suprafete de aproximativ 900 iugare cadastrale (in jurul a 500 ha n.n.), ceea ce insemna o reducere a suprafetei agricole (implicit a veniturilor castelului) cu peste 4/5, daca tinem seama de datele din anul redactarii monografiei comitatului Arad (1897). In anul 1939 parcul ajunge in proprietatea medicului Adam Iancu din Curtici care defriseaza o suprafata de aproximativ 10 ha . Este inceputul starii de regres a parcului. Ea va continua pana in anul 1968 cand "intreaga suprafata, fiind declarata parc dendrologic, se iau masuri energice de protectie si reamenajare". Dupa anul 1990 posibi­litatile mentinerii personalului muncitor de intretinere a parcului au scazut mult. O soarta intrucatva asemanatoare cunoaste castelul. Explicatia este valabila in ambele cazuri. Ea rezida in posibilitatile financiare ale statului. Prima mare reparatie intreprinsa pe cheltuiala statului, dateaza din anii 1956 – 1957, fara a se cunoaste in mod cert natura interventiilor reparatoare. Procesul de degradare treptata a construc­tiilor fostei mosii unica dealtfel, la Macea, nu a fost, pana in prezent, stopat. Faptul, ingrijorator in sine, merita o reflectare mai atenta decat pana acum. Incepand din 1990, intentia binevoitoare a Universitatii "Vasile Goldis" din Arad tinde sa se infiripe intru salvarea si valorificarea corespunzatoare a acestui ansamblu de arhitectura. Valoarea sa de monument (complexul constructiv si parcul dendrologic) n a fost nici o clipa pusa la indoiala in ultimii 50 de ani. Ansamblul castelului, cu cele doua corpuri de cladire (castelul propriu-zis, cu cele doua aripi ale sale si casa de vinatoare din apropiere), cladirile anexa (fosta spalatorie si garajul fostei Scoli speciale de copii), bazinul de inot, gradina cu sere si parcul – rezervatie dendrologica, constituie elementele compo­nente care sunt supuse regimului de protectie. Daca cele doua aripi ale castelului n au suferit modificari ale structurii constructive, in schimb cladirea pavilionului de vanatoare, terminata la sfarsitul secolului al XIX–lea, a suferit transformari interioare si exterioare importante. Acestea s-au datorat probabil noului bene­ficiar postbelic (Cooperativa Agricola de Productie). Lipsa elementelor si pieselor initiale de mobilier ale ansamblului constructiv nu impiedica o valorificare cultural instructiva in concordanta cu cerintele ocrotirii patrimoniului.

TURISM - Manastirea Lainici, Gorj

Unul dintre cele mai importante obiective religioase şi turistice din judeţul Gorj este Sfânta Mănăstire Lainici, din oraşul Bumbeşti Jiu.

Mănăstirea Lainici, aşezată la mijlocul mirificului defileu al Văii Jiului, la 25 km distanţă de Petroşani şi la 32 km de Târgu Jiu, aparţine de Arhiepiscopia Craiovei, Mitropolia Olteniei.

Actuala şosea ce tranzitează miraculos inedita trecătoare a Defileului Jiului a fost construită începând prin anii 1880 de meşteri pietrari deosebiţi aduşi din Italia. S-a continuat în perioada interbelică şi s-a asfaltat abia după anii `50. În paralel, începând cu perioada interbelică, s-a construit şi linia ferată Bumbeşti – Livezeni având 38 de tuneluri lucrate în piatră într-o mare artă de către meşterii italieni.

Până în 1880, trecătoarea principală între Oltenia şi Ardeal, din zona Gorj şi Hunedoara, era Pasul Vulcan, „ drumul lui Mihai Viteazul”, pe acolo pe unde a trecut domnitorul Ţării Româneşti, în anul 1600, când a unit pentru prima dată Principatele Române. Se pornea din Turcineşti, se trecea prin Schela, Arsuri, pasul Vulcan, la o altitudine de 1621 m, şi se cobora în Vulcan, Paroşeni, Valea Jiului. Mănăstirea Lainici era izolată total, într-o sihăstrie consacrată vieţii monahale. Se ajungea foarte greu aici pe cărări, pe marginea albiei Jiului.

DENUMIRE

Denumirea de „Lainici” este învăluită într-un mare mister. S-au emis diferite ipoteze etimologice, privind toponimia, dar au rămas incerte la nivel interpretativ.

O interpretare etimologică a cuvântului „Lainici” îl consideră de origine grecească: în greaca veche, lainos înseamnă „de piatră”, în cazul nostru, „trecătoare prin munţi de piatră”.

Altă interpretare, mai plauzibilă, ar fi aceea că termenul ar deriva de la numele unui trib geto-dac, al „Lailor”, care este binecunoscut prin secolele al IV-lea – al V-lea împreună cu al „bessilor” în zona Sarmisegetuzei, la circa 80 km distanţă de Lainici. Adevărul rămâne încă nedescoperit, mulţumindu-ne cu frumoasa denumire de „LAINICI”.

DATARE ISTORICĂ
Vechimea Sfintei Mănăstiri Lainici se pierde în negura vremii necunoscându-se oficial şi istoric începuturile sale.

După tradiţie, Sfântul Nicodim, marele ctitor de lăcaşuri sfinte din ţară, ar fi construit după Vişina şi un schit din lemn aici, la Lainici. Prigoana împărătesei imperiului Austro-Ungar Maria Tereza, care a distrus majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Ardeal, la jumătatea sec. al XVIII-lea , se pare că ar fi ajuns până aici. Biserica ctitorită din sec. XIV-lea – al XV-lea ar fi fost distrusă în acea perioadă. Cert este că din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea încep să apară documente istorice ce fac referire la Mănăstirea Lainici.

Schimnicul Atanasie vine de la Tismana la Lainici, în 1780, şi se pomeneşte într-un sinet în care donează mănăstirii o moşie.

Ctitoria Mănăstirii Lainici este legată efectiv de trei etape consecutive şi distincte:

a) etapa ipotetică şi tradiţională a Sfântului Nicodim din sec. al XIV-lea

b) etapa atestată documentar a schimnicului Atanasie din sec. al XVIII-lea

c) etapa reconstruirii de către unii boieri gorjeni la începutul secolului al XIX-lea a bisericii actuale din zid, între anii 1812 şi 1817.

Primele două biserici, nicodimiană şi atanasiană, nu s-au mai păstrat, dar cea actuală a fost construită pe locul celorlalte.

Trebuie remarcat faptul că majoritatea datărilor istorice referitoare la Mănăstirea Lainici s-au folosit de pisania de deasupra uşi de la intrare şi au luat, ca atare, început în 1817.

S-au făcut aceste afirmaţii deoarece nu s-au realizat cercetări istorice mai riguroase.

Prin urmare începutul mănăstirii Lainici nu este în anul 1817 cum menţionează pisania actualei biserici ci este mult mai veche biserica construindu-se pe alte fundaţii mai vechi, aşa cum s-a putut observa în anul 2008 când s-a restaurat pictura şi s-a îndepărtat tencuiala care nu era originală.

Se puteau observa diverse etape de construcţie ale bisericii chiar în trei rânduri. Iniţial fusese numai altarul şi naosul, după care s-a mai adăugat şi pronaosul. În cele din urmă s-a adăugat pridvorul, folosindu-se ca necropolă pentru ctitori şi s-a pictat, isprăvindu-se conform pisaniei, în anul 1817.

Gheorghe Blideanu, învăţător din Bumbeşti, face o istorie a schitului Lainici prin 1873 transmisă oral de către stareţul Irodion la începuturile activităţii sale. O afirmaţie foarte interesantă pe care o face este aceea că în Lainici exista o Biblie de-a lui Şerban Cantacuzino de la 1688, care a fost dăruită schitului cu semnătură, probabil în jurul anului 1690 de către însuşi voievodul Constantin Brâncoveanu. Această afirmaţie ar confirma tradiţia unei aşezări mănăstireşti mai vechi de 1784, când se pomeneşte de schimonahul Atanasie, ca atestare istorică, respectiv anii 1690 – 1700.

În Mănăstirea Lainici a stat ascuns Tudor Vladimirescu deghizat în călugăr, deoarece era urmărit de turci pentru că luptase împotriva lor în războiul ruso-turc dintre anii 1806 şi 1812. De aceea, în 1817, Mănăstirea a avut de suferit, fiind devastată de turci; călugării au fost alungaţi, iar lui Maxim monahul i s-a tăiat capul.

După mai sus-numitul Schimnic Atanasie, care a fost stareţ la lainici, este vrednic de amintit marele stareţ Cuviosul Irodion „Luceafărul Lainiciului”, cum este supranumit de Sfântul Calinic de la Cernica. Cuviosul Irodion Ionescu a fost stareţ timp de 40 de ani în Mănăstirea Lainici între 1854 şi 1900, cu intermitenţe. El a fost adus de la Mănăstirea Cernica şi numit stareţ la Lainici de către Sfântul Ierarh Calinic, imediat după numirea sa ca episcop la Râmnic. Cuviosul Irodion din ucenic ce-i fusese îi devine duhovnic în toată această perioadă. Se consemnează chiar, în viaţa Sfântului Calinic, cele două minuni pe care le-a făcut în drum spre Lainici, la duhovnicul său.

SECOLUL al XX-lea
Primul război mondial, între 1916 şi 1918, a fost nemilos faţă de Mănăstirea Lainici, distrugând-o complet; trupele germane au intrat cu caii chiar în biserică, făcând focul în ea şi profanând-o peste măsură. Până azi se mai păstrează scrijelite pe pereţii din altar numele unor soldaţi şi ofiţeri care au dormit acolo şi au profanat biserica. Au fost furate de către soldaţii germani toate odoarele de preţ, inclusiv clopotele.

Arhiva Mănăstirii, care era de 16 metri liniari, a fost arsă, precum dovedesc documentele vremii. Cimitirul a fost devastat şi profanat, toate crucile fiind smulse şi călcate în picioare. După război nu se mai cunoşteau mormintele, rămânând neidentificate până azi iar unii călugări, printre care Ieromonahul Iulian Drăghicioiu au fost deportaţi în Germania unde au murit în lagărele germane ca nişte martiri, deoarece nu au părăsit mănăstirea păzind-o cu preţul vieţii.

În 1929 a fost trimis de la Mănăstirea Frăsinei un grup de şase monahi, avându-l stareţ pe Cuviosul Visarion Toia, care a ridicat din ruine Mănăstirea, construind clădirile necesare şi introducând viaţă de obşte cu un regim ascetic sever, întocmai ca la Mănăstirea Frăsinei. Datorită seriozităţii, disciplinei duhovniceşti şi slujbelor care se săvârşeau aici, Mănăstirea devine tot mai căutată de numeroşi credincioşi din împrejurimi. Duhul sfinţilor părinţi din vechime, ce au locuit aici, dinamiza viaţa duhovnicească. După 1947, când vine la conducere regimul comunist, Mănăstirea Lainici este din nou agresată sub diverse forme. În această perioadă începe construcţia căii ferate Bumbeşti-Livezeni, precum şi modernizarea Drumului Naţional, pe aceeaşi distanţă. Muncitorii care au executat aceste lucrări au devastat şi au afectat viaţa bisericească din mănăstire asemenea unor invadatori păgâni, ocupând abuziv toate terenurile mănăstirii şi amplasând aici barăci.

Prin astfel de cruzimi a trecut Mănăstirea Lainici până în 1957, când aceia care au ocupat abuziv cea mai mare parte a spaţiilor mănăstirii au părăsit cu mare greutate acest loc.

În 1961 Mănăstirea Lainici este desfiinţată ca mănăstire independentă, rămânând cu titlul de „casă de oaspeţi”. Până în 1970 uşile bisericii au fost închise cu lacătul, nemaipermiţându-se să se facă slujbe decât în unele Duminici şi sărbători religioase.

În 1975 a venit ca stareţ P.C. Arhim Caliopie Georgescu, care a început să facă unele îmbunătăţiri în viaţa mănăstirii, favorizat fiind de politica vremii, care părea să fie mai blândă şi mai omenoasă. Astfel, după 1983, datorită novicilor care au început să se înmulţească, introduce din nou rânduielile ascetice monahiceşti, respectiv, slujbele de la miezul nopţii şi neconsumul de carne în obşte, lucru ce a dus la o viaţă duhovnicească mai bună.

După Revoluţia din 1989, ca urmare a afluenţei crescânde de credincioşi, în Mănăstirea Lainici se simţea nevoia unei biserici mai mari şi mai încăpătoare. În Duminici şi la marile sărbători religioase se ajunsese să se facă slujbe în aer liber.

La „Izvorul Tămăduirii” din 1990 s-a pus piatra de temelie pentru noua biserică-catedrală de către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor al Olteniei. Biserica a fost începută, proiectată schematic şi construită până la stadiul de finisaje de către ing. Ioan Selejan, actualmente Preasfinţitul Episcop el Covasnei şi Harghitei.

Noua biserică-catedrală din Mănăstirea Lainici este inedită prin planul său arhitectonic, cuprinzând două biserici suprapuse. Acest lucru a fost impus pe de o parte de planul fizic al terenului, care este în pantă, acesta creând necesitatea unui demisol. Pe de altă parte, precum se cunoaşte, Istoria Bisericii Creştine până în zilele noastre a cunoscut două perioade fundamentale: prima perioadă de la anul 1 până la anul 313, respectiv până la Edictul de la Milano al Sfântului Împărat Constantin cel Mare, „perioada bisericii din Catacombe”, în care s-a vărsat cel mai mult sânge şi au murit milioane de mucenici pentru Hristos, acesta fiind fundamentul şi temelia Bisericii Creştine; şi a doua perioadă, de la anul 313 până în zilele noastre. Asemeni împărţirii Istoriei Bisericii Creştine în aceste două perioade fundamentale, s-a împărţit şi planul arhitectonic al noii biserici.

Însă aspectul cel mai inedit al acestei biserici este tematica iconografică, care se intenţionează, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se realizeze. Astfel, biserica de la demisol va fi destinată Bisericii din Catacombe, pictându-se viaţa creştinilor de la anul 1 până la anul 313, reprezentându-se majoritatea Sfinţilor şi martirajelor cunoscute din Istoria Bisericii şi din Sfânta Tradiţie.

În pictura bisericii de la nivelul superior sunt marcate deja cele mai importante momente din istoria bisericii creştine, cu cei mai reprezentativi Sfinţi din toată lumea şi din toate timpurile, ca o cronologie şi universalitate creştină.

De asemenea după Revoluţia din 1989 în mănăstirea Lainici s-au efectuat diverse lucrări majore printre care amintim: construcţia din temelie a unui nou corp de chilii pentru părinţi, a unei trapeze mari pentru hramuri şi sărbători religioase importante, a unui impresionant gard din piatră ce înconjoară mănăstirea, lângă Jiu s-au construit un zid de sprijin împotriva inundaţiilor pe o lungime de un kilometru şi alte multe lucrări pe care nu le mai pomenim aici.

SECOLUL al XXI-lea

În 2006 pe 23 iulie mănăstirea Lainici a primit o mare binecuvântare de la Maica Domnului. A fost adusă de la Muntele Athos, din mănăstirea Dohiariu, o copie a Icoanei făcătoare de minuni „Gorgoepicuus”, „Grabnic Ascultătoarea”.

Această Icoană a fost executată special pentru mănăstirea Lainici printr-o mare taină şi este a cincea copie care s-a făcut în ultimii 100 de ani din toată lumea.

Este o „floare” din Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului, adusă şi transplantată în mănăstirea Lainici pentru totdeauna ca semn de mare binecuvântare ce s-a revărsat peste mănăstirea noastră.

Pe 10 aprilie 2009 în ajunul prăznuirii sfântului irearh Calinic de la Cernica, după 109 ani s-au găsit moaştele sfântului Cuvios Irodion Ionescu, duhovnicul sfântului Calinic „ Luceafărul de la Lainici”, cum a fost supranumit. Această minunată descoperire a tainei „Luceafărului de la Lainici” şi aflarea sfintelor sale moaşte a fost tot ca o mare inundare de har peste mănăstirea Lainici.

Sfântul Cuvios Irodion Ionescu este ultima verigă a lanţului neoisihasmului românesc din secolul al XIX-lea. S-a născut în ceruri pe data de 3 mai 1900, iar după 7 ani s-a dezgropat şi s-au găsit moaştele, întregi după care s-au pus înapoi în mormânt.

De atunci până azi a fost o mare taină care de abia acum s-a dezlegat. Astfel sfânta mănăstire Lainici şi întreaga ţară are un mare ocrotitor şi mijlocitor în ceruri.

„Sfinte Preacuvioase Părinte Irodion, stareţul de la Lainici, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”

În prezent, în mănăstirea Lainici se fac toate cele şapte sfinte Laude zilnic şi toată obştea ţine candela aprinsă pentru întărirea credinţei şi a desăvârşirii creştine, alină durerile oamenilor, în limita posibilului, şi se încearcă o trăire cât mai aproape de Dumnezeu.

Nota: informatiile sunt de aici.

TURISM - Manastirea Pestera Ialomitei

La izvoarele Ialomitei se nevoiau sihastrii inca din secolul XV. Incepand cu secolul XVI numarul lor s-a marit, odata cu dezvoltarea vietii isihaste in Arges, in Muscel si la poalele muntilor Fagaras. Manastirea Ialomitei a fost ridicata in sec. al XVI chiar la intrarea in Pestera Ialomitei, fiind ctitoria voievodului Tarii Romanesti Mihnea cel Rau. In adancul pesterii la aproximativ 200 m se afla o piatra, numita "Piatra Altarului", unde dupa traditie sihastrii savarseau cele sfinte. Constructia din lemn de la intrarea in Pestera Ialomitei a ars in 1818 fiind reconstruita de preotul Gheorghe Ion Baltag si ieromonahul Gherontie din Petrosita. In jurul ei se aflau mai multe chilii in care se nevoiau cuviosii calugari. In prima jumatate a secolului XIX s-a nevoit in Pestera Mica a Ialomicioarei un sihastru, caruia nu i se cunoateste numele si nici locul unde s-a savarsit, impreuna cu urs, fiind singurul caz cunoscut in monahismul romanesc cand un sihastru se nevoieste si este slujit de animale salbatice.

Actualul schit aflat aproape de Pestera Ialomitei a fost ridicat in 1901 de mai multi ctitori si cu participarea ciobanilor din zona, ctitorul principal fiind ieromonahul Ieronim II. Biserica a fost sfintita in 1911 de staretul Dionisie al manastirii Sinaia, cu binecuvantarea IPS mitropolit Atanasie. Biserica a mai fost distrusa de foc in 1961 insa, prin grija Patriarhului Justinian si cu cheltuiala pr. Macarie Marinoiu, pr. Pimen Stoichici si pr. Dumitru Breajcu, a fost restaurata. In 1994 s-a inceput constructia unei noi biserici tot la intrarea in pestera, iar la 29 iunie 1996 a fost sfintita de IPS arhiepiscop Vasile Costin, cu hramul "Sf. Apostoli Petru si Pavel".

Biserica mai veche, este construita din lemn pe o fundatie inalta de piatra. In exterior peretii sunt captusiti cu sindrila. Este compartimentata in Altar, naos, pronaos si pridvor care lasa impresia ca a fost construit mai tarziu. Catapeteasma este din lemn si in partea inferioara are pictata in stanga pe Sf. Cuvioasa Paraschiva, in dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae, iar in centru pe "Maica Domnului si Iisus Hristos". Are doua turle infundate, una pe naos, alta pe pronaos. Lumina se primeste in altar de la o fereastra pe peretele din dreapta si de la o fereastra pe centrul peretelui de la rasarit. Naosul si pronaosul au cate o fereastra pe fiecare parte a zidului (in total 4), iar pridvorul este luminat de cate o fereastra pe dreapta si stanga precum si de usa din lemn care in partea superioara are geamuri. Geamurile ferestrelor sunt duble, cele din interior au pictura pe sticla.

Pictura s-a executat pe panza in anul 1986, cu cheltuiala parintelui Neofit Florea, fostul staret. Sunt pictate si geamurile ferestrelor din interior. Fereastra din dreapta naosului are pictati pe Sfintii imparati Constantin si Elena. Cea din stanga pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel, iar ferestrele din pronaos au pictate pe Maica Domnului si Cuvioasa Paraschiva pe fereastra din stanga, iar cea din dreapta are scena "Adormirea Maicii Domnului cu Apostolii", donata de parintele protosinghel Gherasim Vasile, fost staret.

Clopotnita este construita din lemn, in fata la stanga bisericii, in incinta schitului sunt doua cladiri din lemn, etajate si putin mai departe inca o constructie pentru cazarea vizitatorilor (cu plata), la care se ajunge pe o punte metalica inaltata deasupra vaii.