Cetatea a fost ridicată probabil la sfârşitul secolului al XIII-lea sau la începutul secolului al XIV-lea. S-a presupus ca a fost construită de către Laurenţiu de Pîncota, din mâinile căruia a trecut în acelea ale lui Kopasz Borsa, palatinul Ungariei şi fratele voievodului Transilvaniei, Ladislau. Stabilizarea domniei primului Angevin la tronul Arpadienilor a fost săvârşită prin recucerirea sistematică a cetăţilor ţării, printre care s-a numărat şi Dezna.
A fost cetate regală de la 1317, cu prima menţionare cunoscută din anul 1318, până la sfârşitul secolului al XIV-lea (1387), când a fost donată familiei Losonczi, prin fraţii ştefan şi Ladislau, pe acea vreme comiţi de Timiş, bani de Severin şi căpitani ai Dalmaţiei, Croaţiei şi Slavoniei. Domeniul Deznei, în care românii ocupau numeroase sate, a fost detaliat abia în 1579 . Familia Losonczi a stăpânit-o până la mijlocul secolului al XVI-lea. După acest reper, a trecut prin mai multe mâini, toate însă ale unor personaje politice importante pentru istoria principatului Transilvaniei. A fost apoi cetate de hotar, pe graniţa cu turcii . Distrugerea definitivă a cetăţii a început din 1693, din momentul în care a fost părăsită de către turci . S-a afirmat că a fost încă folosită de către partizanii lui Francisc Rákoczi al II-lea. Dacă în jurul anului 1850, funcţionarul Weiss Rezsö a dispus tencuirea ruinelor, la câteva decenii distanţă, principalul proprietar local, Török Gábor, a folosit explozibili pentru înlăturarea zidurilor din sud-est şi sud-vest, pentru a descoperi pivniţa cetăţii . În 1887 a suferit o altă distrugere, dar nu prea gravă, căci veduta pe care o posedăm din anul 1835, desenează aproximativ aceleaşi ziduri care se observă şi astăzi . Amplasarea deosebită a ferit-o de la o demantelare sistematică.
Este situată pe culmea dealului Ozoiu. A fost amplasată pe o muchie stâncoasă (375 m), cu orientarea sud-est - nord-vest (Pl. 3. a). Cele două extreme ale formei de relief oferă şi posibilităţile de accesibilitate. Dar, în timp ce prima direcţie este cu deosebire dificilă, fiind doar pietonală, iar în partea finală realizată prin escaladări de grupuri de stânci, traseul celei de-a doua este complet obturat de vegetaţie. Drumul din urmă a fost însă acela folosit în toată perioada de funcţionare, pe linia curbelor de nivel. La capătul său, a fost barat printr-un şanţ. Astăzi el se prezintă doar cu lăţimea de 15-20 m şi adâncimea de peste trei metri. În timpul vieţii cetăţii, peste el trebuia aruncat un pod. Mai admitem ca posibilă, gruparea pământului spre nord-vest, dincolo de şanţ, într-un val. Acesta din urmă are un traseu aplatizat, care uneşte, ca şi şanţul de altfel, pantele laterale accentuate, chiar prăpăstioase.
Incinta cetăţii a primit forma alungită a micuţului platou. Se disting bine contururile zidurilor aflate spre sud-vest. Ele sunt amplasate exact la marginea unei prăpăstii, cu vizibilitate sporita către valea Sebişului. Acolo întâlnim o curtină înaltă de circa şapte metri, întreruptă la mijloc prin ruinare, care a avut o lungime iniţială de circa 26 de metri. Lăţimea cetăţii se poate şi ea aproxima la circa 10-11 m. Aceste dimensiuni sunt posibil de măsurat datorită menţinerii unor contururi de fundaţii ori linii drepte ale terasei, pe toate celelalte laturi ale vârfului stâncos, în afara celei mai bine păstrate, dinspre sud-vest. Grosimea zidului de incintă este de 1,15 m. Pe latura opusă, nu mai există nici un fel de urme de ziduri. Marginea platoului îngăduiau o amenajare nepretenţioasă, formată probabil din ziduri scunde, protejate de pante. Astăzi ele sunt acoperite de pădure.
În colţul sudic al cetăţii, la suprafaţa solului, se desenează planul unei încăperi (aproximativ 19 x 12,50 m). Contururile zidurilor exterioare par croite şi pentru alte amplasamente de clădiri, în apropierea celei măsurate ori în partea opusă.
Pe latura unde zidul se conservă, la o distanţă de 11,50 metri de colţul de sud, întâlnim un turn exterior, adosat (Pl. 3. b). El are dimensiunile exterioare de 5,80 x 7,60 m, la o grosime de zid de un metru. În dreptul său, spre interiorul cetăţii, curtina a dispărut. În interiorul turnului se distinge o urmă de planşeu, probabil între primul şi al doilea nivel, marcat prin capete de bârne încastrate. Sunt vizibile şase capete de bârne (0,20 x 0,20 m), poziţionate la distanţă foarte mică una faţă de cealaltă. Celelalte nivele nu au păstrat urme detectabile, datorită distrugerii laturilor de vest şi est, în care urmele planşeelor vor fi fost plantate invers decât la cele din latura vizibilă, pentru a mări forţa de coeziune a turnului.
Materialul de construcţie al zidurilor este piatra de carieră, în care, sporadic, regăsim şi bucăţi de cărămidă. O parte din ea pare să fi fost romană . Această structură ne împiedică să apreciem că avem de-a face cu cele mai vechi componente ale cetăţii. Ar fi vorba, mai probabil, de faze refăcute radical, cândva în istoria cetăţii. Evident că toate componentele dezvoltate în timp, ca şi cele interioare, ne rămân necunoscute. O cercetare arheologică este singură în măsură să aducă lumini noi. Ea are de înfruntat terenul răvăşit, până în zilele noastre, de falşi căutători de relicve istorice. Menţionăm că acelaşi Török Gábor a colecţionat o serie de piese arheologice, în cea mai mare parte risipite în revoluţia de la 1848-1849, din cele rămase, ajunse la muzeul Liceului din Arad, au fost văzută de către Cornelia Bodea. Ea aminteşte despre un buzdugan şi un pinten, care nu mai existau după 1918 . Posibil ca piesele să fi fost culese din cetate.
A fost cetate regală de la 1317, cu prima menţionare cunoscută din anul 1318, până la sfârşitul secolului al XIV-lea (1387), când a fost donată familiei Losonczi, prin fraţii ştefan şi Ladislau, pe acea vreme comiţi de Timiş, bani de Severin şi căpitani ai Dalmaţiei, Croaţiei şi Slavoniei. Domeniul Deznei, în care românii ocupau numeroase sate, a fost detaliat abia în 1579 . Familia Losonczi a stăpânit-o până la mijlocul secolului al XVI-lea. După acest reper, a trecut prin mai multe mâini, toate însă ale unor personaje politice importante pentru istoria principatului Transilvaniei. A fost apoi cetate de hotar, pe graniţa cu turcii . Distrugerea definitivă a cetăţii a început din 1693, din momentul în care a fost părăsită de către turci . S-a afirmat că a fost încă folosită de către partizanii lui Francisc Rákoczi al II-lea. Dacă în jurul anului 1850, funcţionarul Weiss Rezsö a dispus tencuirea ruinelor, la câteva decenii distanţă, principalul proprietar local, Török Gábor, a folosit explozibili pentru înlăturarea zidurilor din sud-est şi sud-vest, pentru a descoperi pivniţa cetăţii . În 1887 a suferit o altă distrugere, dar nu prea gravă, căci veduta pe care o posedăm din anul 1835, desenează aproximativ aceleaşi ziduri care se observă şi astăzi . Amplasarea deosebită a ferit-o de la o demantelare sistematică.
Este situată pe culmea dealului Ozoiu. A fost amplasată pe o muchie stâncoasă (375 m), cu orientarea sud-est - nord-vest (Pl. 3. a). Cele două extreme ale formei de relief oferă şi posibilităţile de accesibilitate. Dar, în timp ce prima direcţie este cu deosebire dificilă, fiind doar pietonală, iar în partea finală realizată prin escaladări de grupuri de stânci, traseul celei de-a doua este complet obturat de vegetaţie. Drumul din urmă a fost însă acela folosit în toată perioada de funcţionare, pe linia curbelor de nivel. La capătul său, a fost barat printr-un şanţ. Astăzi el se prezintă doar cu lăţimea de 15-20 m şi adâncimea de peste trei metri. În timpul vieţii cetăţii, peste el trebuia aruncat un pod. Mai admitem ca posibilă, gruparea pământului spre nord-vest, dincolo de şanţ, într-un val. Acesta din urmă are un traseu aplatizat, care uneşte, ca şi şanţul de altfel, pantele laterale accentuate, chiar prăpăstioase.
Incinta cetăţii a primit forma alungită a micuţului platou. Se disting bine contururile zidurilor aflate spre sud-vest. Ele sunt amplasate exact la marginea unei prăpăstii, cu vizibilitate sporita către valea Sebişului. Acolo întâlnim o curtină înaltă de circa şapte metri, întreruptă la mijloc prin ruinare, care a avut o lungime iniţială de circa 26 de metri. Lăţimea cetăţii se poate şi ea aproxima la circa 10-11 m. Aceste dimensiuni sunt posibil de măsurat datorită menţinerii unor contururi de fundaţii ori linii drepte ale terasei, pe toate celelalte laturi ale vârfului stâncos, în afara celei mai bine păstrate, dinspre sud-vest. Grosimea zidului de incintă este de 1,15 m. Pe latura opusă, nu mai există nici un fel de urme de ziduri. Marginea platoului îngăduiau o amenajare nepretenţioasă, formată probabil din ziduri scunde, protejate de pante. Astăzi ele sunt acoperite de pădure.
În colţul sudic al cetăţii, la suprafaţa solului, se desenează planul unei încăperi (aproximativ 19 x 12,50 m). Contururile zidurilor exterioare par croite şi pentru alte amplasamente de clădiri, în apropierea celei măsurate ori în partea opusă.
Pe latura unde zidul se conservă, la o distanţă de 11,50 metri de colţul de sud, întâlnim un turn exterior, adosat (Pl. 3. b). El are dimensiunile exterioare de 5,80 x 7,60 m, la o grosime de zid de un metru. În dreptul său, spre interiorul cetăţii, curtina a dispărut. În interiorul turnului se distinge o urmă de planşeu, probabil între primul şi al doilea nivel, marcat prin capete de bârne încastrate. Sunt vizibile şase capete de bârne (0,20 x 0,20 m), poziţionate la distanţă foarte mică una faţă de cealaltă. Celelalte nivele nu au păstrat urme detectabile, datorită distrugerii laturilor de vest şi est, în care urmele planşeelor vor fi fost plantate invers decât la cele din latura vizibilă, pentru a mări forţa de coeziune a turnului.
Materialul de construcţie al zidurilor este piatra de carieră, în care, sporadic, regăsim şi bucăţi de cărămidă. O parte din ea pare să fi fost romană . Această structură ne împiedică să apreciem că avem de-a face cu cele mai vechi componente ale cetăţii. Ar fi vorba, mai probabil, de faze refăcute radical, cândva în istoria cetăţii. Evident că toate componentele dezvoltate în timp, ca şi cele interioare, ne rămân necunoscute. O cercetare arheologică este singură în măsură să aducă lumini noi. Ea are de înfruntat terenul răvăşit, până în zilele noastre, de falşi căutători de relicve istorice. Menţionăm că acelaşi Török Gábor a colecţionat o serie de piese arheologice, în cea mai mare parte risipite în revoluţia de la 1848-1849, din cele rămase, ajunse la muzeul Liceului din Arad, au fost văzută de către Cornelia Bodea. Ea aminteşte despre un buzdugan şi un pinten, care nu mai existau după 1918 . Posibil ca piesele să fi fost culese din cetate.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu