TURISM - Hanul Manuc, Bucuresti

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din Bucureşti, important obiectiv turistic şi monumet istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obţine demnităţile de dragoman şi bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei.

În 1806, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti, şi este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configuraţia sa iniţială nu se cunoaşte, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivniţe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării şi un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu fântână arteziană. Între faţada dinspre Dâmboviţa şi râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmboviţa a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moşia Hînceşti. Distanţa mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăşte să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârşitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toţi copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Ţara Românească şi era greu de administrat, aşa că epitropii moştenitorilor decid să arendeze toate proprietăţile. În decembrie 1827, toate averile acestuia din Ţara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu şi Nicolae Alexiu.

La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii. În data de 15 ianuarie, Faiser, arhitectul-şef al Bucureştiului, raportează Sfatului Oraşului: „Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmboviţa zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei ţoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoştiinţa cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să să îndatoreze chiriaşii acei părţi a eşi din lăcuinţele lor spre depărtarea primejdii ce-i ameninţă starea cea proastă a pomenitelor ziduri.”

Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea şi reconstrucţia unei mari părţi a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moştenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluţie, şi timp de mai mulţi ani, până în 1841, are loc un şir de jalbe, de cereri, de ameninţări şi expertize ce au ca obiect reparaţiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparaţii erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-şi averea prin testament, împărţită egal celor trei copii. Aceştia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, şi avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864.

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut insa din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investeşte în reparaţia clădirii şi îi schimbă numele în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei şi pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susţinut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulţime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, şi ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

Hanul a găzduit pe demnitarii care au purtat negocierile de pace ce aveau să pună capăt războiului ruso-turc (1806-1812), precum şi convorbirile preliminare. Sala Dacia a găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile politicienilor care doreau intrarea în război şi unirea Ţării Româneşti cu Transilvania şi Bucovina (Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu ş.a.)

Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în anii: 1848, 1863, 1966-1970, şi 1991–1992.