TURISM - Manastirea Ramet

Mânăstirea Râmeţ este unul dintre cele mai vechi aşezăminte
călugăreşti din Transilvania. Dacă biserica veche, important monument
de arhitectură românească din veacul al XIV-lea sau chiar mai
dinainte, stă mărturie a vieţii duhovniceşti intense ce se desfăşura
aici, precum şi a preocupărilor culturale, cercetările arheologice ne
duc mult mai departe în timp. Profesorul Botezatu analizând osemintele
găsite în mormintele de călugări descoperite cu prilejul restaurării
bisericii, trage concluzia că lavra mănăstirească de la Râmeţ exista
şi în veacurile XI, XII, XIII, iar pustnici sau "eremili" (de unde şi
numele localităţii şi mânăstirii Râmeţ) încă cu mult mai devreme.

Situată pe Valea Geoagiului, în sudul Carpaţilor Apuseni, aproape de
biserica fostei episcopii din Geoagiul de Sus, mânăstirea Râmeţ a
atras atenţia multor istorici, cu deosebire lui Nicolae Iorga, care a
fost impresionat de vechimea şi simplitatea aşezământului, de
sălbăticia locurilor greu accesibile şi de numele locului, evocator în
privinţa celor ce trăiau aici (Studii şi documente cu privire la
istoria românilor, Bucureşti, 1901 - 1916 XIII, p. 158.). Consemnând
inscripţia săpată în piatră deasupra intrării "Dentăi au fost
zugrăvită această sfântă biserică în zilele lui Matiiaş crai vă leato
6895 august 14" şi lecturând anul din textul inscripţiei 1487 în loc
de 1387, în corcondanţă cu numele regelui Matei Corvinul, va data
edificiul ca fiind de dată mai recentă decât ar arăta-o analiza
arhitectonică.

De iconografia bisericii s-au ocupat I. D. Stefănescu, V. Vătăsianu şi
mai ales Vasile Drăguţ. Cel din urmă oprindu-se la caracteristicile
arhitectonice ale bisericii: absida semicirculară acoperită cu
semicalotă, naosul şi tinda boltite semicilindric şi clopotniţa
masivă, o va încadra în seria monumentelor hunedorene din veacurile
XIII - XIV. Investigarea picturii murale din interior a dus la
descoperirea şi publicarea inscripţiei aflată pe intradosul arcului ce
desparte nava de pronaos, în stânga sfântului Ierarh Grigorie cel
Mare. Ilizibilitatea numelui regelui şi a anului a făcut ca textul
pisaniei să fie lecturat prin întregirea cu datele inscripţiei săpate
în piatră la exterior. Ea a fost înţeleasă astfel: "Am zugrăvit eu
mult păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb din
porunca arhiepiscopului Gheorghe în zilele lui Matiaş Crai leat 1485
luna iulie 2".

Cercetarea ulterioară a picturii, existând în totalitate opt straturi
suprapuse pisania fiind pe al doilea, şi citirea în întregime a
pisaniei, cu concursul specialiştilor în paleografie şi cu utilizarea
mijloacelor tehnice moderne, au relevat informaţii de excepţie, în
măsură să modifice imaginea privitoare la societatea medievală
românească din Transilvania. În lectura Monicăi Breazu (Studiu
epigrafic, în "Repertoriul picturilor murale din România", Bucureşti
1985, p. 49-50) textul inscripţiei sună astfel: "Am scris eu
preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crişul
Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui
Lodovic în anul 6885 ( 1377) luna iulie 2".

Această informaţie istorică, pe lângă faptul că afirmă existenţa
sfântului Ierarh Ghelasie cunoscut doar din tradiţie, ne creează
imaginea unei societăţi româneşti evoluate în Transilvania. Mânăstirea
de la Râmeţ ne este prezentată ca o valoare deosebită pentru viaţa
noastră spirituală cât şi pentru istoria locală sau chiar naţională.
Tradiţia leagă întemeierea mânăstirii şi de activitatea ieromonahilor
Romulus şi Ghenadie care, plecând de aici în 1215, ar fi pus temelia
mânăstirii sfântul Mihail din Perii Maramureşului.

Importanţa mânăstirii în viaţa românilor ortodocşi din Transilvania
este confirmată şi de prezenţa la 1557 a episcopului Hristofor în
apropiere, la Geoagiul de Sus. În 1614 călugării Sava Popa şi Toma
Moisin vor primi ca donaţie livada Hopagi de la principele Gabriel
Bethlen. În timpul răscoalei sfântului Sofronie de la Cioara, moment
de afirmare a dreptului de a-şi păstra credinţa ortodoxă moştenită din
străbuni, mânăstirea a fost supusă - ca de altfel majoritatea
mânăstirilor din Transilvania - măsurilor de represiune ale
generalului Buccow. Pe filele unui Octoih ne-a rămas o însemnare de la
1762: "scris-am eu Silvestru monahul când au stricat necredincioşii
mânăstirea Râmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20,
într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor" (ªtefan Meteş, Mănăstirile
româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 60). Acelaşi
monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a
participării vieţuitorilor la răscoala lui Horea: "Aceasta aici am
însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea
de la Geoagiu şi cea de la Râmeţ, la întâia stricare a fost numărul
anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 luna decembrie 23
zile, într-o zi de marţi" (ªtefan Meteş, Ibidem, p. 61).

Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca
biserică de mir, iar în chilii s-a organizat şcoală. Pentru biserică
au fost apoi lungi dispute cu autorităţile ecleziastice de la Blaj
până când în 1827 locuitorii obţin definitiv dreptul de a o avea ca
lăcaş de închinăciune ortodox. Rolul aşezământului pentru locuitorii
din jur reiese şi din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeţ şi
Ponor: "Noi râmeţii şi ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo
la mănăstire ne-am pomenit a avea şcoală şi dascăli şi prunci de
învăţat şi dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învăţătură ca
dobitoacele (ªtefan Meteş, Ibidem, p. 58-59). După mai bine de 150 de
ani, pe la 1940 viaţa mânăstirească îşi reia cursul la Râmeţ.
Biserica, care după 1918 a fost trecută pe lista monumentelor
istorice, va fi reparată în mai multe rânduri intervenindu-se şi în
jurul aşezământului. Pentru început stareţul Evloghie Oţa, venit de la
Athos, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod, reorganizează
aşezământul ca şi mânăstire de călugări.

Din 1955 Râmeţul devine mânăstire de maici şi cu toate neajunsurile
pricinuite de stăpânirea comunistă, se scrie una dintre cele mai
frumoase file ale istoriei ei. Duhovnicii de renume Dometie Manolache,
Ioachim Popa şi Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeţ să se îndrepte
multe suflete zbuciumate pentru a-şi găsi mângâierea, iar stareţa
Ierusalima Ghibu, cu cele peste şaptezeci de maici câte numără soborul
astăzi, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate
nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât şi pe cel
gospodăresc. Biserica veche a mânăstirii a fost reparată, pictura
restaurată. Pe vremea episcopatului Prea Sfinţitului Emilian, dr. ing.
Eugen Iordăchescu a coordonat lucrarea deosebit de importantă şi
dificilă prin care, sfântul locaş periclitat de umezeală şi îngropat
în pământ, a fost ridicat 2,08 m mai sus. Aleasa podoabă a Râmeţului o
constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul
tradiţional, elemente arhitectonice din toate provinciile româneşti.
Piatra de temelie s-a pus în 1982 şi lucrările au durat peste zece
ani, fiind conduse de regretatul preot Ioan Grecea, care fiind şi
inginer a întocmit şi proiectul. Pictura a executat-o maiestrul Grigorie
Popescu cu echipa lui.

Localizare:

Vizualizare hartă mărită