TURISM - Biserica Romano-Catolică Calvaria, Cluj

În zona Mănăştur, din apropierea Clujului, pe actuala stradă a Primăverii nr. 60, a fost ridicată, începând cu secolul XI, abaţia benedictină "Monasterium Beatae Mariae de Clus", înconjurată cu un zid de apărare. Aceasta a fost fundaţia pe care a fost contruită ceea ce astăzi s-a păstrat şi este cunoscută drept Biserica Romano-Catolică Calvaria, cu hramul "Sf. Maria". Ridicată pe o fortificaţie elipsoidală formată dintr-un val de pământ înalt, biserica avea şanţuri de apărare spre sud, est şi vest, spre nord existând o pantă abruptă naturală.

Izvoarele istorice definesc anii 1060 - 1063 în timpul regelului Béla I, respectiv perioada 1077 - 1095 (în timpul regelui Sf. Ladislau) drept perioadele de fondare ale abaţiei, pe dealul cu nume omonim, unde se pare că voievodul Gelu ar fi avut o cetate. Astfel fortificaţia a fost ridicată în 3 faze: secolul IX, începutul secolului X şi a doua parte a secolului XI. Din faza treia mai există porţiuni cu o înălţime a valului de pământ de 10-13 metri faţă de şant.

Clădirea a trăit numeroase perioade de mărire şi decădere. Iniţial a fost o basilică cu trei nave, cu hramul Sf. Maria, care era subordonată arhiepiscopiei din Strigoniu (în germană, Gran, în maghiară, Esztergom, Ungaria), lucru care a dus la numeroase conflicte cu episcopii Transilvaniei. Mănăstirea a fost distrusă la 1241 în urma invaziei tătarilor şi reconstruită de către regele Béla IV în 1263.

În 1437 aici a funcţionat conventul care a stabilit înţelegerile dintre reprezentanţii ţăranilor răsculaţi de la Bobâlna şi nobilime, şi tot aici a fost ucis Anton cel Mare din Buda, căpetenia ţăranilor răsculaţi. În 1465 abaţia s-a înconjurat cu o fortificaţie de apărare, fortificaţie distrusă aproape imediat de Matei Corvin ca urmare a împotrivirii cetăţenilor Clujului. După 1556, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirii, aceasta a devenit subordonată trezoreriei. În 1581 Ştefan Báthory a dăruit mănăstirea Ordinului Iezuit, împreună cu şase sate dintre fostele posesiuni ale abaţiei benedictine de Mănăştur, respectiv Feneşul Săsesc, fostă posesiune a episcopului catolic de Alba Iulia. După Dieta de la Mediaş iezuiţii au fost forţaţi să părăsească temporar ţara (între 1588-1594), reîntorcându-se în 1595. Parţial distrusă de un trăsnet în 1598, clădirea a intrat o perioadă îndelungă în renovare, după care a fost restituită călugărilor iezuiţi.

Un alt episod trist din istoria mănăstirii a fost scris cu ocazia invaziei tătarilor din 1658 - 1661 când a fost din nou distrusă, devenind nelocuibilă. În secolul XVIII clădirea a fost folosită drept depozit de armament, accentuându-se distrugerea sa. Episcopul Alexandru Rudnai a dispus apoi demolarea atât a bisericii cât şi a clădirilor din jur. A supravieţuit acelor momente doar altarul, care a fost transformat într-o capelă, împreună cu Statuia Fecioarei Maria cu Isus în braţe.

În 1896 Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei a reconstruit nava bisericii şi a refăcut bolţile şi pereţii corului. Biserica a fost oferită franciscanilor în 1922, care au refuzat-o, după care a fost dată în chirie Bisericii Greco-Catolice pentru o sumă simbolică, Biserica Romano-Catolică păstrându-şi drepturile de proprietar.

După venirea comuniştilor, în 1948, biserica a fost dată Bisericii Ortodoxe Române, care a folosit-o până în 1990. O perioadă mai specială a existat între 1991 şi 1994 când biserica a fost folosită în comun de către Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. Începând cu 1994 edificiul a revenit Bisericii Romano-Catolice, ulterior ea fiind renovată. Biserica a primit orga construită în 1792 de Samuel Matz din Biertan, orgă care a fost adusă de la Biserica Evanghelică din Daia Săsească în urma scăderii comunităţii de acolo.

Accesul se face prin colţul sud-estic al dealului Calvaria printre cele două valuri de pământ ridicate pentru apărare. La intrare, pe cele două valuri, se află „Capela Calvaria” ridicată în 1831, respectiv clopotniţa proiectată de Károly Kós în 1922.

TURISM - Cetatea Taraneasca de la Saschiz, Mures

Cetatea taraneasca ce domina si acum Saschiz-ul este inca o urma a framantarilor epocii medievale. Construita pe un deal impadurit, la aproximativ 2 km de vatra satului, fortificatia a fost ridicata in secolul al XIV-lea pentru a proteja de invazii pe locuitorii din Saschiz si din alte sase comune alaturate, care au ajutat la construirea ei.



Cetatea este opera comunitatii germane din zona, de aceea trebuie remarcat specificul acestui loc de refugiu in conditiile in care majoritatea fortificatiilor sasesti au fost ridicate in jurul bisericilor din centrul asezarii.Lucrarile au inceput in anul 1347, dupa cum indica o inscriptie de pe zidul de NV al cetatii.



Tot in zidul de incinta (inalt de 7-9 metri) au fost inserate si cele patru turnuri de colt si cele doua de poarta, toate cu functii de supraveghere si de aparare.
Denumirile acestor turnuri – Turnul Scoalei, Turnul Munitiei, Turnul Voievodal, Turnul Preotului, Turnul Portii si Turnul de Paza – reflecta buna organizare a comunitatii.



In interiorul cetatii se afla o capela, din care astazi nu a mai ramas decat o ruina. Singura urma intacta este fantana adanca de 65 de m care se spune ca face legatura, printr-un tunel subteran, intre incinta cetatii si centrul comunei Saschiz.Ca si stil arhitectonic, cetatea apartine perioadei de trecere de la stilul romanic la cel gotic (este terminata in secolul al XIV-lea), fapt confirmat de acoperisul intr-o singura panta si de gurile de tragere prevazute cu o grinda din lemn care se putea roti pentru a putea inlesni ochirea cu ghiulele si arcuri de sageti. Detaliile tehnice sunt insa depasite de frumusetea ruinei care isi proiecteaza silueta fantomatica printre copacii de pe marginea drumului de acces, invitand calatorii sa-si elibereze imaginatia printre zidurile ei.

TURISM - Turnul Chindiei, Targoviste

Turnul Chindiei cunoscut şi ca Turnul Chindia, este un turn construit în secolul al XV-lea, în Târgovişte, care face parte din ansamblul de monumente Curtea Domnească. Turnul a fost construit de către domnitorul Vlad Ţepeş, în timpul celei de-a doua sa domnii, iniţial pentru scopuri militare, clădirea servind drept punct de pază, foişor de foc, dar şi pentru stocarea tezaurului. Actualmente clădirea măsoară 27 de metri în înălţime şi 9 metri în diametru. Între anii 1847 şi 1851 turnul a fost complet restaurat de către domnitorul Gheorghe Bibescu, forma actuală datorându-se acestuia, inclusiv înălţarea sa cu circa 5 metri faţă de construcţia iniţială.

Turnul Chindiei este cea mai importantă atracţie turistică din oraş şi totodată simbolul oraşului, elemente specifice turnului fiind prezente în stema oraşului, în partea de sus, dar şi în partea de jos. Fiind un monument istoric, turnul găzduieşte acum o expoziţie de documente, arme şi obiecte care au aparţinut lui Vlad Ţepeş. În prezent turnul se află în administrarea Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească" Târgovişte.

Până la momentul actual există două ipoteze privind originea numelui turnului, însă niciuna dintre acestea nu este recunoscută în totalitate. Cea dintâi susţine faptul că zone din vecinătatea turnului era locul de desfăşurare a unor ospeţe, denumite „chindii".

S-a sugerat că numele îşi are originea de la cuvântul „chindie", un arhaism ce însemna „apus", perioadă a zilei în care soldaţii ce apărau turnul aveau obligaţia să dea semnalul prin care cele cinci porţi ale oraşului să fie închise. După acest moment, era interzisă intrarea sau ieşirea din oraş pe tot parcursul nopţii, iar locuitorii aveau obligaţia de a nu circula pe străzi şi de a nu întreţine focuri în aer liber care ar fi făcut vizibil oraşul de la mare distanţă.

Nu se ştie cu exactitate de când datează Curtea Domnească, dar ceea ce este cert este faptul că exista o casă domnească la sfârşitul secolului al XIV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Însă, prima menţiune documentară a Curţii domneşti din Târgovişte datează din 1403, iar mai apoi în 1409. Se bănuieşte că se iniţiaseră lucrări de construcţie la Curtea Domnească din prima domnie a lui Vlad Ţepeş, dar care rămăseseră neterminate. Săpăturile arheologice de la jumătatea secolului al XX-lea au arătat că Turnul Chindiei datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea, putând fi identificat cu acel „castel" pe care Ştefan Báthory l-a văzut la 11 noiembrie 1476.

Cu toate acestea, însă, în documente turnul apare relativ târziu. La 1595, Pigafetta consemnează existenţa unui „turn făcut într-o bisericuţă" de unde pornea o galerie subterană spre râul Ialomiţa. În anul 1702, arheologul englez Edmond Chishull, spunea, după ce a vizitat locul, că este „comparabil cu cele din creştinătatea civilizată".

Însă, La Motray nu găsea totul aşa de spectaculos, spunând că nu i-a plăcut acel „castel zidit à l'antique" (probabil Turnul Chindiei), la 1714. Mai târziu, turnul este semnalat de episcopul catolic Bakşici şi de călătorii străini precum Paul din Alep care afirma că „în mijlocul curţii e un turn foarte înalt ce serveşte ca fanal pentru ceasornicul oraşului" şi în care cânta o „fanfară" orientală pentru plăcerea domnului. Spre mijlocului secolului al XVIII-lea se arată în manuscrisul latin de la Biblioteca Batthyaneum, că în acest turn se aflau închisorile.

Pe la mijlocului secolului al XIX-lea, Turnul Chindiei a fost renovat, dar înainte de aceasta desenatorul francez Michel Bouquet a reuşit să-l surprindă în anul 1840. Ultimele lucrări de renovare au fost începute în anul 1961 de către Direcţia monumentelor istorice, încercându-se reconstituirea şi conservarea monumentului.

Turnul domină ansamblul monumentelor ale Curţii Domneşti dinspre nord-vest. Datând din secolul al XV-lea, construcţia a suferit câteva modificări, necunoscându-se forma iniţială a turnului. Cu toate acestea, desenul lui Bouquet din 1840 înfăţişează turnul mult mai scund decât este acum şi cu baza piramidală din cărămidă, demonstrând că refacerea sa nu avusese loc încă.

Turnul a fost ridicat peste pridvorul bisericii-paraclis construită de Mircea cel Bătrân care însă acum nu mai păstrează decât urme ale zidurilor altarului şi naosului. Pronaosul se află sub actualele ziduri ale Turnului Chindiei.

La început, turnul era alcătuit din două etaje, iar accesul se făcea pe un pod mobil de la primul nivel, direct din casa alăturată. Modificările suferite împiedică stabilirea cu exactitate a formei iniţiale, aspectul actual fiind datorat domnitorului Gheorghe Bibescu care a ordonat restaurarea clădirii în 1847.

Construcţia actuală are o înălţime de 27 metri şi este alcătuită dintr-o bază în forma unui trunchi de piramidă placată cu piatră, din care se dezvoltă în sus un corp cilindric cu diametrul de 9 metri lucrat din cărămidă roşie. Edificiul are are trei etaje, dintre care ultimele două sunt marcate la exterior de deschideri în arc frânt şi de balcoane sprijinite pe console de piatră. Accesul la partea superioară a turnului se face cu ajutorul unei scări interioare, în spirală, situată pe axul vertical al construcţiei. La primul nivel, cu prilejul degajării tencuielilor interioare din 1964, au apărut patru goluri de ferestre şi un gol de uşă, dispus către casa domnească, având fiecare deasupra câte un gol mai mic, zidite ulterior, îngustându-se toate către exterior şi servind, probabil, ca locuri de tragere.

S-a găsit, de asemenea, sub pardoseala de scânduri un fragment din bolta ce acoperea o încăpere, umplută cu bolovani de râu şi moloz. Lucrările efectuate în timpul domniilor lui Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, influenţate de stilul neogotic, au constat în înălţarea cu circa 5 metri a structurii, adăugarea coronamentului şi balustradelor crenelate şi deschiderea unor goluri în arc frânt. Tot din acea vreme datează şi scara de lemn din interior, construcţia mică de la partea superioară, care adăposteşte ieşirea pe terasă şi placarea bazei piramidale cu blocuri de piatră şi a întregului parament cu cărămidă. În prezent, după ultima restaurare din 1995, accesul până la platforma superioară se face urcând cele 122 de trepte de lemn în formă de spirală.

După cum afirma Paul din Alep, turnul a fost folosit printre altele „ca fanal pentru ceasornicul oraşului" şi loc în care cânta o „fanfară" orientală pentru plăcerea domnului. Dar cel mai adesea, rolul turnului era pentru supravegherea cetăţii Târgovişte, dar şi pentru apărarea Curţii domneşti unde domnitorul îşi avea reşedinţa şi se ruga în bisericile din complex, în acea vreme Târgovişte fiind capitala Ţării Româneşti. De asemenea, pe timp de pace, din turn se anunţa la apus pe la chindii închiderea porţilor cetăţii. După acest moment, era interzisă intrarea sau ieşirea din oraş pe tot parcursul nopţii, iar locuitorii aveau obligaţia de a nu circula pe străzi şi de a nu întreţine focuri în aer liber care ar fi făcut vizibil oraşul de la mare distanţă. Tot în vreme de calm, construcţia era folosită ca foişor de foc, dar şi pentru stocarea tezaurului.

Acum turnul este cea mai importantă atracţie turistică a judeţului Dâmboviţa, găzduind actualmente expoziţia intitulată „Vlad Ţepeş - Dracula, legendă şi adevăr istoric", în care sunt prezentate documente istorice din timpul domniei lui Vlad Ţepeş, dar şi hărţi cu împrejurimile din acele timpuri.

TURISM - Palatul Justitiei, Bucuresti

Pe Splaiul Independentei se gaseste una din cladirile-simbol ale Bucurestilor si totodata un exponent al modernizarii galopante a tarii de la finele veacului al 19-lea – Palatul Justitiei.

Curtea Judecatoreasca si Podul Calicilor (foto: L. Angerer, 1856).

In Bucuresti exista deja un „Tribunal", al carui sediu era un conac mai aratos de pe malul Dambovitei, la acea vreme, inca neregularizata. Era perioada in care raul curgea chiar pe langa zidurile Hanului lui Manuc, fatada dinspre Piata Mare (Unirii). Cladirea Judecatoriei se afla acolo unde Podul Calicilor (ulterior Podul Rahova, locul de unde incepea Calea Rahovei – astazi disparut) traversa Dambovita. Locul era central, langa principala piata de desfacere si langa ceea ce este astazi Centrul Istoric.

Palatul Justitiei, proaspat inaugurat (1895).

Cum deja vechea Curte Judecatoreasca devenise necorespunzatoare pentru un Regat tanar cum era Romania, Regele Carol I a luat decizia de a construi un Palat demn de o Capitala regala. Decizia a venit oarecum si dupa prima regularizare a Dambovitei, cand cursul apei a fost modificat. Zis si facut, vechiul sediu a fost demolat si s-au demarat lucrarile de constructie pentru viitorul Palat al Justitiei in 1890.

Palatul Justitiei in jurul anului 1900.

Regele l-a desemnat pe arhitectul Albert Ballu pentru a alcatui planurile pentru exteriorul cladirii. Stilul ales a fost cel al eclectismului francez – Renaissance, intrucat arhitectul Ballu concepuse si Palais de Justice din Paris.

Podul Rahova si Palatul Justitiei, in ilustrate de epoca.

In 1895, pe Splaiul Regele Carol I (astazi Splaiul Independentei), a fost inaugurat Palatul Justitiei din Bucuresti, una dintre cele mai frumoase cladiri de acest gen din Europa acelei perioade, dupa cum notau reporterii straini prezenti la eveniment. Corpul central al cladirii, construit integral din piatra, are la baza o scara masiva.

Colaj mai mult su mai putin reusit cu cele 6 statui.

Fatada principala se remarca prin ornamentele bogate: exista 6 statui alegorice asezate in nise speciale, care decoreaza pilastrii. Statuile reprezinta, in ordine, Legea, Dreptatea, Justitia, Adevarul, Forta si Prudenta.

Fatada din spate (st.) si ceasul din varf (dr.)

Alte doua strajuiesc ceasul din varful partii centrale. Toate sunt opera fratilor Carol si Frederic Storck, fiii celebrului sculptor de origine germana Karl Storck.

Coroana, tablita si fascia.

Alte elemente deosebite sunt cele laterale. Comunistii ar fi innebunit sa vada coroana de otel inclusa in ornamente (daca ar fi observat-o) si probabil ar fi indepartat-o, cum s-a intamplat cu cea din varful intrarii principale a Garii de Nord. Tot pe lateral sunt reprezentate si niste tablete cu legi, probabil, iar in spate se deosebeste clar fascia - simbolul roman al Justitiei.

Curtea interioara si aspecte din holurile si salile Palatului.

De interioare s-a ocupat marele arhitect roman Ion Mincu, care a conceput sali de sedinta si birouri, precum si doua scari monumentale din marmura. De departe, cea mai interesanta incapere sala este Sala Pasilor Pierduti. La subsol, se gasesc arhivele si salile de arest.

Vedere catre Palat din Piata Senatului: anii '20 (sus) si anii '30 (jos). Dambovita a fost acoperita in acel interval.

Palatul, vazut dinspre Piata Natiunii (sus), cu Dambovita neacoperita - anii '20 si vazut dinspre Piata Senatului (jos), cu Dambovita acoperita - anii '30.

In anii '30, s-a luat hotararea ca o parte din Dambovita sa fie acoperita, din ratiuni edilitar-urbanistice. In acest sens, raul a fost plafonat de la Piata Senatului (Natiunile Unite) pana la Piata Natiunii (Unirii) inclusiv. Zona a capatat un alt aspect instantaneu, mai civilizat, Splaiul Independentei devenind un bulevard in toata regula.

Anii socialismului: Palatul in anii '60 (sus) si la finele anilor '80 (jos) - Dambovita fusese decopertata intre timp.

Pana in anii '80 nu s-a schimbat mai nimic in zona Palatului, doar justitia care se practica in interiorul sau era una de multe ori nedreapta. Aici au avut loc celebrele procese-spectacol de dupa 1945, in care membrii Guvernului Antonescu, fosti legionari, dar si multi altii au fost condamnati la munca silnica pe viata sau la moarte, prin vointa „Poporului".

Doua perspective asemanatoare: anii '20 (sus) cu vechea configuratie a locului si anii '80 (jos) cand se construia noul Centru Civic.

Odata cu sistematizarea intregii zone Unirii pentru constructia noului Centru Civic al orasului si a Casei Poporului, s-a demolat masiv. Totusi, Palatul a ramas in picioare. A fost insa bordat, in partea dinspre strada Sfintii Apostoli (fosta Calea Rahovei) de blocul Optinova, care a acoperit si Biserica Domnita Balasa. Arhitectul lui Ceausescu, Camil Rogulski, a dezvaluit dupa 1989 ca, pentru anul 1990, era programata demolarea Palatului Justitiei, intrucat era considerat a fi prea subred si nesigur. Urma sa fie recladit in acelasi loc, in dulcele stil realist-socialist. Bine ca n-a mai apucat Ceausescu anul 1990. Tot in anii '80 a fost decopertata Dambovita pana la Piata Unirii pentru a fi transformata in canal colector, iar rezultatele se vad astazi mai bine ca oricand, intrucat traficul se aglomereaza foarte mult in zona Palatului.

Palatul, in anii '90 ai secolului trecut si in anii 2000.

Celebrele garduri portocalii care au dainuit cat a durat restaurarea.

Tot dupa 1990 au fost mai multe incercari de consolidare, dar, ca intotdeauna, nu erau de gasit banii necesari. De-abia in 2003 au inceput lucrarile de restaurare si consolidare, cu respectarea arhitecturii initiale a imobilului. Reinaugurarea Palatului a avut loc in 2006, in Sala Pasilor Pierduti.

O comparatie exagerata: vechiul Palat al Justitiei vs. noul Tribunal.

Tot de atunci, in Palat isi desfasoara activitatea Curtea de Apel si Judecatoria Sectorului 5, intrucat Tribunalul Bucuresti s-a mutat in mai noul si mai modernul sediu de pe bulevardul Unirii, la fostul magazin Junior.

Palatul, vazut din str. Sf. Apostoli (sus) si din str. Palatul Justitiei (jos).

Edificul administrativ este bordat astazi de Splaiul Independentei, strada Sfintii Apostoli (fosta Calea Rahovei), strada Palatul Justitiei si strada Gheorghe Danielopol.

Imagini contemporane. Palatul Justitiei a fost, este si va fi un punct de reper in arhitectura bucuresteana, chiar daca a ramas printre putinele imobile de epoca intr-o zona vitregita cum este cea cuprinsa intre Splai si bulevardul Unirii

TURISM - Casa Capsa, Bucuresti

Clădirea ce avea să devină "Casa Capşa", situată în centrul Bucureştiului, pe calea Victoriei, la intersecţia cu strada Edgar Quinet a fost construită în 1852 de către vornicul Slătineanu şi va purta numele de Casa Slătineanu până în anul 1874, dată la care intră în posesia membrilor familiei Capşa, care vor face istorie, aducând locului apreciere şi faimă europeană.

Istoria Casei Capşa e unită cu destinul unei familii de macedo-romani, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa.

Sosirea lui pe meleagurile noastre a fost legată de unul din cele mai dramatice episoade ale istoriei balcanice: distrugerea din temelii a oraşului Moscopole, splendida capitală a aromânilor, rasă de pe faţa pământului, în 1788, de artileria otomană. A avut patru băieţi, din care doar mezinul, Constantin a preluat meseria tatălui, devenind un adevărat artist. Numele a patru dintre cei 12 copii ai acestuia, Vasile, Anton, Constantin şi Grigore se leagă de infiinţarea Casei Capşa, la mijlocul sec.XIX

Când Vasile şi-a început ucenicia la cofetarul Alexandru Elefterescu, nimeni nu bănuia succesul de mai târziu.

Dornic să-şi înceapă propia afacere după patru ani de ucenicie, îi cere ajutorul fratelui său şi astfel ia naştere, la 6 iulie 1852, cofetăria "La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa", pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei).

La început, bunătăţile erau aduse din străinătate; ceva mai târziu, Casa Capşa a început să califice şi cofetari români. Negustori pricepuţi, cei doi fraţi au înteles că şi ambalajul vinde marfa, şi ocupându-se de acest aspect, au creat o nouă modă. In anii care au urmat, cofetăria Capşa a fost condusă, rând pe rând, de toti fraţii implicaţi în afacere.

Pe la 1869 la "cârma" ei se aflau Constantin şi Grigore Capşa. Grigore este cel care va aduce renumele casei, după ce, trimis să invete meseria în Franţa, la renumita casă "Boissier", Grigore a fost atât de bun, încât a fost singurul străin căruia i s-a îngăduit să participe la Expoziţia din Paris, unde i-a prezentat câteva din dulcile sale capodopere împărătesei Eugenia, care a fost foarte impresionată. La întoarcerea elevului în ţară, afacerea a continuat sub numele "La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa". In 1876, Constantin s-a retras din afacere, care va fi condusă doar de Grigore.

In 1886, Casa Capşa s-a extins: un hotel şi "Salonul de consumaţie", care va deveni celebra Cafenea Capşa. In anii glorie ai Cafenelei Capşa, toti cei care însemnau ceva în viaţa culturală a Bucureştiului treceau pe acolo.

"Ca să devii scriitor, trebuia să obţii botezul Capşei, care, fără nici o firmă literară, era totusi redacţia redacţiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire" - spunea poetul Virgil Carianopol.

Pentru a aminti doar câteva nume ale clienţilor constanţi: Dan Barbilian (Ion Barbu), criticul Şerban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu; Ion Minulescu era un exponent de bază al atmosferei din cafeneaua devenită "a scriitorilor şi artiştilor" dar şi a protipendadei politice, diplomaţilor străini sau altor personalităţi care ne vizitau ţara şi nu ratau acest loc renumit. Este şi cazul vestitului mareşal francez Joseph Joffre, pe atunci general, a cărui vizită a generat crearea unei noi prăjituri de ciocolată ce se va numi...Joffre, dând şi renume culinar unui nume deja consacrat în planul vieţii politice. In 1869, Grigore Capşa a devenit furnizorul Curţii Princiare, iar în 1882 al Casei Regale Române.

In 1873, i s-a acordat "Marea medalie" a Expoziţiei de la Viena. In 1881, a primit "Medalia de Aur" a Expoziţiei de la Bucureşti, iar în 1889, "Marea Medalie de aur" a "Expoziţiei Universale".

Dispariţia lui Grigore Capşa nu duce la scăderea renumelui câştigat, Casa Capşa rămânând simbolul Bucureştiului până la jumătatea secolului XX. Perioada comunistă, în schimb, a afectat acest simbol deoarece nemultumiţi de amintirea fastului burghezo-moşieresc invocat chiar şi de numele localului, comuniştii au înlocuit gloriosul nume cu proletarul "Bucureşti. Braserie şi Restaurant". După 1990, vechiul nume i-a fost redat, odată cu restaurarea localului.

Hotelul a fost renovat redeschizându-se în 2003, scara de marmură albă conducând la primul etaj, geamuri mari, lumina ce coboară din tavanul de sticlă, holul de marmură albă ce continuă în stânga scărilor, mocheta albastră, cu însemnele aurii ale Capşei, Salonul Albastru, toate aceste elemente evocă importante ceremonii şi întâlniri la nivel înalt la care au fost martore tăcute.

Deasupra Salonului Albastru, la etajul al doilea, se deschide Salonul Imperial de la geamurile căruia se vede intersecţia celor două străzi cu istorie, iar în partea opusă, Cercul Militar Naţional.



Verdele crud, cu fine inserţii aurii, este dominant, fiind accentuat de bejul discret al baldachinului şi draperiilor. Sobrietatea lemnului contrastează cu auriul ramelor mari de oglindă şi al ornamentelor. Decorurile au fost refăcute conform fotografiilor de epocă, localul reluându-şi locul meritat între destinaţiile selecte ale Bucureştiului. Dar ceea ce nimeni nu a reuşit încă să-i redea acestui local este "spiritul Capşei" - dispărut odată cu generaţia de aur a literaturii române - ceea ce l-a făcut pe Paul Morand (ambasadorul Franţei în România între anii 1943-1944) să afirme: "Capşa este inima oraşului, topografic şi moral. (…) Capşa este timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureştii".

TURISM - Cetatea Neamtului

Cetatea a fost ridicata la sfarsitul secolului al XVI-lea de catre Petru I (1374-1391).
Constructia cetatii s-a efectuat in doua etape. Prima etapa, din timpul domniei lui Petru I Musat, s-a concretizat prin ridicarea unui fort central, aproape patrat, cu fundatia construita in trepte, adaptata la forma terenului, pe care s-au ridicat ziduri groase de 2-3 m si inalte de 12 m, prevazute cu creneluri si cu patru tunuri de aparare in colturi. In exterior, zidurile erau sustinute de 15 contraforturi, puternice si impunatoare. In interior, existau ziduri de incinta care mareau rezistenta zidurilor exterioare. In curtea interioara exista o fantana (degajata partial in urma sapaturilor arheologice), care ajungea la panza freatica. Aceste ziduri ale fortului construit de Petru I Musat s-au pastrat bine pana in prezent.



A doua perioada de constructie a cetatii a fost in timpul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504). Acum s-a adaugat curtea exterioara de circa 800 mp si a fost ridicata o noua centura de ziduri, cu 4 bastioane semicirculare, care sa poata rezista artileriei de asediu. Au fost inaltate pana la 20 metri si zidurile vechiului fort. In jurul cetatii s-a sapat un nou sant de aparare, adanc de 10 m si lung de 25 m, peste care s-a construit un pod arcuit, sprijinit pe 11 piloni de piatra (astazi refacuti), care asigura intrarea in cetate, prin poarta centrala. Portiunea dintre ultimul pilon si zidul exterior se ridica, izoland cetatea de restul podului. Intrarea in cetate se inchidea cu o punte in cumpana, care se ridica cu ajutorul lanturilor. Tot in aceasta perioada s-au construit si corpurile de cladiri din curtea interioara, cu case domnesti pe o latura, locuinte ale domnitorului pe alta latura, cu biserica, magazii pentru hrana si munitie, cu locuinte si ateliere pentru mestesugari s.a.



Cetatea era condusa de un parcalab, functie care apare in documente incepand cu secolul al XV-lea. Acesta avea largi atributii militare, administrative si judecatoresti in intreg tinutul, care si-a luat si el numele de la cetate. Din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1431), au fost mentionati in documente parcalabii Sandru (1403) si Stanislas Rotompan, cel care a facut parte din delegatia Moldovei la Consiliul de la Constanta (Elvetia).

Istoria Cetatii-Neamt este strans legata de zbuciumatul trecut al tarii. Dupa ce a rezistat, in anul 1395, sub domnia lui Stefan Musat, atacului trupelor regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, a respins in anul 1476, sub domnia lui Stefan cel Mare, atacul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, in fruntea unei armate de 200.000 de oameni. Turcii s-au retras, iar cetatea a ramas cu nimbul ei de glorie, dar indoliata de moartea neinfricatului parcalab Arbore, cel care din 1471 carmuise cetatea si tinutul.



Dupa perioada de glorie a lui Stefan cel Mare, cetatea continua sa joace un rol important in sistemul defensiv al Moldovei, in timpul domnitorilor Bogdan al III-lea (1504-1517), Stefanita (1517-1527) si Petru Rares (1527-1538; 1541-1546).Ieremia Movila reface Cetatea-Neamt, care se pare ca nu a avut distrugeri mari, si a asezat aici o garnizoana militara. Cetatea-Neamt si-a deschis portile in fata ostenilor lui Mihai Viteazul, care se proclama domn al Moldovei, realizand astfel prima unire a celor trei tari romanesti, in anul 1600.In timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), cetatea a fost intarita. Pentru a insela vigilenta Portii, a infiintat in cetate o manastire pe care a pus-o sub ascultarea Manastirii Secu. Vasile Lupu a facut amenajari in cetate, cu scopul de a crea un refugiu sigur pentru familiile si averile sale. In 1650, cand Moldova a fost pradata de tatari, domnitorul Vasile Lupu cu familia sa si a altor boieri s-au refugiat la cetate.Intre anii 1662 si 1672, sub domnia lui Dabija-Voda, in cetate a functionat o monetarie in care s-au batut bani de arama. Sapaturile arheologice au scos la iveala monede de arama si bucati de metal stantat. Pana in anul 1673, cetatea a fost ocupata de o garnizoana polono-germana, pe care a alungat-o Dumitrascu Cantacuzino (1674-1675). Din porunca turceasca, cetatea este lasata in decadere, fara a fi distrusa. In anul 1686, in cetate a fost adapostita domnita Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, vaduva hatmanului cazac Timus Hmelnitki, care a fost pradata si ucisa pe pragul portii de o ceata de cazaci pribegi, care umblau prin tara pentru a jefui.



In anul 1691, plaiesii din Cetatea-Neamt comit un act de vitejie, rezistand patru zile asediului armatei polone conduse de regele Ioan Sobieski. Din numarul total de 19 aparatori ai cetatii, in a cincea zi de asediu, 10 erau morti, iar trei raniti. Armata polona a suferit pierderi mai mari, fiind ucisi comandantul artileriei si 50 de luptatori. Pentru a putea intra in cetate, aghiotantii regelui polon au intocmit o scrisoare falsa, considerata a fi trimisa de Constantin-Voda Cantemir catre comandantul cetatii, prin care se cerea deschiderea portilor in fata cuceritorilor. Scrisoarea era intarita cu o pecete domneasca, pusa de un gramatic moldovean, pripasit intre polonezi. Plaiesii s-au supus ordinului, pe care-l considerau venit de la domnitor, dar au pus conditia sa fie lasati liberi. Sobieski a acceptat, dar a ramas surprins cand a vazut ca pe poarta cetatii au iesit doar 6 plaiesi, care duceau pe umeri inca 3 raniti. La vederea acestui mic grup de aparatori, regele polon s-a infuriat, poruncind sa fie omorati. A intervenit hatmanul Iablonowsky, care-i aminti de cuvantul dat si de respectul datorat unor osteni curajosi.

Incercari de consolidare a cetatii sunt facute de Mihail Racovita in 1716, cand desfunda fantana din curtea interioara, dar cetatea nu a mai jucat rol de fortareata, caci in 1718 turcii i-au ordonat sa o darame. Cetatea a ramas in paragina, fiind distrusa de vreme incetul cu incetul sau de catre localnici, care foloseau piatra in constructii. Incepand cu secolul al XiX-lea, au existat preocupari de conservare a monumentelor istorice. In anul 1834, "Departamentul pricinilor dinlauntrul Moldovei" interzice luarea pietrei din cetate, iar in 1866 o declara monument istoric.In perioadele 1939-1942 si 1953-1954, au fost efectuate sapaturi si cercetari arheologice, iar in perioada 1962-1970, cetatea este consolidata si restaurata partial, pentru a putea fi inclusa in circuitul turistic. Lucrari de consolidare a zidurilor au fost efectuate si in anul 1992, in cadrul programului UNESCO de restaurare si de renovare a monumentelor istorice.

TURISM - Vechea cetate a Clujului

Localizarea cetăţii romane şi a primei incinte medievale

Prima atestare documentară a unei aşezări pe teritoriul de astăzi al Clujului a fost făcută de geograful grec Claudius Ptolemeu, care a menţionat aici una dintre cele mai însemnate localităţi din Dacia romană, cu numele Napuca. La scurt timp după cuceririle romane din 101-102 şi 105-106, Napuca a fost distrusă spre a fonda o nouă aşezare urbană (civitas), Napoca, pe malul drept al râului Samus. Această aşezare a fost fondată în anul 124 d.C., sub numele de Municipium Aelium Hadrianum Napoca. După retragerea administraţiei romane din Dacia în anul 271 d.C., viaţa urbană odinioară înfloritoare avea să înceteze. Pentru a construi cetatea romanii au folosit ca şi hotare ale cetăţii în primul rând Canalul Morilor şi Pârâul Ţiganilor, care trece prin Grădina Botanică şi la momentul respectiv se vărsa în Canalul Morilor. Actualmente Canalul Morilor se află pe acelaşi loc, iar Pârâul Ţiganilor, după ce trece de Grădina Botanică este colectat în sistemul de canalizare al oraşului.

Descoperirile arheologice au reuşit să stabilească în mare parte traseul exact al oraşului roman Napoca: La vest era mărginită de Pârâul Ţiganilor (pe actualele străzi Emil Isac şi Samuil Micu), la nord cetatea se oprea la Canalul Morilor (în zona actualelor străzi Octavian Petrovici şi Andrei Şaguna), la sud pe actualele străzi Napoca şi Bd. Eroilor, iar la est pe zona actualelor străzi David Francisc şi Janos Bolyai .

O a doua fortificaţie a existat pe teritoriul Clujului de astăzi. În perioada secolelor IX-X, exista micuţa aşezare Castrum Clus, care ocupa doar aproximativ un sfert din suprafaţa cetăţii romane. Era delimitată la vest şi la nord, ca şi incinta romană Napoca, de Pârâul Ţiganilor, respectiv, Canalul Morilor, la est hotarul era aproape de linia actualului Bulevard Regele Ferdinand, iar la sud aproximativ pe linia actualei străzi Memorandumului şi a laturii nordice a Pieţei Unirii. Mult mai mică faţă de antica incintă romană, cetatea se presupune a fi fost construită cu materiale extrase din vechile clădiri şi fortificaţii romane.

Gravură de epocă reprezentând latura nordică şi cea vestică din cetatea Clujului (la intersecţia Canalului Morilor cu Pârâul Ţiganilor)

Mari grupuri de colonişti saşi s-au aşezat în cetatea Clujului în timpul regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, după decimarea populaţiei oraşului în timpul atacurilor tătare. Cetatea Regală Castrum Clus a dobândit o organizare urbană până în secolul XV. Împăratul romano-german Sigismund de Luxemburg, devenit totodată rege al Ungariei, a acordat în anul 1405 Clujului rangul unui Oraş Liber Regesc, scoţându-l astfel de sub autoritatea voievodului Transilvaniei. Aceasta a ajutat Clujul să devină un centru pentru producţia şi schimbul de mărfuri. Aproximativ 5 000 de oameni se îndeletniceau cu agricultura, munca în atelier, dar şi cu distracţiile specifice oraşului. Pe atunci populaţia era formată din saşi, secui şi în mică măsură români. Rolul meşteşugului în muncile oraşului a crescut mult, ulterior dezvoltându-se mai multe bresle meşteşugăreşti.

Tot acum oraşul a primit dreptul de a îşi clădi ziduri, bastioane şi turnuri de apărare. S-a început construirea zidurilor, ceea ce a durat până la finalul secolului XVI. Suprafaţa noii cetăţi (45 ha) era aproximativ dublă faţă de cea a primei incinte medievale, traseul (vezi harta) fiind de-a lungul Pârâului Ţiganilor la est (actualele străzi Emil Isac şi Samuil Micu), la nord în perimetrul dintre actualele străzi Potaissa şi Mihail Kogâlniceanu, respectiv Avram Iancu. La est urma linia străzii Baba Novac, Cuza Vodă, iar apoi continua pe partea nordică tot de-a lungul Canalul Morilor. Fortificaţia timpurie îşi păstrează funcţiile de apărare devenind un castellum al oraşului. Incinta este practic terminată în preajma jumătăţii veacului al XV-lea, poarta de est fiind de exemplu ridicată în 1449. S-au folosit blocuri mari din piatră pentru ridicarea unor ziduri masive cu contraforţi de întărire, creneluri şi metereze, drum de strajă pe console de piatră cu scări de retragere.

O a doua etapă de construcţie se întinde intre anii 1470 - 1507 când se construiesc între altele Poarta de vest şi Turnul Podului.

În cele din urmă lucrări importante sunt efectuate între 1515 şi 1525, un edict din 1571 al regelui Ludovic al II-lea scutindu-i de altfel pe clujeni de taxe pentru eforturile lor de întărire a apărarii oraşului. Cu totul particulare pentru regiune şi perioadă sunt zidurile ridicate exclusiv în piatră şi prevăzute cu creneluri. Celelalte fortificaţii ardelene renunţaseră la acea dată la astfel de rezolvări.

Fortificaţiile erau impresionante, intra-muros-ul ocupând 45 de hectare. Accesul se făcea prin barbacane. Existau în total în jur de 20 de turnuri şi porţi care erau întreţinute, pe timp de pace şi apărate, pe timp de război de bresle meşteşugăreşti, al căror nume îl şi purtau. Acestea erau:

Bastionul Croitorilor, ridicat sec. XVI-XVII, (existent şi astăzi)

Bastionul Tăbăcarilor

Bastionul Zidarilor, ridicat sec. XVI-XVII, demolat 1810

Bastionul Curelarilor, ridicat sec. XVI-XVII, demolat 1817

Turnul de Poartă din Strada Turzii, ridicat sec. XV, demolat 1841

Bastionul Postăvarilor, ridicat sec. XVI

Bastionul Tâmplarilor, ridicat sec. XVI-XVII, demolat 1880

Bastionul Pantofarilor, existent şi astăzi

Bastionul Fânului (zis şi al Cizmarilor), ridicat sec. XV, demolat 1831

Turnul de Poartă din Strada Mănăşturului, zis şi Turnul Cojocarilor, ridicat 1476, demolat 1843

Bastionul Fierarilor, ridicat sec. XV, demolat 1796

Bastionul Aurarilor, ridicat sec. XV, demolat 1859

Poarta Apei

Turnul de Poartă din Strada Podului, ridicat 1477, demolat 1868

Turnul Lăcătuşilor (sau Turnul de pe Strada Săpunarilor), zis şi Turnul Pompierilor, ridicat 1574, existent şi astăzi

Bastionul cu creneluri italiene

Bastionul Rotund

Turnul de Poartă din Strada Ungurilor, ridicat sec. XV-XVI, demolat 1872

Bastionul Olarilor

Turnul de Poartă din Strada de Mijloc, ridicat 1449, demolat 1850

Harta vechii cetăţi a Clujului, cu localizarea Turnurilor şi Bastioanelor

Nota: Informatiile sunt de aici.

TURISM - Castelul Huniazilor, Timisoara

Castelul Huniade sau Castelul Huniazilor este un monument istoric şi cea mai veche clădire din Timişoara, construit între anii 1443 - 1447 de către Iancu de Hunedoara, pe ruinele unui vechi castel din secolul XIV (construit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou). Astăzi adăposteşte Muzeul Banatului.

În contextul frământărilor politice din Regatul Ungariei al secolului XIV, regele Carol Robert de Anjou a decis, în urma unei vizite în 1307, să-şi stabilească provizoriu, reşedinţa la Timişoara. S-a impus astfel necesitatea edificării unui castel care să facă faţă necesităţilor regelui. Construcţia a fost realizată probabil de constructori italieni şi terminată cel mai probabil în 1315, pentru că, în 1316, regele era deja stabilit în noul său castel. Acesta a locuit aici pentru aproape 8 ani. Edificiul s-a dezvoltat in jurul unei curti patrulatere cu turnuri cilindidrice de colt. Asezat fiind pe o insulă era legat de oraşul fortificat şi el de către rege printr-o punte mobilă. A cunoscut refaceri importante în timpul comitelui Pippo Spano.

Între 1441 şi 1456, comite de Timişoara a fost Iancu de Hunedoara. Acesta şi-a stabilit aici reşedinţa şi a dispus edificarea unui nou castel, pe ruinele vechiului palat-castel regal, grav avariat de un cutremur. O contribuţie la edificarea lui a fost adusă de arhitectul italian Paolo Santini de Duccio, aflat în acea perioadă în serviciul lui Iancu de Hunedoara. Atât castelul cât şi fortificaţiile oraşului au fost dotate cu turnuri în plan semicircular adaptate artileriei. A servit drept reşedinţă nobiliară pentru toţi regii care până în 1552 au poposit la Timişoara.În perioada ocupaţiei otomane (1552-1716), a servit drept reşedinţă a beglerbegilor Paşalâcului de Timişoara.

Datorită asediului imperialilor, care a dus la recucerirea Banatului, castelul a fost deteriorat, astfel că după 1716 s-a impus renovarea lui. Însă funcţia lui a fost schimbată, fiind transformat în cazarmă de artilerie şi depozit militar.

În anul 1849, revoluţionarii maghiari, asediind Timişoara, au distrus castelul din temelii, până la punctul în care a fost nevoie de o reconstruire a edificiului. Lucrările de reconstrucţie şi renovare s-au terminat în 1856. Edificul a fost mult modificat, în special în ceea ce priveşte faţada.

În ciuda numeroaselor modificări, castelul şi-a păstrat organizarea în jurul unei curţi patrulatere, poziţia turnului-donjon şi "Sala Cavalerilor", detalii care care se regăsesc şi la Castelul Corvineştilor de la Hunedoara. Faţada principală a fost refăcută într-un stil romantic. Ferestrele, terminate în arc în plin cintru dar cu decoraţie neogotică deasupra, au luat locul orificiilor pentru piesele de artilerie iar faţada a fost realizată în cărămidă aparentă. Primul etaj, construit pe înălţimea a două caturi normale conţine două săli boltite în stil neogotic, una cu trei nave iar cealaltă cu două ce sunt construite din cărămidă şi susţinute de un şir de coloane masive.

Clădirea se termină în plan vertical printr-un etaj mansardă iar din punct de vedere al plasticii exterioare, în partea superioară a faţadei se află un coronament crenelat.

Turnul castelului este de formă rectangulară, de mică înălţime, cu ferestre mici şi decorat cu creneluri la extremitatea superioară astfel încât acoperişul nu este vizibil. Intrarea principală a fost modificată şi este flancată de doi pilaştrii masivi ce au în partea superioară câte o colecţie de arme specifice Evului Mediu care contribuie la aspectul gotic al castelului.

Cele doua capete ale faţadei principale sunt prevăzute cu rezalituri, ale căror colţuri sunt accentuate printr-o imitaţie în tencuială a sistemului constructiv din piatră.

Din 1947, castelul a fost atribuit Muzeului Banatului şi găzduieşte secţiile de istorie şi de ştiinţe ale naturii. Castelul se află din nou în renovare.

TURISM - Catedrala din Timisoara

Catedrala Ortodoxă din Timişoara (sau Catedrala Mitropolitană) este cel mai mare edificiu religios din Timişoara, catedrală a Mitropoliei Banatului cu hramul "Trei Ierarhi". A fost construită între 1936 şi 1940 şi este un simbol al oraşului.

Istoric

Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, pe data de 28 iulie Banatul se uneşte cu România. Noua administraţie românească reia firul ortodoxiei rupt în 1717 şi ia o serie de măsuri pentru încurajarea ortodoxiei, defavorizată de administraţia austriacă, favorabilă religiei catolice. Astfel se reînfiinţează vechea parohie din Cetate în 1926, apoi Episcopia de Timişoara în 1939, ridicată la rangul de arhiepiscopie, iar în 1947 se creează Mitropolia Banatului.

Pe acest fond se simte tot mai acută nevoia unui lăcaş central pentru credincioşii din parohia Cetate, ce frecventau mai ales biserica Sf.Ilie din cartierul Fabric şi ulterior pentru o catedrală reprezentativă, pe măsura consistentei comunităţi ortodoxe din Timişoara şi din Banatul românesc. Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a biserici şi lansează un apel către publicul românesc pentru donaţii. În 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului. Fondul de zidire era deja consistent, deşi suma totală necesară era imensă pentru acea vreme. Terenul necesar, situat la încrucişarea celor mai importante artere ale oraşului a foste donat de către Primărie iar proiectul bisericii era încredinţat încă din 1934 lui Ion Traianescu. Proiectul prevedea un edificu cu o capacitate de 5.000 de persoane.

Construcţia propriu-zisă a început pe 16 martie1936 iar în 20 decembrie s-a pus printr-o ceremonie piatra fundamentală a viitoarei Catedrale. Lucrările de construcţie s-au terminat în 1940. Clopotele şi crucile bisericii au fost sfinţite în 23 august 1938. Toate finisajele, picturile interioare şi exterioare s-au terminat însă abia în 1956 datorită celui de-al doilea război mondial.

Catedrala a fost inaugurată în anul 1946 în prezenţa Regelui Mihai şi a primului-ministru Petru Groza.

Descriere

Stilul arhitectural al catedralei este atât unic cât şi neobişnuit pentru un lăcaş de cult ortodox de asemenea dimensiuni. Acesta îmbină tradiţia religioasă română cu cea bizantină-moldovenească. Stilul, cu firide sub streşini, cu bolte înstelate în interior, cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului al XIV-lea.

Catedrala are nu mai puţin de 9 turle adevarate si 4 mini-turle din care turnul principal are 83,7 metri. Temelia este construită pe o placă imensă de beton armat, care este susţinută de peste 1.000 de piloni de beton armat, înfipţi până la 20 m adâncime sub placa de beton. Construcţia are o lungime de 63 m şi o lăţime de 32 m. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8.000 kg şi au fost confecţionate dintr-un material adus din insulele Sumatra şi Borneo. Armonizarea lor a fost făcută de compozitorul Sabin Drăgoi. Picturile interioare şi exterioare au fost executate de pictorul Atanasie Demian.

Catedrala Mitropolitană adăposteşte la subsol o bogată colecţie de artă bisericească bănăţeană veche şi o valoroasă colecţie de icoane. De asemenea aici se află şi moaştele sfântului Ioan cel Nou de la Partoş, protectorul ortodocşilor români din Banat, fost episcop ortodox de Timişoara (1651 - 1655), venit de la Muntele Athos şi retras apoi la mănăstirea de la Partoş. Muzeul deţine 3.000 de cărţi bisericeşti rare, peste 800 de icoane şi picturi, peste 130 de obiecte bisericeşti, 10 artifacte de metal preţios, 10 veşminte, un templu, etc. Aici se găsesc manuscripte româneşti timpurii precum "Noul Testament de la Bălgrad" din 1648 sau "Cazania lui Varlaam" din 1643. Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropoliţilor Banatului.

TURISM - Palatul Mogosoaia

Palatul a fost construit până în 1702 de către Constantin Brâncoveanu în stil arhitectural românesc renascentist sau stil brâncovenesc, o combinaţie de elemente veneţiene cu elemente otomane, stil utilizat anterior şi la un alt palat al domnitorului, construit anterior de acesta la Potlogi. Lucrarea a fost terminată în ziua de 20 septembrie 1702, conform pisaniei de pe latura de răsărit a palatului. Data începerii construcţiei nu este cunoscută, dar se ştie că Brâncoveanu a început să cumpere pământ în zonă din 1681.

După 1714, când Constantin Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol împreună cu întreaga sa familie, întreaga avere a familiei a fost confiscată de otomani iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ştefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului şi a rămas în posesia familiei până la începutul secolului al XIX-lea.

Casa de oaspeţi din curtea palatului Mogoşoaia

Palatul a fost devastat de otomani în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, deoarece marele ban Nicolae Brâncoveanu ţinuse partea ruşilor în conflict. O nouă distrugere a palatului a avut loc cu ocazia revoluţiei din 1821 când ultimul urmaş al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu, a fugit la Braşov şi clădirea a fost ocupată de panduri. După moartea lui Grigore în 1832, palatul a rămas moştenire fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat şi, prin căsătoria acesteia cu domnitorul Gheorghe Bibescu, a trecut în familia acestuia şi a fost renovat între 1860–1880 de Nicolae Bibescu, care a construit şi cavoul familiei în parcul palatului, şi vila Elchingen din apropiere. Palatul a fost administrat în continuare de familia Bibescu care, însă, s-a mutat în vila cea nouă iar clădirea veche a rămas nelocuită. Aceasta până în 1911, când Maria-Nicole Darvari a vândut palatul vărului ei George-Valentin Bibescu, care l-a oferit drept cadou de nuntă soţiei acestuia, Martha.

Cuhnia (bucătăria brâncovenească)

Martha Bibescu s-a ocupat cu renovarea palatului începând cu anul 1912. În timpul Primului Război Mondial, lucrările de renovare au fost frânate de alte distrugeri suferite în urma bombardamentelor germane. În perioada ocupaţiei germane a Bucureştiului şi a sudului României, prinţesa Martha Bibescu a rămas în capitală, ocupându-se de spitalul reginei Maria şi locuind o vreme chiar în palat.

Revenită în ţară după ce plecase la Londra, acuzată fiind de colaborarea cu trupele germane, Martha Bibescu a reluat lucrările de renovare după 1920, cheltuind mare parte din averea adunată din cărţile pe care le-a scris. Palatul a fost reinaugurat, astfel, în 1927, unele lucrări interioare continuând, însă, până în 1935.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, palatul a fost loc de întâlnire al diplomaţilor aliaţi, fiind, pentru câteva luni, închiriat legaţiei elveţiene din România. După 6 martie 1945, moşia a fost naţionalizată forţat de guvernul comunist, Martha Bibescu obţinând de la autorităţi declararea ca monument istoric a palatului, pe care încă îl mai deţinea. Prinţesa a plecat însă definitiv din ţară în septembrie 1945, lăsând palatul fiicei sale Valentina şi soţului ei, Dimitrie Ghika-Comăneşti.

În 1949, palatul a fost şi el naţionalizat, Valentina şi Dimitrie Ghika-Comăneşti fiind arestaţi. Până în 1957, clădirea a fost devastată şi devalizată, colecţiile de artă fiind furate şi dezmembrate. Abia în 1957 palatul a devenit sediul secţiei feudale a Muzeului Naţional de Artă, fiind restaurat începând cu 1977.

În prezent, Palatul Mogoşoaia adăposteşte Muzeul de Artă Brâncovenească şi este un important punct de atracţie turistică.

Clădirile complexului

Turnul porţii palatului Mogoşoaia

Principala clădire a complexului de la Mogoşoaia este Palatul construit de Constantin Brâncoveanu, având apartamentele familiei princiare la primul etaj, unde se ajunge direct din curte pe o scară exterioară ce dă într-un balcon amplasat pe faţadă. Parterul palatului conţine camerele servitorilor, iar la subsol se află o pivniţă cu un tavan format din patru domuri. Faţada dinspre lac este şi ea una aparte cu o logie de inspiraţie veneţiană, cu trei arcade.

Cuhnia (bucătăria brâncovenească) se află în curtea palatului, având patru turnuri de aerisire. Turnul porţii străjuieşte intrarea în curte. În el se poate urca pe o scară exterioară. Atât turnul porţii, cât şi cuhnia au fost restaurate de Martha Bibescu între 1922 şi 1930.

Serele palatului Mogoşoaia

Capela Gheorghe Bibescu, construită după 1880 adăposteşte mormintele familiei Bibescu, inclusiv ale prinţilor Mihai şi George Basarab-Brâncoveanu, aviatori morţi în timpul celui de-al doilea război mondial.

Serele Mogoşoaia au fost construite după 1890, de arhitecţi francezi şi sunt încă folosite pentru cultura florilor şi ca atelier de educaţie plastică pentru copii.

Gheţăria servea la stocarea pe timpul verii a gheţii aduse din lacul Mogoşoaia, aflat în apropiere.

Biserica „Sfântul Gheorghe” se află în afara zidurilor palatului, lângă turnul porţii. Ctitorită de Constantin Brâncoveanu şi terminată în 1688, cu puţin timp înainte ca ctitorul ei să devină domnitor, ea adăposteşte mormântul lui George-Valentin Bibescu, precum şi tabloul votiv ce-i reprezintă pe Constantin Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi.