luni, 6 septembrie 2010

TURISM - Pestera Polovragi, Gorj

Cea mai mare si cea mai interesanta dintre pesterile vaii Oltetului este "Pestera lui Pahomie" de la Polovragi, un vechi meandru subteran al Oltetului, sapat in versantul stang al cheilor la 20 m fata de talveg si la 200 m de la intrarea in chei.



Este o pestera lunga de peste 9000 m având galeria principala in cea mai mare parte orizontala din care se desprind mai multe culoare laterale in parte colmatate cu aluviuni. De-a lungul galeriei se disting trei sectoare.



Primul sector incepe de la fosta resurgenta si pâna la Culoarul Stâlpului si incepe cu doua culoare laterale mici, mai important fiind cel din dreapta numit "Culoarul liliecilor". Galeria, electrificata, continua cu inaltimi de 2-8 m si latimi in jur de 10 m. Sunt frecvente prabusirile, scurgerile din tavan, hornurile; aici se deschid culoare secundare mici, dar destul de impodobite cu calcita.



Sectorul Ogiva, delimitat de Culoarul Stâlpului si Culoarul Sufocat, incepe la aproximativ 400 m de la intrare. Pe parcursul lui se mentine aceeasi latime, insa inaltimea variaza intre 0,5 si 2 m. Gradul de concretionare se reduce, plafonul corespunzând unei suprafete de strat.

Ultimul sector de la Culoarul Sufocat si capatul nordic al galeriei continua pestera pâna la un sorb colmatat. Aici inaltimea si latimea se reduc, iar formatiunile stalagmitice sunt mai numeroase spre extremitatile sectorului.



Pestera Polovragi este relativ calda, umeda, lipsita de curenti de aer. Biospeologic, pestera este putin interesanta, având o fauna saraca si o singura specie troglobionta: Trachysphera spelaea.

Pestera prezinta deosebit interes din punct de vedere geomorfologic si peisagistic.

Localizare:
Vizualizare hartă mărită

Informatii preluate de aici.

joi, 5 august 2010

TURISM - Manastirea Polovragi, Gorj

Este situata la nord-est de Tg. Jiu, pe soseaua Tg. Jiu - Rm. Valcea, intr-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Piatra Polovragilor. Intrarea in incinta manastirii se face printr-o poarta masiva din lemn, frumos sculptata, pe care scrie : "Bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului". In partea dreapta a portii este o frumoasa troita din lemn sculptat, pe postament de beton, inchinata eroilor si martirilor Romaniei.

Manastirea Polovragi

Recentele cercetari istorice stabilesc vechimea manastirii Polovragi in jurul anului 1505, ctitori fiind Radu Comisul si Patru Spataru, fiii marelui boier Danciu Zamona mentionati intr-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tanar. In 1629, in timpul domnitorului Alexandru Ilies, manastirea intra in posesia jupanului Paraianu Milescu, ban al Craiovei. Timp de un secol si jumatate, documentele nu mai pomenesc nimic despre aceasta manastire. In 1643 Danciu Paraianu, construieste biserica actuala, cu ajutorul domnitorului Matei Basarab.

Manastirea Polovragi

Hrisov emis la 6 iulie 1648 de Matei Basarab, constituie prima atestare documentara a bisericii.
Inchinata Sfantului Mormant de cel de-al doilea ctitor al sau manastirea este rascumparata de domnitorul Constantin Brancoveanu de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului, in anul 1693 si facuta metoc al manastirii Hurez. In timpul lui domnitorului Constantin Brancoveanu s-a restaurat biserica, careia i-a inaltat turla si i-a adaugat un pridvor in stil brancovenesc,s-a zugravit interiorul, a refacut chiliile, clopotnita, precum si zidurile de cetate. In timpul stapanirii austriece asupra Olteniei a fost trecuta in randl manastirilor corespunzatoare fortificatiilor defensive. Generalul Stainville a ales-o drept resedinta, adapostind intre zidurile ei un batalion de osti (1718-1739). Mai tarziu, la 27 aprilie 1802, manastirea a fost pradata de trupele talharesti ale lui Pasvantoglu. Legenda spune ca atunci calugarii au ascuns in apa Oltetului odoarele manastirii.

Manastirea Polovragi

Biserica manastirii Polovragi cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" este zidita in stil bizantin, avand forma trilobata cu abside laterale. Turla este de forma poligonala, cu firide largi, ornamentate in partea superioara si acoperita cu tabla ca si biserica . Naosul si pronaosul sunt spatioase, avand practic aceeasi marime. Catapeteasma executata din lemn de tei, reprezinta o adevarata capodopera a vechii sculpturi romanesti, avand o bogata ornamentatie cu impletituri florale. Pridvorul in stil brancovenesc este spatios, deschis, sustinut de opt coloane din piatra. In pridvor este piatra funerara a surorii ctitorului.

Manastirea Polovragi

Pictura de traditie bizantina, executata in fresca a fost realizata in timpul lui Constantin Brancoveanu intre 1698-1705 (unele surse indica anii 1703-1712), de primii mesteri iesiti din scoala brancoveneasca de la Hurez ca: Andrei Constantinos, Gheorghe Istrate si Ranite.

Manastirea Polovragi

In nordul incintei, intr-o alta curte, se afla bolnita ctitorita de Episcopul Clement Lavrentie, 1732-1738. Biserica manastirii Polovragi este inconjurata de chilii, formand o puternica cetate de aparare. In ea se patrunde printr-o poarta masiva deasupra careia se inalta clopotnita.

Manastirea Polovragi

Manastirea are si o colectie muzeala, ce adaposteste o bogata colectie de icoane pe lemn si sticla, ce provin din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, precum si depozitul de carte veche ce cuprinde peste 3000 de volume in limbile romana, slavona si greaca.

Nota: informatiile sunt preluate integral de aici.

luni, 5 iulie 2010

TURISM - Ada Kaleh

Insula Ada-Kaleh, un pamant cu climat mediteranean, era asezata chiar in mijlocul Dunarii, la trei kilometri de Orsova. Legenda insulei se termina brusc in 1971. Atunci a fost dinamitata. Peste ramasitele ei au venit apele lacului de acumulare al barajului de la Portile de Fier 1. A fost odata, in mijlocul Dunarii, o insula in forma de stea. Ada-Kaleh - "Insula Cetatii". Pentru ea s-au batut secole de-a randul Imperiul Austro-Ungar si cel Otoman. Caci cine stapanea Ada-Kaleh, "un mic Gibraltar", cum l-au botezat istoricii, controla circulatia pe fluviu si pe uscat, in zona. Legendele despre Ada-Kaleh pornesc din vremurile argonautilor. Pana si Hercule ar fi incercat, candva, sa cucereasca cetatea din mijlocul Dunarii. Grecii au botezat-o Cotinusa - adica pamantul maslinilor salbatici.



In descrierile lui Herodot, insula apare cu numele Cyraunis. Cornelius Nepos o numea Cerne. Pe timpul cat a fost sub dominatia austro-ungara, insula s-a numit Carolina.
Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificaţiile bănăţene, care vorbeşte despre insula Saan cu 216 oameni. Numele ei s-a schimbat de-a lungul timpului, însă de la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh.
Dupa primul razboi mondial, in urma unui referendum, insula cu populatie musulmana a trecut la Romania, conform dorintei celor care o locuiau. Si a urmat jumatate de secol de fericire pentru locuitorii de pe insula. S-au bucurat de protectia lui Carol I, care se spune ca avea legaturi stranse cu mai-marele "mafiotilor" de atunci de pe insula. Prin bunavointa regelui, locuitorii de pe Ada-Kaleh au fost scutiti de taxe pentru comertul pe care il faceau. Esentele tari ale tutunului din tigaretele facute pe Ada-Kaleh au ajuns celebre. La fel si locum-ul (rahat turcesc) care se facea pe insula. Toate lucurile pe care le faceau - locum, dulceturi de smochine, bijuterii - erau minunate. Turcii de pe insula erau migalosi si intotdeauna produceau in cantitati mici. Ca sa faca un pic de locum, invarteau doua ore, fara sa se opreasca, la cazanul in care puneau zahar si petale de trandafiri. Acest paradis, cu smochini, turci cu salvari si turcoaice cu ferigea, a inceput sa se clatine la inceputul anilor '60. "Ne-a trezit la un moment dat ca fac masuratori pe insula. Am simtit ca vor sa ne mute. Era prin '64-'65. Mai apoi ne-au spus ca se face barajul", spune Musref Durgut, un turc nascut pe Ada-Kaleh, din parinti care se nascusera, la randul lor, pe Ada-Kaleh.



Ca sa impiedice un mare scandal, autoritatile i-au momit pe cei 600 de locuitori ai insulei cu pasapoarte care le permiteau sa plece in Turcia, lucru nu tocmai de ici de colo in acea vreme. Apoi le-au mai promis un nou paradis - un proiect care prevedea ca Ada-Kaleh, de la cel mai tanar copac pana la marea cetate, va fi mutata pe Simian, o insula de langa Drobeta Turnu-Severin. O parte din locuitorii de pe Ada-Kaleh au luat drumul Turciei. Altii s-au dus spre Dobrogea, pe unde isi aveau neamurile. Nimeni nu s-a mutat pe Simian. Promisiunile autoritatilor fusesera vorbe in vant. Nu au mutat decat o parte din cetatea de pe Ada-Kaleh si cateva morminte musulmane. Totul aruncat la intamplare. Printre cladirile care au fost lasate pe Ada-Kaleh s-a numarat si geamia, cunoscuta pentru covorul ei rosu care pe atunci trecea drept cel mai mare din Europa. Fusese primit cadou de la un sultan. Covorul a luat drumul unei moschei din Turcia, geamia de la Ada-Kaleh a fost dinamitata.



Cei care au supravietuit dupa ce insula draga lor a fost inghitita de ape isi aduc aminte ca Ada-Kaleh mirosea a iasomie si a fructe coapte. Ca din fiecare curte te chema aroma de zahar pus la topit intr-un cazan, in care mesteca un turc, aruncand petale de trandafir si descantand pana avea sa se inchege deliciosul locum. Pe Ezarzia, strada principala, unde erau adunate mai toate pravaliile, te ademeneau arome puternice de tutun, fugite din narghilelele la care pufaiau turcii. Peste aromele de tutun juca mirosul ceaiului tare si al cafelei la nisip. Calatorul, imbatat de cafea si de rahatul tavalit in susan, pe care i le oferea negustorul turc, se aseza pe divanul scund, impodobit cu perne. Pleca incarcat de cutii cu tigarete, podoabe minunate si stofe grele. Dar numai dupa ce afla povestea sultanului Kaleh si a sotiei sale, Ada. Se spune ca femeia era atat de frumoasa, incat i-a sucit cu totul mintile sultanului, care le-a parasit pe celelalte neveste din harem. S-a izolat, impreuna cu Ada, pe insula din mijlocul Dunarii, ca sa aiba parte doar el de frumusetea ei. Nefericita, sultana s-a aruncat in Dunare in timpul unei calatorii. "Allah ekber..." - imamul din minaret chema la rugaciune. Pe Ezarzia se lasa liniste. Geamia care mirosea a smirna se umplea de turci imbracati in salvari si de turcoaice cu fata acoperita de ferigea. Pe marginile insulei, cetatea ridicata de austrieci din caramida trainica veghea la apus intoarcerea barcilor. Lotcile, incarcate in zori cu locum si tigarete de vanzare, pentru cei de pe mal, se intorceau goale. Cand au vazut, in 1971, cum insula pe care au trait a disparut in Dunare, multi batrani care locuisera pe Ada-Kaleh s-au imbolnavit si au murit, fara sa apuce sa mai profite de pasapoartele oferite.



Simian, insula pe care ar trebui sa renasca Ada-Kaleh, e la o distanta de 10 minute de mers cu salupa, din portul de la Drobeta Turnu-Severin. Simian nu se bucura nici de pozitia privilegiata, de "mic Gibraltar", pe care o avea "Insula cetate", si nici de un climat mediteranean. In anii '70, cand au sacrificat Ada-Kaleh pentru Portile de Fier, autoritatile s-au laudat ca vor reface pe Simian paradisul oriental inghitit de apele lacului de acumulare. Au adus bucati din cetatea de pe Ada-Kaleh si le-au lipit grosolan pe una din marginile Insulei Simian. Au adus si cazematele si o parte din cimitirul musulman. Dar cand au vazut ca locuitorii de pe Ada-Kaleh nu au de gand sa se mute pe Simian, au lasat insula in grija granicerilor. Frumoasele cazemate au ajuns grajduri pentru cai, inconjurate de gradinile de zarzavat pe care si le-au incropit satenii dintr-un sat de pe malul Dunarii. In acest moment, autoritatile de la Severin lucreaza impreuna cu o firma din Turcia la un proiect care sa invie, pe Simian, Ada-Kaleh. Proiectul are sprijinul Ambasadei Turciei in Romania. Vor fi ridicate replici fidele ale cladirilor de pe Ada-Kaleh. In afara de acestea, pe Simian ar mai urma sa apara un minihotel, restaurante, magazine. Cetatea ar urma sa adaposteasca si o serie de galerii de arta.

Informatiile sunt preluate de aici.

joi, 24 iunie 2010

TURISM - Podul lui Traian

Podul lui Traian, asa cum a fost numit de istorici, a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 şi primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii militare de cucerire a Daciei regelui Decebal.

Măreţia arhitectonică şi tehnică a podului de peste Dunăre erau, cel puţin pentru antichitate, remarcabilă şi demonstrează importanţa strategică pe care Traian a dat-o construcţiei şi prin asta cuceririi Daciei. Cartea scrisă de Apolodor din Damasc despre construcţia acestui pod nu ne-a parvenit, dar dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Cesarea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le-a antrenat construcţia podului. S-a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră ce avea formă paralelipipedică. La cele două capete, sudic şi nordic erau ridicate câte o monumentală poartă. Pe Columna lui Traian putem distinge o imagine stilizată a podului, cu mai puţini piloni, dar în principiu conformă surselor scrise şi care permite recunoaşterea tehnicii de îmbinare a lemnului şi pietrei.

S-a estimat că podul măsura 1135 de metri lungime, el legând castrul Pontes de pe malul sudic de aşezarea Drobeta de pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102). După Cassius Dio (LXVIII,13,1) podul avea aproximativ 46 - 50 de metri în înălţime şi 12 în lăţime. Cei douazeci de pilon sustinători fixaţi pe fundul nămolos al fluviului aveau o lăţime de 17,6 metri, iar deschiderea de arc (distanţa dintre două picioare succesive) era de aproximativ 50 de metri. Descrierea cea mai amănunţită a procesului de construcţie ne-o lasă Procopius din Cesarea în lucrarea De aedificis (IV, 6). Conform acesteia, romanii ar fi deviat parţial cursul fluviului folosind albia unui afluent sudic, secat. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicaţi pe uscat. Pentru construcţia celorlalţi s-au folosit cofraje din bârne de stejar cimentate şi sisteme de pompe.

Placa memorială romană „Tabula Traiana”, 4 metri lungime şi 1,75 metri înălţime, ce comemorează finalizarea drumului militar roman al lui Traian, este amplasată pe partea sârbească cu faţa spre malul românesc.

"MP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m) F(ecit)" este inscriptia inscrisa pe tabula, traducerea apartinandu-i lui Otto Benndorf: "Împăratul Nerva fiul divinei Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribune, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod"

Istoricii consideră de obicei credibilă relatarea lui Cassius Dio care atribuie îndepărtarea supra-structurii podului a succesorului lui Traian, Hadrian. Acesta îl percepea ca pe un risc pentru Moesia, în cazul unei invazii barbare din nord. Există însă şi surse care afirmă că autorul distrugerii ar fi Aurelian, în cadrul operaţiunii de abandonare a Daciei.

Cei douăzeci de stâlpi încă se mai vedeau în anul 1856, când nivelul Dunării era foarte scăzut. În 1906, Comisia Internaţională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigaţia. În 1932, erau 16 stâlpi rămaşi sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost găsiţi de arheologi, probabil restul de patru fiind luaţi de apă între timp. Însă, chiar şi astăzi se pot vedea primul şi ultimul stâlp pe malurile Dunării.

Sursa.

Locatie:


Vizualizare hartă mărită

miercuri, 16 iunie 2010

Baile Olanesti, jud Vlacea

Băile Olăneşti este un oraş relativ nou, situat in judetul Valcea, aici neaflându-se terme romane sau altceva care să ducă la concluzia că este o aşezare veche (nu acelaşi lucru se poate spune de localitatea acum componentă, Olăneşti - sat). Localitatea mai este supranumită şi „Izvoarele de aur”, nume datorat izvoarelor minerale iodurate, bromurate, sodice, calcice, sulfuroase şi clorurate, hipotone sau izotone. Se află aşezat pe valea Tisei (cunoscută mai mult sub denumirea de râul Olăneşti) afluent al Oltului, înconjurat de munţii Gerea, Folca şi Căprăreaţa din Carpaţii Meridionali al căror înalţimi se pierd în dealuri împădurite. Aceasta face ca iernile să fie blânde şi verile răcoroase.

Vechimea oraşului se indentifică cu existenţa descoperii izvoarelor. Apele minerale de la Olăneşti sunt menţionate prima dată într-un hrisov din 1760 şi sunt numite ape tămăduitoare, acestea aflându-se pe moşia clucerului Toma Olănescu care construieşte primele camere de băi. De aici şi numele de Băile Olăneşti.

Conducătorul revoluţiei din 1821, Tudor Vladimirescu, se retragea aici, pe moşia Olăneştilor, cu un grup de boieri fideli şi astfel s-a răspândit vestea efectului tămăduitor al apelor miraculoase în Ţara Românească.

Primele analize ale apelor s-a făcut pe la 1830, punându-se în evidenţă prezenţa iodului.

În 1868 dr. Carol Davila împreună cu un chimist, Bernath Lonway, fac analiza chimică a apelor, evidenţiind 40 de izvoare. Se ridică primele stabilimente de tratament.

Anul 1873 se poate socoti anul apariţiei staţiunii, deoarece în acest an apele locului duse la diferite expoziţii ale Europei, revin cu medalii de aur (Expoziţia Internaţională de la Viena), astfel că aşezare intră în atenţia lumii, fiind comparată cu tratamentele de la Baden-Baden, Karlovy-Vary şi Aix de Bains.

Însă anul 1895 va aduce staţiunii uitarea pentru aproape 30 de ani. În acest an fatidic, o rupere de nori provoacă mari torente de apă care astupă izvoarele. Acestea vor fi regăsite şi destupate după primul război mondial, recaptate, iar staţiunii i se dă o nouă viaţă. S-au făcut noi amenajeri hoteliere, s-au amenajat izvoarele şi s-a construit un pavilion de băi minerale cu apă sulfuroasă, s-au făcut analizarea izvoarelor noi descoperite, cel mai important şi totodată renumit izvorul nr.24 (descoperit prin anii 1950). Se spune că staţiunea are treizeci de "vene" ale sale care sunt raţiunea existenţei sale.

Aceste izvoare binefăcătoare au dus la construcţia în anii 1950 a unei baze de tratament pentru ocupanţii sovietici şi nomenclatura comunistă, cunoscută ca "Vila 1 Mai". Ulterior, după 1970 din nu se ştie ce raţiuni s-au admis şi alţi turişti, totuşi destul de selecţionaţi, familii de activişti comunişti în general. Intrarea a fost păzită de trupele de securitate până la 1989. După 1989 a fost dată M.Ap.N.-lui un timp, după care a devenit secţie a spitalului „Elias” din Bucureşti.

Tot în aceasta zonă a fost construită una din vilele destinate Ceauşeştilor, terminată în vara anul 1989, astăzi vilă de protocol.

Un mare necaz s-a abătut asupra oraşului în vara anului 1969, când o rupere de nori pe versant a dus la formarea unui torent care nu numai că a îngropat o serie de izvoare, dar a făcut şi victime omeneşti (şase turişti).

Dar "omul a biruit" în final prin dorinţa sa pentru mai bine, pentru mai frumos. Izvoarele au fost dezgropate şi reamenajate, s-a mărit baza de tratament prin construcţia unui mare complex hotelier cu bază de tratament, „Parângul”, care a putut asigura cazarea unui mare număr de turişti. Au urmat construcţia şi a altor hoteluri; chiar şi în momentul de faţă sunt în construcţie noi locaţii.

Din cele relatate mai sus reiese că activitatea de bază a oraşului este turismul, activitate care este şi a localităţii componente Olăneşti sat. Mai se remarcă ca activităţi ale locuitorilor pomicultura şi creşterea animalelor, mai ales în localitatea componentă Cheia.

Sursa.

Localizare:


Vizualizare hartă mărită

miercuri, 2 iunie 2010

TURISM - Manastirea Govora, Valcea

Mănăstirea Govora este o mănăstire de maici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Ţara Românească, precum şi un monument arhitectonic medieval de o rară frumuseţe. Numele "Govora" îi vine provine probabil din derivarea slavului găvariti, a vorbi, a spune şi prin extensie izvor, murmur de izvor, sau din dialectul traco-dac care înseamnă "adâncitură", vale cu multe izvoare.

Mănăstirea este situată la poalele dealului Coşul Mare pe raza comunei Mihăeşti, pe fosta moşie Hinţa, la 6 km de Băile Govora şi la 18 km de municipiul Râmnicu Vâlcea.

Biserica mănăstirii, aşa cum apare astăzi, este ridicată pe un plan treflat având o singură turlă aşezată pe naos, care are o cornişă de cărămidă în formă de dinţi de fierăstrău. Pereţii exteriori sunt drepţi, singura ornamentaţie arhitectonică fiind un brâu cu trei funii ce o desparte în două. În rest sunt netezi, zugrăviţi în alb, având ferestruicile înguste cuprinse între încadramente simple, netede, acestea fiind dublate de un chenar cu motive geometrice şi vegetale. Pridvorul se sprijină pe 8 coloane de piară simple, puţin îngustate spre vârf, terminate cu capitele late fară ornamentaţie. Tâmplele coloanelor şi bolta pridvorului sunt acoperite de picturi murale. Decoraţiunea murală interioară în schimb este deosebit de bogată lucrată în tehnica fresco, de zugravi cunoscuţi ai epocii brâncoveneşti, semnăturile acestora fiind incă bine conservate.

Incinta mănăstirii este de formă poligonală, aproape trapezoidală, având lungimea, pe axul E-V de 60m, cu latura vestică măsurând 67m şi cea estică 30m. Ea este compusă din zidul exterior pe care sunt situate încăperile folosite drept chilii precum şi beciurile de suprafaţă. Chiliile sunt dispuse pe două niveluri, un parter supraînălţat şi un etaj, acesta din urmă fiind adăugat în secolul XIX. Săpăturile arheologice au arătat 6 faze de extindere a incintei, în cea de la mijlocul secolului al XVII-lea funcţionând şi tipografia lui Meletie Macedoneanul.

Turnul-clopotniţă de acces în incinta mănăstirii este etajat pe 4 nivele, având o înălţime de aproximativ 15m şi o grosime a zidurilor de cca 2m. Primul cat este inaccesibil, iar etajele 2 şi 3 sunt prevăzute cu găuri pentru tragere, având rol în defensiva complexului mănăstiresc. Ultimul etaj, care adăposteşte clopotniţa, este adăugat probabil în epoca brâncovenească. Rolul defensiv al primelor faze ale incintei mănăstirii se pot vedea foarte bine pe zidul de lângă turn ce mai păstrează meterezele şi drumul de strajă, astăzi părţi a podului chiliilor.

Începuturile mănăstirii sunt obscure, pierdute în pâcla deasă a timpului. S-a presupus că, iniţial, mănăstirea de piatră ar fi fost clădită pe un locaş de cult catolic mai vechi din lemn. În sensul acesta arhitectul Ion Trajanescu, interesat de istoriul manăstirii, culegea pe la 1910 o legendă locală conform căreia, la început ar fi fost o biserică, iar voievodul Radu cel Mare (posibil identificabil cu voievodul Radu I), ar fi ridicat actuala mănăstire pe fundaţia acesteia. Săpăturile arheologice din anii 1984-1985 nu au descoperit nici un fel de indidiciu în acest sens. Cu ocazia sondărilor făcute în acei ani au fost în schimb remarcate, la sud de actuala biserică, fundaţiile unei clădiri vechi, probabil de secol XIV, cu dimensiunile de 19m lungime şi cu grosimea zidurilor de 1,30m, încheiată cu un zid orientat nord-sud cu grosimea de 1,20m. Această clădire, neexcavată total datorită amplasării parţiale sub actuala biserică, este considerată a fi biserica originală a mănăstirii (Gh. T. Cantacuzino). Acest fapt este argumentat de orientarea zidurilor pe axa est-vest. Ulterior, arhitectul Cristian Moisescu, presupune, datorită liniei drepte a zidului lipsit de elementele specifice arhitecturii bisericilor, că porţiunea de zid sondată reprezintă de fapt rămăşiţele unei vechi incinte fortificate.

O altă teorie privitoare la ctitoriile anterioare celei ortodoxe este vehiculată de prof. Gh. T. Ionescu care consideră că actuala mănăstire ar fi luat locul unor aşezări ale catarilor (sau bogomililor), teorie care nu are nici un fel de suport argumentat.

În muzeul mănăstirii este păstrat un clopot spart în greutate de 250kg cu inscripţia S-a turnat acest clopot în numele lui Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae 6965 (1456-1457), adică în timpul domniei lui Vlad Ţepeş însă primul document care să ateste mănăstirea este un hrisov datat 27 septembrie 1485 în care egumenul de atunci, Iosif Govoreanul, cumpăra câteva loturi de teren în oraş (la Râmnic probabil) de la Hijul. În lipsa altor dovezi sau izvoare scrise, presupunerile în ceea ce priveşte momentul întemeierii locaşului de cult duc la concluzia că acesta s-ar fi întâmplat pe undeva spre mijlocul secolului XV, probabil chiar în timpul domniei lui Vlad Dracul, cum reiese dintr-un document al lui Radu cel Mare, sau chiar spre începutul aceluiaşi secol, cum reiese din pomelnicul mănăstirii, care începe cu Mircea cel Bătrân. De altfel materialul arheologic cel mai vechi scos la lumină poate fi datat tot cam din acea perioadă, excepţia făcând zidul enigmatic de care am vorbit mai sus.

În timpul domniei lui Vlad Ţepeş se consumă un moment important, răzvrătirea lui Albu cel Mare, puternic feudal vâlcean, probabil înrudid cu Basarabii, care încearcă să-l înlăture pe domn. Acesta cotropeşte satele mănăstirii Glodul şi Hinţa (localităţi astăzi dispărute) pustiind şi mănăstirea însăşi. În urma luptelor date cu voievoul ţării, Albu cel Mare este înfrânt [...]şi l-a prins şi l-a tăiat, pe el şi pe tot neamul lui.. Satele sunt confiscate de la viclean însă sunt date unor alţi boieri, ulterior fiind răscumpărate şi date mănăstirii de Radu cel Mare.

Pisania cea mai veche păstrată afirmă că [...] această biserică cine a zidit-o nu se ştie [...] iar Radu cel Mare [...] au dires-o şi au înfrumuseţat-o [...]. De altfel domnia acestui voievod a însemnat un moment important pentru acest locaş de cult. Voievodul reface aproape din temelii biserica [...] pe care am văzut-o părăsită de la sfânt răposaţii strămoşii noştri [...] (D.I.R., B, vol.I, p.241), îi confirmă vechile danii de la Vlad Dracul, bunicul său, Vlad Călugărul şi Smaranda (Salomia), părinţii săi, şi îi face alte multe danii.

După daniile făcute de acest voievod, mănăstirea Govora, devine una dintre cele mai importante mănăstiri ale ţării, ieromonachii continuând să păstreze şi să sporească moşiile ce întreţineau viaţa monahală şi spiritualitatea ortodoxă. În primăvara lui 1611, în urma invaziei şi jafului armatelor principelui Transilvaniei, Gabriel Báthory, lăcaşul este cu siguranţă afectat, însă documentele nu consemnează acest lucru, pagubele suferite fiind probabil minore.

În timpul domniei lui Matei Basarab, în urma unor ample lucrări de reconstrucţie, reconsolidare şi extindere, conform opiniei istoricului H. Stănescu („Arhivele Olteniei”, 1936, p.424), aici se instalează, în 1637, a doua tipografie cunoscută din Ţara Românească. Încă din primii ani de funcţionare, de sub teascurile acestei tipografii vor cunoaşte lumina tiparului lucrări importante ale culturii medievale româneşti precum Psaltirea slavonească la 1637-1638 şi mai ales la 1640 prima lucrare tipărită în limba română Pravila bisericească cunoscută sub denumirea de Pravila de la Govora, în traducerea călugărului Mihail Moxa. De altfel egumenul Meletie Macedoneanul, cel care a supravegheat şi încurajat activitatea de tipărire, este unul dintre cei mai importanţi stareţi ai mănăstirii, în cei 4 ani cât a condus lăcaşul (1636-1640) l-a făcut cel mai renumit şi mai bogat aşezământ monahal al ţării a acelui veac.

Un alt stareţ important a fost ieromonahul Paisie (1683 - 1715), în timpul căruia biserica mănăstirii este refăcută căci era "[...] prea învechită şi crăpată, cât îi venea vremea a cădea [...]" (Ghenadie Enăceanu, „Vizite canonice”, Bucureşti, 1892, p.23) iar interiorul a fost zugrăvit aşa cum se vede şi astăzi. Cu această ocazie a fost zugrăvit în pronaus şi chipul domnitorului Constantin Brâncoveanu; cât este de real, greu de stabilit, însă cu certitudine este cea mai veche reprezentare a chipului marelui cărturar. Acelaşi stareţ reface şi sporeşte mijloacele de întreţinere ale călugărilor, de altfel toate reparaţiile fiind făcute pe cheltuiala mănăstirii. Plecarea din scaunul stăreţiei mănăstirii Govora a acestui bun gospodar este legată indisolubil de decapitarea marelui voievod Constantin Brâncoveanu, legăturile dintre aceştia, sau relaţiile ieromonahului cu viaţa politică a epocii, rămânând încă necunoscute.

Alte reparaţii, la chilii şi trapeza mănăstirii, sunt făcute de către stareţul Ştefan Mănăstireanu (1762 - 1774; 1778 - 1782), lucrările fiind continuate de Mihail Tetoianu (1775 - 1778), iar ieromonahul Anatolie (1782 - 1787) reface uşa cea mare a clopotniţei stricată de Florea hoţul şi pictează bisericuţa cea mică a egumenului Ilarion (lucrare executată de zugravul Dimitrie).

După acestă perioadă de înflorire urmează decăderea, culminând cu perioada de stăreţie a arhimandritului Constandie (1805) care [...] lipsit de minţi [...] (Aurelian Sacerdoţeanu, „Pomelnicul Mănăstirii Govora” în „Mitropolia Olteniei”, nr.10-12/1961, p.821) a arendat păgubos parte din moşiile mănăstirii pe mai mulţi ani, băgând mănăstirea la grele datorii.

Egumenii ce i-au succedat, greci după naştere, au sporit starea de decădere judecându-se cu creditorii, pentru ca în 1814 toate averile mănăstirii să fie trecute în posesia Epitropiei spitalului străinilor, iar mănăstirea nu a mai înregistrat nici un stareţ până în 1842.

În timpul stareţului Nicandru Vasilescu (1863 - 1882) sunt refăcute chiliile, adăugându-se încă un etaj la cel existent. În timpul reparaţiilor la clădirea Episcopiei Râmnicului (1890) episcopul Ghenadie Enăceanu se mută temporar la mănăstirea Govora, cu această ocazie făcându-se unele reparaţii şi înbunătăţiri la clădirile anexe.

Pe 20 iulie 1959, regimul comunist, printr-un act arbitrar, modifică statutul mănăstirii, transformând-o în mănăstire de maici prin aducerea a 21 de călugăriţe de la Mănăstirea Bistriţa (judeţul Vâlcea), în frunte cu stareţa acestora Evghenia Racoviţă (1959 - 1964).

Locatie:


Vizualizare hartă mărită

miercuri, 12 mai 2010

TURISM - Biserica fortificata din Darjiu, Harghita

Iniţial construită în stil romanic (secolele XIV-XV), biserica a fost transformată ulterior în stil gotic. Fortificată în anul 1400, prezintă o incintă dreptunghiulară cu ziduri înalte, întărite cu şase turnuri. Turnul de poartă păstrează înfăţişarea originară, cu zidărie masivă, străpunsă de ferestre de tragere protejate cu închizători de lemn. Lucrările de fortificare s-au asociat cu cele de înfrumuseţare a edificiului, care a fost prevăzut cu bolţi gotice pe nervuri; încastrarea nervurilor a distrus, din păcate, o bună parte a picturilor murale iniţiale, realizate în 1419.


Etajul fortificat acoperă atât nava cât şi corul, iar parapetul drumului de strajă a fost scos în consolă deasupra contraforţilor, ceea ce a înlesnit deschiderea unor largi guri de aruncare sub cornişă. Deşi concepute în scop utilitar, acestea au un efect decorativ deosebit. Un impact la fel de puternic produce scara de acces la orgă, de pe latura de răsărit, operă sculpturală masivă, în planuri tăiate viguros. Astfel Biserica în ansamblul ei a dobândit un aspect de bastion, având un acoperiş înalt, lipsit de turnuri. Perimetral, incinta este acoperită cu un acoperiş interior, la adăpostul căruia se mai păstrează până în zilele noastre cămări cu rezerve de alimente ale sătenilor.


Biserica fortificată din Dârjiu este cunoscută datorită picturilor sale murale. Autorul ansamblului mural este meşterul medieval Paul, fiul lui Ştefan din Ung, format într-un mediu eclectic, în care se îmbinau forme stilistice ale goticului internaţional, cu elemente italienizate ale Renaşterii timpurii.


Din păcate, foarte puţine dintre decoraţiunile murale iniţiale s-au păstrat până în ziua de atăzi, deoarece au fost afectate de construcţia bolţilor în reţea pe console la sfârşitul secolul al XV-lea, şi ulterior, de construirea unei tribune în secolul al XVII-lea.

Ansamblul mural cuprinde o ilustrare a Conversiunii Apostolului Pavel, Martiriul celor 10.000 precum şi câteva figuri de sfinţi episcopi. Cele mai valoroase picturi sunt cele înglobate în ciclul Legenda regelui Ladislau (Urmărirea cumanului, Lupta corp la corp, înfrângerea şi uciderea cumanului, Odihna lui Ladislau).

Ca şi în cazul altor picturi medievale transilvănene, fondul este uniform, ca un ecran pe care se proiectează imaginile, dar suprafaţa sa este tratată decorativ, fiind în întregime acoperită cu un fel de tapet, lucrat cu şablonul; motivul ornamental rezultă din gruparea a patru crini stilizaţi dispuşi în cruce. Acest tip de decor, ce imită tapetul, s-a răspândit în pictura murală gotică sub influenţa miniaturilor, în special a celor franceze, ce au cunoscut o mare înflorire în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea. în acest sens, merită a fi remarcată migala de giuvaergiu cu care Paul a redat detaliile de costum, armele şi harnaşamentul cailor. Figura eroului acestui ciclu pictural este regele ungur Ladislau (1077-1095), ale cărui coroană şi centură bătută cu perle, ca şi aureola cu contur perlat reamintesc mai vechi modele italo-bizantine. Reexaltarea acestor modele poate fi corelată cu ultima perioadă de înflorire a cultului lui Ladislau cel Sfânt în primele decenii de domnie a regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg (1387-1437).


Conversiunea Apostolului Pavel este o altă pictură foarte valoroasă a Bisericii din Dârjiu. Aceasta înfăţişează episodul căderii de pe cal a lui Saul rebotezat - Pavel, în drum spre Damasc. Totuşi, atenţia pictorului este îndreptată mai mult asupra grupului de însoţitori ai apostolului, care sunt înfăţişaţi în costume de scutieri.

Locatie:


Vizualizare hartă mărită

marți, 4 mai 2010

TURISM - Palatul Cercul Militar Naţional, Bucuresti

Palatul Cercul Militar Naţional găzduieşte instituţia centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum şi de imagine, reprezentare şi protocol.

Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911, deşi terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ştefănescu şi E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, organizaţie a ofiţerilor români înfiinţată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor (circa 80%), precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăştinos.

Din cauza solului umed, mlăştinos şi nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny şi Elie Radu se adoptă soluţia unei fundaţii pe piloni de stejar, înfipţi în terenul ferm de sub mlaştină. La declanşarea Primului Război Mondial, construcţia se prezintă terminată „la roşu şi învelită". „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din Bucureşti este „podoaba arhitecturală a ţării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, ştiinţa şi simţul estetic al marilor arhitecţi români şi străini au înzestrat România". Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat. La revenirea armatei în Bucureşti, clădirea este găsită devastată în interior. Se reiau lucrările de reparaţii. În prezenţa Regelui Ferdinand I al României şi a Reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu, şi a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ştefan Holban, are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar.

În perioada comunistă, inscripţia "Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripţia "Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripţia "Cercul Militar Naţional".

Sala de Marmură

Sala de Marmură a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reuşite realizări ale arhitecturii româneşti. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta îşi găsesc echilibrul în şirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspiraţie antică, cu stilizări şi prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeţi, Victorii înaripate, zeităţi ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.

Sala Maură

Sala Maură se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Ea are pereţii îmbrăcaţi în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate şi acoperite cu foiţă de aur.

Sala Bizantină

Sala Bizantină îşi trage numele de la concepţia în stil bizantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiţionale româneşti. Sala este dominată de un şir de arcade care susţin un plafon casetat, arcade ce se sprijină la rândul lor pe un şir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. În interiorul arcadelor romane, la ultima renovare au fost adăugate fresce murale reprezentând imaginile unor conducători ai României independente şi unele momente de referinţă din Istoria poporului român.

Sala Gotică

Sala Gotică reprezintă o ambianţă arhitecturală gotică, caracterizată prin arcuri frânte în ogive şi prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.

Sala Norvegiană

Sala Norvegiană este inspirată din atmosfera specifică Nordului Europei, cu candelabre în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentând chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dând impresia de vechi interioare nordice.

Scara de Onoare

O impresionantă scară din marmură, în dublă pantă, conduce oaspeţii către etajul al doilea şi către sălile de recepţie. Scările de acest tip nu sunt doar simple elemente de legătură, ci sunt gândite ca parte din regia unui ceremonial.

marți, 27 aprilie 2010

TURISM - Lacul Sf Ana

Lacul Sfânta Ana este un lac vulcanic, fiind singurul astfel de lac de pe întreg teritoriul României. Este situat în masivul Ciomatu, de pe stânga Oltului, în apropiere de Tuşnad. Lacul este aşezat pe fundul craterului unui vulcan stins, denumit Ciomatu (sau, după alte surse, Ciomadu), din masivul vulcanic Puciosu, locul celei mai recente erupţii vulcanice în Carpaţi şi în Europa de Est, care a avut loc acum câteva zeci de mii de ani (probabil mai recent de acum 42.000 ani).

Lacul Sfânta Ana se află la o altitudine de 946 m. De formă aproape circulară, similar cu o paletă de pictor, are o lungime de 620 m şi o lăţime maximă de 460 m, o suprafaţă de 19,50 ha şi o adâncime maximă de 7 m. Lacul îşi completează apele numai din precipitaţii, neavând izvoare. Puritatea apei se apropie de aceea a apei distilate, cu numai 0,0029 ml minerale. În apă nu există oxigen, motiv pentru care în aceasta nu trăieşte nici o vietate. Capacitatea trofică redusă a apei lacului se datorează şi emanaţiilor mofetice prin fundul lacului şi prin pereţii craterului.

Turiştii veniţi la lacul Sfânta Ana nu au nevoie de prognozele meteorologilor pentru a afla cum va fi vremea, ei având la îndemână o metodă empirică, dar exactă, oferită de muntele vulcanic: cele două fisuri formate în munte care prevestesc vremea cu precizie de sută la sută. Localnicii ştiu că "Dacă emanaţiile din fisuri pişcă la nas, atunci e semn de furtună, iar dacă nu, ziua va fi însorită, tocmai potrivită pentru drumeţii". Fenomenul are o explicaţie ştiinţifică. În munte se desfăşoară încă o activitate post-vulcanică, sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice. Când presiunea atmosferică scade, gazele, precum bioxidul de carbon şi sulful, urcă spre suprafaţă şi inundă fisurile cu un miros înţepător, semn că vine ploaia.

Lacul Sfânta Ana, este o rezervaţie complexă naturală, geologică, floristică şi faunistică, fiind legat de Băile Tuşnad prin poteci turistice.

Lângă lac se află o capelă romano-catolică cu hramul Sfintei Ana.

Vârsta lacului Sfânta Ana nu a fost încă determinată cu exactitate, diverşi cercetători estimând că ultima erupţie a avut loc cu 32.000 de ani în urmă (Juvigne et al. 1994), cu 10.500 de ani în urmă (Morya et al. 1996) sau chiar 9.800 de ani în urmă (Magyari et al. 2006). Studiile palinologice, având ca obiect studiul polenului și al sporilor, au ajuns la concluzia că istoria lacului Sfânta Ana a început în urmă cu circa 9.800 – 8.800 ani, cu stadiul de turbărie şi lac puţin adânc. A urmat o perioadă de acumulare continuă de apă pluvială şi de creştere a nivelului apei până la valoarea maximă de 12 metri, cu 2.700 – 700 de ani în urmă, atunci când lacul Sf. Ana a avut un caracter puternic oligotrof. Ultimele măsurători efectuate în anul 2005 de către o echipă de scafandri profesionişti împreună cu Organizaţie GeoEcologica ACCENT au găsit pentru suprafaţa lacului o valoare de 19,3 ha şi un perimetru de 1617 m, în scădere faţă de valorile de 21,3 ha şi respectiv 1749 m raportate în anul 1909 de Geley Josef, pentru o suprafaţă de retenţie a bazinului de colectare de circa 2,15 km². Cota oglinzii apei variază între 949 şi 950 m.

Lacul are o formă ovală, semiaxa mare fiind de 680 m iar cea mică de 470 m. Conform măsurătorilor efectuate în anul 2005, adâncimea maximă de a lacului este de 6,4 m. Conform aceloraşi măsurători, grosimea maximă a sedimentelor este de circa 4 m. Lacul Sf. Ana este alimentat exclusiv din precipitaţii, gradul de mineralizare al apei fiind din acest motiv extrem de scăzut. Iarna, lacul este acoperit cu un strat de gheaţă de până la 1 m.

Locatie:


Vizualizare hartă mărită

luni, 19 aprilie 2010

TURISM - Conacul Rosetti-Solescu, Vaslui



Conacul Rosetti-Solescu a fost construit la începutul secolului al XIX-lea (în jurul anului 1827) de către postelnicul Iordache Rosetti, descendent din marea familie boierească Ruset (Roset), de origine domnească, ramura Solescu. Clădirea conacului a fost construită din cărămidă, pe fundaţie de piatră, în stilul arhitecturii moldoveneşti, îmbinând elemente tradiţionale cu cele ale stilului neoclasic, predominant în Europa acelor vremuri.

Conacul are trei nivele (demisol, parter şi etaj), camerele fiind grupate în jurul unui hol central, din care se accede în toate camerele prin intermediul culoarelor. În holul central se află o scară monumentală de lemn cu balustrada sculptată. Latura de est a faţadei are o boltă de trăsură cu arcade la parter şi o terasă neacoperită la etaj. În acest conac, a locuit familia postelnicului Iordache Rosetti cu soţia sa, Ecaterina (Catinca), şi cu cei cinci copii (3 băieţi – Constantin, Theodor şi Dumitru; şi 2 fete – Elena şi Zoe). Aici a avut loc la data de 30 aprilie/12 mai 1844 cununia religioasă a Elenei Rosetti cu Alexandru Ioan Cuza, pe atunci preşedinte al Judecătoriei Covurlui.

După moartea postelnicului Iordache Rosetti la 10 ianuarie 1846, în conac a locuit singură soţia sa, Ecaterina. Aceasta a murit la 11 aprilie 1869, moşia şi conacul de la Soleşti fiind moştenite de fiul ei, Theodor. Cum acesta nu avea posibilitatea să se ocupe cu întreţinerea moşiei, a vândut moşia şi conacul către fratele său mai mare, Constantin. După moartea acestuia din urmă, moşia a fost moştenită de fiul său, Gheorghe Rosetti-Solescu, fost ministru plenipotenţiar al României la Sankt Petersburg timp de 40 de ani, apoi de fiul său, Theodor Gh. Rosetti. La data de 30 aprilie 1909, au fost aduse aici rămăşiţele pământeşti ale Elenei Cuza, care au fost înmormântate în curtea bisericii, lângă cele ale mamei sale. Fiul lui Theodor Gh. Rosetti, Georges Rosetti, a plecat în Franţa imediat după venirea comuniştilor la putere.

După instaurarea regimului comunist în România, în anul 1949, conacul a fost naţionalizat de stat şi trecut în proprietatea Sfatului Popular al comunei Soleşti, aici funcţionând şcoala satului (1948-1977). Afectată de cutremurul din 4 martie 1977, clădirea a fost transferată către Muzeul Judeţean Vaslui, dar lucrările de restaurare a conacului nu au fost finalizate. După răsturnarea regimului comunist, conacul a fost revendicat de către urmaşii familiei Rosetti-Solescu, stabiliţi în Germania sau Franţa, aceştia cerând statului român 200.000 de dolari pentru a vinde clădirea. Ca urmare a situaţiei juridice neclare a conacului, acesta a început să se degradeze, astăzi fiind practic o ruină. Conacul a fost vandalizat de oameni: zidurile sunt fisurate şi parţial căzute, tabla din aramă de pe acoperiş a fost înlocuită cu una ruginită şi spartă pe alocuri, plafoanele sunt prăbuşite, pardoselile şi tâmplăriile din lemn au fost furate de localnici şi puse pe foc. De asemenea, copacii din parcul conacului, unii cu valoare istorică, au fost tăiaţi de localnici.

În partea de est a curţii boiereşti, Ecaterina Rosetti (văduva postelnicului Iordachi Rosetti-Solescu şi mama doamnei Elena Cuza) a construit între anii 1859-1860 o biserică-paraclis cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". După finalizarea construcţiei, au fost mutate într-o criptă aflată în partea de sud a pronaosului bisericii osemintele postelnicului Iordache Rosetti şi a mamei sale Catrina Gavriliţa Catargi, ambii decedaţi la 10 ianuarie 1846. Cele două morminte au fost acoperite cu lespezi funerare.

Biserica a fost construită din cărămidă pe fundaţie de piatră, fiind iniţial acoperită cu şindrilă. Ea are formă de navă dreptunghiulară, cu absida altarului semicirculară, turn-clopotniţă deasupra pronaosului şi intrare prin partea de vest. În decorarea frontoanelor s-au folosit elemente de stil neoclasic: fronton sprijinit pe doi stâlpi, ferestre cu deschidere în arc, profile simple sub cornişă, friză de arcaturi la turn. Biserica a îndeplinit funcţia de paraclis al curţii boiereşti până în anul 1893, când Gheorghe Rosetti-Solescu, proprietarul moşiei Soleşti, ministru plenipotenţiar la Sankt Petersburg, a donat-o satului, aceasta devenind biserică parohială. Biserica a suferit mai multe reparaţii în decursul timpului. Astfel, turnul clopotniţă a fost reparat în anul 1900 şi refăcut în 1945, acoperişul de şindrilă a fost înlocuit în 1902 cu unul de tablă, în 1960 s-au făcut intervenţii la fronton. Biserica a fost consolidată în anul 1988. Biserica adăposteşte valoroase obiecte de cult, printre care menţionăm o evanghelie argintată, un chivot de argint şi o dveră pluşată despre care se spune că ar fi donaţia Doamnei Elena Cuza, cărţi vechi cu litere chirilice (legate în piele), veşminte din mătase naturală.

În curtea bisericii se află înmormântaţi mai mulţi membri ai familiei boiereşti Rosetti-Solescu: Doamna Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1825-1909), mama sa Ecaterina Rosetti (1800-1869), fiica logofătului Dumitrache Sturza, Gheorghe Rosetti (1853-1916) şi soţia sa Olga Giers-Rosetti (1853-1924), fiica ambasadorului francez la Petrograd.

Sursa.

Locatie:


Vizualizare hartă mărită