marți, 27 aprilie 2010

TURISM - Lacul Sf Ana

Lacul Sfânta Ana este un lac vulcanic, fiind singurul astfel de lac de pe întreg teritoriul României. Este situat în masivul Ciomatu, de pe stânga Oltului, în apropiere de Tuşnad. Lacul este aşezat pe fundul craterului unui vulcan stins, denumit Ciomatu (sau, după alte surse, Ciomadu), din masivul vulcanic Puciosu, locul celei mai recente erupţii vulcanice în Carpaţi şi în Europa de Est, care a avut loc acum câteva zeci de mii de ani (probabil mai recent de acum 42.000 ani).

Lacul Sfânta Ana se află la o altitudine de 946 m. De formă aproape circulară, similar cu o paletă de pictor, are o lungime de 620 m şi o lăţime maximă de 460 m, o suprafaţă de 19,50 ha şi o adâncime maximă de 7 m. Lacul îşi completează apele numai din precipitaţii, neavând izvoare. Puritatea apei se apropie de aceea a apei distilate, cu numai 0,0029 ml minerale. În apă nu există oxigen, motiv pentru care în aceasta nu trăieşte nici o vietate. Capacitatea trofică redusă a apei lacului se datorează şi emanaţiilor mofetice prin fundul lacului şi prin pereţii craterului.

Turiştii veniţi la lacul Sfânta Ana nu au nevoie de prognozele meteorologilor pentru a afla cum va fi vremea, ei având la îndemână o metodă empirică, dar exactă, oferită de muntele vulcanic: cele două fisuri formate în munte care prevestesc vremea cu precizie de sută la sută. Localnicii ştiu că "Dacă emanaţiile din fisuri pişcă la nas, atunci e semn de furtună, iar dacă nu, ziua va fi însorită, tocmai potrivită pentru drumeţii". Fenomenul are o explicaţie ştiinţifică. În munte se desfăşoară încă o activitate post-vulcanică, sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice. Când presiunea atmosferică scade, gazele, precum bioxidul de carbon şi sulful, urcă spre suprafaţă şi inundă fisurile cu un miros înţepător, semn că vine ploaia.

Lacul Sfânta Ana, este o rezervaţie complexă naturală, geologică, floristică şi faunistică, fiind legat de Băile Tuşnad prin poteci turistice.

Lângă lac se află o capelă romano-catolică cu hramul Sfintei Ana.

Vârsta lacului Sfânta Ana nu a fost încă determinată cu exactitate, diverşi cercetători estimând că ultima erupţie a avut loc cu 32.000 de ani în urmă (Juvigne et al. 1994), cu 10.500 de ani în urmă (Morya et al. 1996) sau chiar 9.800 de ani în urmă (Magyari et al. 2006). Studiile palinologice, având ca obiect studiul polenului și al sporilor, au ajuns la concluzia că istoria lacului Sfânta Ana a început în urmă cu circa 9.800 – 8.800 ani, cu stadiul de turbărie şi lac puţin adânc. A urmat o perioadă de acumulare continuă de apă pluvială şi de creştere a nivelului apei până la valoarea maximă de 12 metri, cu 2.700 – 700 de ani în urmă, atunci când lacul Sf. Ana a avut un caracter puternic oligotrof. Ultimele măsurători efectuate în anul 2005 de către o echipă de scafandri profesionişti împreună cu Organizaţie GeoEcologica ACCENT au găsit pentru suprafaţa lacului o valoare de 19,3 ha şi un perimetru de 1617 m, în scădere faţă de valorile de 21,3 ha şi respectiv 1749 m raportate în anul 1909 de Geley Josef, pentru o suprafaţă de retenţie a bazinului de colectare de circa 2,15 km². Cota oglinzii apei variază între 949 şi 950 m.

Lacul are o formă ovală, semiaxa mare fiind de 680 m iar cea mică de 470 m. Conform măsurătorilor efectuate în anul 2005, adâncimea maximă de a lacului este de 6,4 m. Conform aceloraşi măsurători, grosimea maximă a sedimentelor este de circa 4 m. Lacul Sf. Ana este alimentat exclusiv din precipitaţii, gradul de mineralizare al apei fiind din acest motiv extrem de scăzut. Iarna, lacul este acoperit cu un strat de gheaţă de până la 1 m.

Locatie:


Vizualizare hartă mărită

luni, 19 aprilie 2010

TURISM - Conacul Rosetti-Solescu, Vaslui



Conacul Rosetti-Solescu a fost construit la începutul secolului al XIX-lea (în jurul anului 1827) de către postelnicul Iordache Rosetti, descendent din marea familie boierească Ruset (Roset), de origine domnească, ramura Solescu. Clădirea conacului a fost construită din cărămidă, pe fundaţie de piatră, în stilul arhitecturii moldoveneşti, îmbinând elemente tradiţionale cu cele ale stilului neoclasic, predominant în Europa acelor vremuri.

Conacul are trei nivele (demisol, parter şi etaj), camerele fiind grupate în jurul unui hol central, din care se accede în toate camerele prin intermediul culoarelor. În holul central se află o scară monumentală de lemn cu balustrada sculptată. Latura de est a faţadei are o boltă de trăsură cu arcade la parter şi o terasă neacoperită la etaj. În acest conac, a locuit familia postelnicului Iordache Rosetti cu soţia sa, Ecaterina (Catinca), şi cu cei cinci copii (3 băieţi – Constantin, Theodor şi Dumitru; şi 2 fete – Elena şi Zoe). Aici a avut loc la data de 30 aprilie/12 mai 1844 cununia religioasă a Elenei Rosetti cu Alexandru Ioan Cuza, pe atunci preşedinte al Judecătoriei Covurlui.

După moartea postelnicului Iordache Rosetti la 10 ianuarie 1846, în conac a locuit singură soţia sa, Ecaterina. Aceasta a murit la 11 aprilie 1869, moşia şi conacul de la Soleşti fiind moştenite de fiul ei, Theodor. Cum acesta nu avea posibilitatea să se ocupe cu întreţinerea moşiei, a vândut moşia şi conacul către fratele său mai mare, Constantin. După moartea acestuia din urmă, moşia a fost moştenită de fiul său, Gheorghe Rosetti-Solescu, fost ministru plenipotenţiar al României la Sankt Petersburg timp de 40 de ani, apoi de fiul său, Theodor Gh. Rosetti. La data de 30 aprilie 1909, au fost aduse aici rămăşiţele pământeşti ale Elenei Cuza, care au fost înmormântate în curtea bisericii, lângă cele ale mamei sale. Fiul lui Theodor Gh. Rosetti, Georges Rosetti, a plecat în Franţa imediat după venirea comuniştilor la putere.

După instaurarea regimului comunist în România, în anul 1949, conacul a fost naţionalizat de stat şi trecut în proprietatea Sfatului Popular al comunei Soleşti, aici funcţionând şcoala satului (1948-1977). Afectată de cutremurul din 4 martie 1977, clădirea a fost transferată către Muzeul Judeţean Vaslui, dar lucrările de restaurare a conacului nu au fost finalizate. După răsturnarea regimului comunist, conacul a fost revendicat de către urmaşii familiei Rosetti-Solescu, stabiliţi în Germania sau Franţa, aceştia cerând statului român 200.000 de dolari pentru a vinde clădirea. Ca urmare a situaţiei juridice neclare a conacului, acesta a început să se degradeze, astăzi fiind practic o ruină. Conacul a fost vandalizat de oameni: zidurile sunt fisurate şi parţial căzute, tabla din aramă de pe acoperiş a fost înlocuită cu una ruginită şi spartă pe alocuri, plafoanele sunt prăbuşite, pardoselile şi tâmplăriile din lemn au fost furate de localnici şi puse pe foc. De asemenea, copacii din parcul conacului, unii cu valoare istorică, au fost tăiaţi de localnici.

În partea de est a curţii boiereşti, Ecaterina Rosetti (văduva postelnicului Iordachi Rosetti-Solescu şi mama doamnei Elena Cuza) a construit între anii 1859-1860 o biserică-paraclis cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". După finalizarea construcţiei, au fost mutate într-o criptă aflată în partea de sud a pronaosului bisericii osemintele postelnicului Iordache Rosetti şi a mamei sale Catrina Gavriliţa Catargi, ambii decedaţi la 10 ianuarie 1846. Cele două morminte au fost acoperite cu lespezi funerare.

Biserica a fost construită din cărămidă pe fundaţie de piatră, fiind iniţial acoperită cu şindrilă. Ea are formă de navă dreptunghiulară, cu absida altarului semicirculară, turn-clopotniţă deasupra pronaosului şi intrare prin partea de vest. În decorarea frontoanelor s-au folosit elemente de stil neoclasic: fronton sprijinit pe doi stâlpi, ferestre cu deschidere în arc, profile simple sub cornişă, friză de arcaturi la turn. Biserica a îndeplinit funcţia de paraclis al curţii boiereşti până în anul 1893, când Gheorghe Rosetti-Solescu, proprietarul moşiei Soleşti, ministru plenipotenţiar la Sankt Petersburg, a donat-o satului, aceasta devenind biserică parohială. Biserica a suferit mai multe reparaţii în decursul timpului. Astfel, turnul clopotniţă a fost reparat în anul 1900 şi refăcut în 1945, acoperişul de şindrilă a fost înlocuit în 1902 cu unul de tablă, în 1960 s-au făcut intervenţii la fronton. Biserica a fost consolidată în anul 1988. Biserica adăposteşte valoroase obiecte de cult, printre care menţionăm o evanghelie argintată, un chivot de argint şi o dveră pluşată despre care se spune că ar fi donaţia Doamnei Elena Cuza, cărţi vechi cu litere chirilice (legate în piele), veşminte din mătase naturală.

În curtea bisericii se află înmormântaţi mai mulţi membri ai familiei boiereşti Rosetti-Solescu: Doamna Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1825-1909), mama sa Ecaterina Rosetti (1800-1869), fiica logofătului Dumitrache Sturza, Gheorghe Rosetti (1853-1916) şi soţia sa Olga Giers-Rosetti (1853-1924), fiica ambasadorului francez la Petrograd.

Sursa.

Locatie:


Vizualizare hartă mărită

miercuri, 14 aprilie 2010

TURISM - Conacul Paget, Campia Turzii

Conacul Paget din Câmpia Turzii, judeţul Cluj, este înscris pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj, elaborată în anul 2004 de Ministerul Culturii şi Cultelor din România. El se află pe strada Parcului. Nu este plasat direct la strada principală care traversează oraşul (str. 1 Decembrie 1918), ci mai retras (între conac şi strada 1 Decembrie 1918 există câteva rânduri de blocuri noi). În preajma acestei construcţii frumoase, cu un acoperiş ce atrăgea pe vremuri atenţia prin ţiglele de un roşu aprins, se aflau acareturile: grajdul cu cai de trăsură, şura, o fierărie, locuinţa administratorului moşiei. În parcul castelului era un lac, alimentat continuu cu apa ce izvora dintr-o movilă invecinată. Lacul comunica printr-un canal cu lacul conacului învecinat (Szentkereszty Zsigmond - Bethlen Ödön) din curtea Liceului „Pavel Dan” (str. 1 Decembrie 1918 nr. 17).

Peste drum de conac, în spaţiul unde astăzi se află Casa de Cultură „Ionel Floaşiu” (fostul Club Muncitoresc) şi vila Ungureanu, au fost grajdurile cu caii de călărie, iar pe locul unde este acum Oficiul Poştal nr. 1 (str. 1 Decembrie nr. 6) era un manej pentru călărie. Tot aici existau mai multe clădiri din cărămidă, situate pe locul actualelor case de pe str. 1 Decembrie 1918 nr. 8 si nr. 10, care erau locuinţele personalului de serviciu al castelului Paget. Ilona Paget, nepoata şi succesoarea lui John Paget, a vândut prin 1913 statului austro-ungar conacul, parcul şi moşia, acestesa fiind folosite ca fermă agricolă de stat.

După 1918, în fostul conac Paget (intrat în posesia statului român) a funcţionat între 1918-1929 o fermă agricolă statală, în paralel cu orfelinatul de băieţi „Mihai Viteazul” (1920-1929), iar între 1929-1958 Staţiunea Experimentală Agricolă (aparţinând de Institutul de Cercetări Agronomice al României, ICAR). În apropierea acesteia (pe fostul teren al conacului John Paget) s-a construit un mare siloz-depozit de cereale si seminţe (str. 1 Decembrie 1918 nr. 1-3; transformat în ultimii ani într-un bloc de locuinţe, cu spaţii comerciale la parter).

Într-o încăpere din acest fost conac (numit şi „Casa Albă”, din cauza aspectului ei exterior) a funcţionat între 1923-1949 o capelă ortodoxă, până înainte de darea în funcţiune în anul 1951 a primei Biserici Ortodoxe din oraş (Piaţa Mihai Viteazul nr. 9) (înainte de 1918 românii din cele două localităţi componente au fost exclusiv greco-catolici). Înainte de 1990 aici a funcţionat temporar şi „Palatul copiilor” (după 1990 „Clubul copiilor”).

Conacul (în prezent în renovare) a fost ridicat în deceniul al cincilea al secolului XIX de aristocratul englez John Paget. John Paget a fost o personalitate interesantă a Transilvaniei din a doua jumătate a secolului XIX. S-a născut în 1808 la Loughborough (Anglia) şi făcea parte dintr-o veche familie de nobili. A urmat Colegiul Unitarian din Manchester, cu rezultate foarte bune. Apoi a studiat la universitate, obţinând diploma de doctor în medicină la Edinburgh (Scoţia). La 27 ani, în 1835, John Paget renunţă la cariera ştiinţifică pentru a se consacra călătoriilor în lumea largă, printre care şi în Transilvania (1835-1836). În 1837 se căsătoreşte la Roma cu Polixenia Wesselényi (fiica baronului József Wesselényi, şi fosta soţie divorţată a baronului ardelean László Bánffy de Losonc), pe care a cunoscut-o în 1835 în Italia. În anul 1839 s-a stabilit în satul Ghiriş-Arieş (azi Câmpia Turzii) din Ardeal. Aici transformă moşia soţiei - unde îşi ridică conacul în stil englez - după modelul latifundiilor din Anglia. Multe inovaţii agricole au fost introduse de John Paget pe moşia sa în deceniile 5-8 din secolul XIX. Adoptă metode si tehnici noi, moderne, ale exploatării raţionale a terenurilor, utilizează maşini agricole importate din Anglia, efectuează lucrări de împădurire, sădeşte soiuri noi de pomi fructiferi si de viţă de vie. S-a ocupat intens şi de creşterea şi intreţinerea cailor de rasă. În 1847 i s-a acordat cetăţenia maghiară. S-a stins din viaţă în 1892 la Ghiriş-Arieş (Câmpia Turzii) şi a fost înmormântat la Cluj, aşa cum îşi dorise.

Localizare:


Vizualizare hartă mărită

marți, 13 aprilie 2010

TURISM - Palatul Princiar din Turda

Palatul Princiar din Turda (resedinţă princiară, azi Muzeul de Istorie) este cel mai valoros obiect de cultură şi arhitectură medievală al Turzii. Este cunoscut şi sub numele de Curia Casei Fiscului, Casa Fiscală, Cămara de Sare, Casa Princiară, Casa Principilor, Palatul Voievodal, Conacul Princiar şi Casa Bathory. El reprezenta odinioară reşedinţa principelui Ardealului Sigismund Bathory (1581-1597 şi 1599-1602). A fost destinat iniţial de fapt pentru Vama Sării de la Turda.

Palatul păstrează unele fragmente din clădirea iniţială de la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI. Clădirea s-a bucurat de consideraţie de-a lungul timpului, numărându-se între reşedintele preferate ale principilor Transilvaniei. Până în jurul anului 1588 s-au efectuat lucrări importante de reconstrucţie, structura actuală a clădirii datând din acele vremi. Ea a mai suferit o refacere generală în anul 1818, reparaţii mai efectuându-se în anii 1886-1887 şi 1911, de când datează forma pe care o are şi azi. Arhitectura cladirii este în esenţă gotică, peste care se suprapun elemente ale stilului Renaissance (balconul etc).

Monumentul este o clădire cu parter şi etaj, de formă aproximativ patrată, având în partea de nord o anexă fără etaj. Faţada principală are un portal de intrare in arc frânt şi trei ferestre de formă dreptunghiulară. Deasupra intrării se afla un balcon sprijinit pe console, în retrageri treptate. La dreapta şi stânga acestuia se găsesc cele 3 ferestre dreptunghiulare cu sprâncene de cornişe şi frize de denticule in partea superioară. Celelalte faţade sunt lipsite de elemente decorative, doar ferestrele dispun de anumite accente. Subsolul clădirii este acoperit cu bolţi semicilindrice din cărămidă, pe când parterul poartă un tavan de lemn sprijinit pe grinzi puternice. Uşile de la încăperile parterului au cadre dreptunghiulare, cu excepţia uneia incheiată sus cu un arc frânt.

Clădirea a găzduit câteva din Dietele Transilvaniei, ultima datând din anul 1799, servind totodată ca loc de cazare a celor ce participau la Diete.

Aladár Körösföi-Kriesch (1863-1920) a pictat în anul 1898 marele tablou cu Francisc David (magh. Dávid Ferenc), expus in holul Muzeului de Istorie. Tabloul arată scena proclamaţiei libertăţii religioase la Dieta de la Turda din anul 1568, respectiv pe Francisc David (întemeietorul religiei unitariene) în Biserica Romano-Catolică din Turda.

Între anii 1929-1951 clădirea a găzduit Casa de Cultură a oraşului.

Palatul Princiar din Turda este înscris pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj, elaborată de Ministerul Culturii si Cultelor din România în anul 2004.

În 1943 în această clădire a fost înfiinţat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951 la iniţiativa lui Augustin Raţiu, cu ajutorul arheologului I.I. Rusu şi al Dir. Prof. Ion Ţigărea.

Muzeul de istorie cuprinde o colecţie bogată de obiecte, în special din perioada romană. Materialele prezentate sunt numismatice, epigrafice şi arheologice, ele constituind şi obiectul de studiu al unor cercetători precum H. Daicoviciu, I.I. Rusu, N. Vlassa, ş.a.

vineri, 9 aprilie 2010

TURISM - Biserica Bucur Ciobanul, Bucuresti

Biserica Bucur este situata in centrul Bucurestiului, a funcţionand înainte ca paraclis al mănăstirii Radu Vodă. Biserica, clasată ca monument istoric în grupa A, nu are o datare exactă până în prezent. De-a lungul vremii istoricii şi cei care au cercetat originile construţiei au oferit diferite datări şi variante de construcţie a edificiului. Astfel unii cercetători vorbesc de o construcţie într-un stil specific secolului XVIII, alţii, conform legendei, consideră că biserica este ctitoria ciobanului Bucur, de numele acestuia fiind legată şi etimologia numelui Bucureşti. Biserica este consemnată într-o hartă întocmită între anii 1844-1846 cu numele biserica Bucur.

În trecut biserica se afla pe acelaşi deal împreună cu mănăstirea Radu Vodă. La mijlocul secolului XVIII dealul a fost împărţit în două datorită unor lucrări edilitare astfel că în prezent cele 2 lăcaşuri de cult se află pe două ridicături de pământ despărţite de o stradă.

Deşi biserica este pomenită în textele mai multor autori români şi străini ca fiind construită de întemeietorul Bucureştilor, ciobanul Bucur, unele cercetări ulteriore au concluzionat că edificiul este construit în secolul al XVII-lea, fiind refăcută în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Alte cercetări au stabilit că biserica a fost construită în prima jumătate a secolului XVII, pentru a folosi ca paraclis al mănăstirii Radu Vodă. Există şi opinii ale cercetătorilor care susţin că biserica a fost zidită în anul 1416, de către Mircea cel Bătrân. Biserica este renovată între anii 1909-1910 şi i se aduc unele modificări la exterior.

În lucrarea Istoria fondarei oraşului Bucureşti – capitala Regatului Român – de la 1330 până la 1850 – culeasă după mai mulţi scriitori vechi, întocmită în 1891 de Dimitrie Papazoglu, sunt consemnate mai multe texte care confirmă varianta construirii bisericii de către Ciobanul Bucur. Papazoglu însuşi se îndoieşte de exactitatea acestor date, autorul fiind convins că în realitate biserica a fost ridicată în 1568 de Alexandru Vodă, zis Ciobanu, fiul lui Mircea Vodă pe locul cimitirului mănăstirii Radu Vodă.

În 1938 Grigore Ionescu în ghidul Bucureştiului afirmă că în 1869 biserica a fost refăcută şi i s-a creat o nouă identitate mai veche cu 300 de ani decât în realitate.

Până în anul 1974 mulţi dintre cei care au studiat istoria bisericuţei au considerat că ctitorul edificiului nu poate fi ciobanul Bucur, aceştia apreciind relatările care susţin această variantă ca simple legende, apărute pentru prima dată într-o monografie a Principatelor, întocmită de consulul britanic William Wilkinson, publicată la Londra în 1820.

În 1835 această variantă este susţinută şi în Manualul de geografie, întocmit de Iosif Genilie, profesor la Colegiul „Sf. Sava”.

În urma unor cecetări recente a fost descoperit un manuscris al misionarului catolic Blasius Kleiner, scris la 1761, care confirmă spusele legendei. Kleiner nota în textul amintit următoarele: Se spune că acest oraş îşi trage numele de la un oarecare cioban sau, după cum spun alţii, haiduc vestit, care se chema Bucur. Acesta îşi păştea oile în acea câmpie de pe marginea râului Dâmboviţa şi poate că pe acolo îşi făcea şi haiduciile lui. În urmă a clădit o biserică (...) şi a început să construiască şi câteva case pentru el şi pentru alţii.

În prezent, profesorul Marcel Dumitru Ciuca, cel care a îngrijit republicarea lucrării lui Dimitrie Papazoglu, consideră că acesta a greşit datarea bisericii, prezentată în cartea din 1891. Marcel Dumitru Ciuca consideră că legenda despre ciobanul Bucur ar putea fi adevărată şi nu vede un inconvenient în acceptarea existenţei unui strămoş întemeietor al Bucureştiului cu numele de Bucur.

Biserica, închinată sfinţilor Atanasie şi Chiril, are dimensiuni mai puţin impunătoare, dar bine proporţionate. Faţadele construcţiei sunt liniştite şi drepte, vopsite în alb.

Intrarea se face printr-un pridvor elegant asemănător cu prispele întâlnite la casele ţărăneşti din România. Pridvorul prezintă arcade polilobate susţinute de stâlpi din lemn. În partea superioară edificiul are o turlă simplă cu streaşină largă şi o cupolă în formă de ciupercă. Uşa şi ferestrele prezintă ancadramente din piatră sculptată aplicate la începutul secolului XX.

joi, 8 aprilie 2010

TURISM - Cetatea Devei

Cetatea Devei (Castrum Deve), incoronata de ziduri medievale si avand infatisarea unui bastion impunator este situata pe un con vulcanic format din andezite neogene, impresionanta fortificatie aflandu-se "la trecerea cea mai primejdioasa in Transilvania", in locul unde Muresul formeaza un defileu intre Muntii Apuseni si Muntii Poiana Rusca. Trecand pe aceste meleaguri, la mijlocul secolului XIX, calatorul englez Paget, incantat de privelistea ce se desfasoara de la inaltimea cetatii, a marturisit ca: "Putine locuri, prin cate tari am umblat, prezinta o panorama mai frumoasa decat aceea a Vaii Muresului.



Dealul Cetatii, care domina zona, are o inaltime potrivita unor observari la mari distante, iar datorita formei sale conice si abrupte este usor de aparat. De aceea este sigur ca a fost folosit ca post de paza si observatie din cele mai vechi timpuri.
Desi exista o serie de legende legate de originea indepartata a cetatii, cercetarile stiintifice istorice arata ca Cetatea Devei a fost construita pe la mijlocul veacului al XIII - lea, pe ruinele unor fortificatii daco - romane, ca urmare a navalirii tatarilor din anul 1241 si ca punct de sprijin si de aparare impotriva acestora. Primul document in care este amintita cetatea, dateaza din 1269 si este documentul prin care Stefan, fiul regelui Bela IV o doneaza baronului Chyl din satul Calnic.



Cetatea Devei, declarata monument istoric, se afla situata la o altitudine de
371 m, pe Dealul Cetatii care pe o suprafata de 30 ha adaposteste o vegetatie de un exceptional interes fitogeografic. Datorita importantei sale geologice, botanice si perisagistice, Dealul Cetatii a fost declarat in 1988 rezervatie naturala.
Inca de la inceputul existentei sale, cetatea a indeplinit functii multiple si deosebite, reusind astfel sa se inscrie in paginile zbuciumate ale istoriei Transilvaniei. Astfel ea a participat deseori la luptele care se dadeau pentru domnia tarii sau stapanirea de mosii,a fost resedinta voievodala sau nobiliara,garnizoana, loc de refugiu pentru populatie in momente grele, locul unde s-au dat importante si crancene batalii. Alteori a fost folosita drept inchisoare pentru regi, nobili nesupusi, iobagi rasculati sau luptatori pentru credinta, iar in doua randuri a fost detinatoare a coroanei regilor maghiari. A servit drept dar de impacare pentru adversarii la domnie, cadou de nunta, sau loc de paza a tezaurului unei tinere regine.
Ladislau, voievodul Transilvaniei intre anii 1291-1315 ajunge stapanul cetatii si a locuit aici unde avea o casa domneasca si tinea scaun de judecata cu marii nobili ai Transilvaniei. In 1307, Ladislau il inchide in Cetatea Devei pe Otto regele Ungariei si ii ia si coroana.Regele a fost eliberat, dar coroana regala a ramas la Deva vreo 3 ani dupa care a fost predata noului rege Carol Robert.
In 1444 Iancu de Hunedoara primeste prin donatie regala Cetatea Devei impreuna cu 53 de sate si minele de aur din jurul Bradului,si cetatea ramane timp de mai bine de jumatate de secol in stapanirea Corvinilor, pana in 1504 cand trece din nou in mana regilor maghiari. In 1535, imparatul Ferdinand daruieste cetatea rivalului sau Ioan de Zapolya, regele Ungariei, drept semn de impacare. Acesta o va oferi ca dar de nunta sotiei sale Isabella, fiica de 20 de ani a regelui Poloniei. Ioan de Zapolya moare la Sebes in data de 22 iulie 1540 si este adus pe un catafalc regal in Cetatea Devei unde este expus impreuna cu coroana Ungariei timp de trei saptamani, vegheat de curteni si nobilime. Stapana a cetatii si domeniului Deva, ramane astfel tanara regina Isabella, care vine si sta aici de mai multe ori, timp de cateva saptamani si uneori chiar cateva luni, iar in 1549 isi aduce si tezaurul personal pe care il pune sub o puternica paza in cetate.



In perioada 1551 - 1555 cetatea se gaseste sub ocupatie austriaca de scurta durata, caci este cucerita de generalul Giovani Batista Castaldo, care vroia sa rapeasca si coroana tarii de la regina Isabella si fiul ei. In anii 1550, 1552 si 1557 cetatea a suferit o serie de atacuri otomane, iar in 1557 este ocupata de sultanul Soliman cel Mare. Acesta o va preda insa reginei Isabella, deoarece regina recunoscuse in anul 1541 suveranitatea otomana in zona.
David Ferencz (Francis David), intemeietorul bisericii unitariene, care proclama libertatea religioasa la Dieta de la Turda ?n 1568 a fost acuzat de reforma religioasa cativa ani mai tarziu, condamnat si inchis in Cetatea Devei unde a murit la data de 15 noiembrie 1579. In celula in care a fost inchis David Ferencz a fost pusa o placa comemorativa in anul 1948.
In 1581 cetatea ajunge in proprietatea lui Francisc Geszthy care o stapaneste pana in 1595. In testamentul sau el scria ca nimeni sa nu-i caute tezaurul, deoarece l-a ascuns in asa fel incat nimeni sa nu-l gaseasca, iar aceasta afirmatie i-a facut pe multi de-a lungul timpului sa caute comori in zona cetatii. Dupa moartea subita a lui Geszthy, cetatea trece in stapanirea cancelarului baron Iosica Stefan din Branisca.



In anul 1600,
Mihai Viteazul, insotit de o suita de aproximativ 100 de oameni si aflandu-se in drum spre curtea imparatului Rudolf al II-lea, trece pe langa Cetatea Devei de unde nobilimea trage cu tunurile asupra lui. "Din Cetatea Devei indreptara tunurile asupra mea si innecara in Mures mai multi dintre ai mei" avea el sa marturiseasca mai tarziu. Sigismund Bathory reintors pentru a treia oara in Ardeal in incercarea de a-si recupera tronul, se refugiaza in Cetatea Devei in anul 1601 dupa care daruieste cetatea unui devotat comandant al sau, George Borbely. Nu peste mult timp, stapan al Transilvaniei ajunge generalul George Basta, un valon belgian, care ocupa Cetatea Devei, ca fiind ultima cetate ardeleneasca pe care a cucerit-o.
Tot in cetate, la 9 septembrie 1603, Basta convoaca dieta ardeleana pentru a obtine juramant de credinta fata de imparatul austriac Rudolf al II-lea. Dar, dupa numai doi ani, trupele austriece sant alungate din cetate de catre Stefan Bocskai care conducea lupta maselor rasculate impotriva stapanirii habsburgice.
In 1607, dupa moartea lui Bocskay, dieta tarii hotaraste ca Cetatea Devei sa ramana numai in stapanirea voievozilor ardeleni, lucru ce va ramane valabil aproape tot secolul XVII. Astfel cetatea a apartinut principelui Gabriel Bethlen care a adaugat constructiei un bastion rotund ce servea ca inchisoare si camera de tortura, iar dupa moartea lui, stapan al cetatii ajunge fratele acestuia, Stefan Bethlen, numit si "micul principe". Acesta se casatoreste cu o frumoasa fata de 18 ani, Maria Szechy, dar moare in curand iar cetatea si domeniul cetatii ii raman tinerei vaduve. Venus de Murany, cum a fost numita aceasta cocheta si fascinanta femeie in literatura maghiara, se casatoreste in anul 1634 cu nobilul Stefan Kun si se muta la mosia acestuia langa Satu Mare. Dupa un timp isi paraseste sotul si fuge calare la Deva. Acesta, infuriat vine insotit de o ceata de calareti la Deva pentru a-si duce sotia acasa. Maria auzind zgomotul facut de atacatori la portile castelului, sare pe fereastra si fuge in cetate impreuna cu slujitorii ei devotati. Din cetate trage salve de tun si de pusti asupra atacatorilor si ii pune pe fuga.



In 1640 Maria Szechy vinde cetatea si domeniul principelui Gheorghe Rakoczy I pentru suma de 6.000 de taleri. Cu aceasta ocazie, la 30 noiembrie 1640 s-a facut inventarul cetatii si al domeniului.Documentul este cel mai vechi inventar cunoscut si din el ne putem face o idee despre cum arata cetatea si domeniul. Exista insa si o descriere interesanta a cetatii, facuta de Nicolae Bethlen in 1660.
Gheorghe Rakoczy I face o reparatie generala a cetatii si castelului, ridica noi ziduri si bastioane, construieste o fantana interna pentru apa de baut si capteaza un izvor langa poarta de jos. Apoi, catre sfarsitul domniei lui, daruieste cetatea lui Acatiu Barcsay, prefectul comitatului Hunedoara. In perioada stapanirii austriece asupra Transilvaniei, cetatea este ocupata de generalul Caraffa Antonio cu armata imperiala, iar imparatul Leopold I o trece definitiv in proprietatea dinastiei habsburgice prin diploma din 1692. In fapt, ea va ramane sub stapanire austriaca pana in a doua jumatate a secolului XIX. In 1706 cetatea este ocupata de taranii rasculati condusi de Francisc Rakoczy al II-lea, dupa un asediu de cateva luni.
In 1713 au loc mari lucrari de reparatii la cetate ordonate si conduse de generalul grof Ion Steinville. S-au construit atunci ziduri exterioare, s-au reparat portile, s-au zidit doua noi bastioane si camere de locuit. Tot atunci directia de tragere si linia de atac din cetate au fost indreptate catre strazile principale ale orasului. Desi refacuta si modernizata, in 1721 cetatea a fost ocupata de taranii rasculati din Dobra, care s-au razvratit pentru a scapa de robotele pentru cetate si domeniu.Reparatii si consolidari se mai fac in 1752, dar importanta strategica a cetatii scade tot mai mult, datorita dezvoltarii artileriei. Ea ramane totusi un loc de refugiu pentru nobili in cazuri de revolte ale populatiei. Astfel in 1784 in timpul rascoalei lui
Horea, Closca si Crisan, mai multi nobili de la tara, functionari ai statului si slujbasi de comitat s-au refugiat in cetate unde au fost asediati de rasculati. In 6 noiembrie 1784 taranii ataca cetatea dar sant respinsi de trupele imperiale fara victime. A doua zi dimineata un grup de 400 de rasculati printre care se aflau si lucratori minieri din Certej si Hondol dau un al doilea atac asupra cetatii dar sant respinsi de 144 de soldati graniceri si 22 nobili calari. Inghesuiti langa Mures, aproape 200 de tarani au fost ucisi,innecati sau facuti prizonieri.Cei prinsi sant executati prin taierea capului cu palosul. La 11 noiembrie, taranii convinsi ca nobili vor ceda, trimit un ultimatum prin care cereau: "Nobilul comitat, impreuna cu toti stapanii de mosii si cu toata semintia lor sa jure pe cruce; nobili sa nu mai fie, ci fiecare daca va putea gasi o slujba sa traiasca din aceea. Nobilii stapani pe mosii sa paraseasca odata pentru totdeauna mosiile nemesesti. Si ei sa plateasca dare ca poporul de rand. Daca comitele si nobilii stapani de mosii se vor invoi la aceasta, taranii le fagaduiesc pace, iar in semnul pacii sa ridice pe cetate, pe la marginile orasului, pe prajini cat mai inalte, steaguri albe".Dar nobilii nu se preadu si rascoala este innabusita.



Un timp cetatea a fost lasata in parasire. Dar in 1817, imparatul Francisc I, trecand prin Deva,a hotarat sa o restaureze, cheltuind pentru asta 216.000 florini.Ultimul rol jucat de cetate in lunga sa istorie,a fost in timpul revolutiei din 1848-1849. Asediata si impresurata de circa 2000 de revolutionari, cetatea nu a putut totusi fi ocupata decat dupa ce din lipsa apei si a alimentelor, garnizoana s-a predat la 17 mai 1849.

Insa, la 13 august 1849, la orele 9 dimineata, o explozie zguduitoare a depozitului de munitie a aruncat in aer zidurile cetatii, transformand-o intr-o ruina si omorand pe cei 38 de soldati revolutionari ce se aflau in cetate. Cu acest tragic eveniment s-a incheiat definitiv rolul militar al puternicei cetati a Devei. O descriere interesanta a cetatii inainte de explozie o face istoricul maghiar Kovary Laszlo.



Cetatea a ramas totusi o podoaba naturala si istorica a orasului si catre sfarsitul secolului al XIX - lea cativa intelectuali localnici grupati in Societatea istorica si arheologica a judetului Hunedoara ridica problema ingrijirii si intretinerii ei.
Astfel in 1887 incep a se realiza cai de acces si plimbare pe deal, a se planta mii de puieti de arbori, iar pe alei s-au instalat cateva banci. In 1900-1905 s-au facut lucrari de consolidare a zidurilor si subteranelor, s-a curatat molozul si pietrisul,s-a ridicat o casa a paznicului cetatii in zona parcului, s-a construit un mic chiosc pe stanci (care a rezistat pana in 1940) si s-a realizat tunelul de trecere pe sub stanca.
In 1942-1943 in tunel s-a deschis o galerie pentru adapost antiaerian. In anul 1960 s-au refacut caile de acces, s-au pus mai multe banci, s-au plantat arbori, s-a facut iluminarea zidurilor cetatii, iar la poalele cetatii s-a construit restaurantul Perla in fata caruia s-a amenajat o parcare.
La 11 august 1999, chiar in ziua eclipsei, intre ruinele cetatii, timp de 17 ore si jumatate a avut loc un spectacol evocand lupta dacilor cu romanii.




In anul 2008, cu ocazia lucrarilor de restaurare a Cetatii, arheologii Muzeului Civilizatiei Dacice si Romane au facut mai multe descoperiri importante in incinta Cetatii Devei. Este vorba de vestigii ale Evului Mediu. "Au fost gasite urme ale unor ansambluri de locuinte, fortificatii, sisteme de aductiune a apei, fragmente de arma sau monede", a declarat Marcel Morar. Cea mai recenta descoperire arheologica a fost facuta in luna iunie, cand arheologii de la Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane din Deva au gasit in incinta Cetatii Deva ruinele unui turn din piatra din secolul al XIII-lea si mai multe obiecte din ceramica, fier si bronz.
Intentionand punerea in valoare a monumentului precum si atragerea de turisti in zona, primaria orasului a decis instalarea unei telecabinei electrice pe sine. Lucrarile au inceput in luna septembrie 2003 si au fost finalizate in luna iunie 2005. Proiectul a fost intocmit de arhitectul Eugen Ilisiu, iar lucrarile de constructii si montajul au fost realizate de firma deveana Metal Expres.
Telecabina este singurul ascensor inclinat din Romania, iar din punct de vedere al lungimii traseului (278 metri) si a diferentei de nivel (158 metri) este primul din Europa. Avand 16 locuri si folosind sistemul planului inclinat, telecabina faciliteaza accesul pe cetate al turistilor.



Primaria mizeaza si pe faptul ca instalarea telecabinei va atrage potentiali finantatori in activitatile comerciale, pe care autoritatea tutelara intentioneaza sa le sustina la 184 m inaltime, fara sa aduca prejudicii monumentului. Insa, pe sit este necesara o cercetare arheologica exhaustiva si un proiect complex de conservare-restaurare pentru punerea in valoare a vestigiilor.