miercuri, 30 decembrie 2009

TURISM - Castelul Haller din Coplean, Cluj

Castelul Haller din Coplean, judeţul Cluj este înscris pe lista Monumentelor Istorice ale judeţului Cluj, elaborată de Ministerul Culturii şi Cultelor din România în anul 2004.

[DSC_0028+copy_small.jpg]

Legende străvechi vorbesc despre un cumplit blestem ce mai bântuie şi astăzi castelul Haller.
Se spune că o vrăjitoare ţigancă, înfuriată de cruzimea grofului Alardi Ferenc ce i-a biciuit pe nedrept soţul, a blestemat familia şi castelul contelui la pustiire veşnică. De atunci, zice-se că necazurile s-au ţinut scai de nobilul edificiu şi de cei care l-au locuit. De trei ori a fost construit castelul şi de trei ori a ajuns în paragină şi pustiire.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/e8/Romania_Coplean_Castelul_Haller.jpg/250px-Romania_Coplean_Castelul_Haller.jpg

Castelul, cunoscut şi sub denumirea de Castelul cu scoici (de la ornamentele aflate deasupra ferestrelor), a fost construit între anii 1725-1771, în stil baroc de către guvernatorul Transilvaniei din perioada 1735-1755, Ioan Haller. A fost ridicat pe locul unui mai vechi conac, clădirea formată din subsol, parter, etaj şi acoperiş este situată în mijlocul unui domeniu dreptunghiular la intrarea căruia este un bastion. Se presupune că pentru ridicarea clădirii s-a folosit piatră adusă din castrul roman de la Căşeiu. Joszef Kadar descria castelul în monografia sa dedicată Comitatului Szolnok-Doboka: "În Coplean, castelul ţi biserica s-au construit din pietrele acestui castru, ca şi biserica din Vad."

http://www.rumaenienburgen.com/transilvania/images-transilvania/0coplean01.jpg

În faza iniţială castelul a fost construit în cel mai timpuriu stil baroc transilvănean, ulterior fiindu-i adăugate ornamentaţii rococo realizate de sculptorul austriac Anton Schuchbauer (1719-1789), realizator şi al statuii Fecioarei Maria din Cluj.

În 1920 castelul a suferit un incendiu, în urma căruia acoperişul baroc a fost distrus în întregime.

[DSC_0026+copy_small.jpg]

Castelul a aparţinut familiei Haller de Hallerkö, până în 1948 când a fost confiscată de guvernarea comunistă şi transformat în CAP şi spaţiu de ateliere. După 1989 clădirea a fost abandonată, iar în prezent este în stare de ruină.

În prezent urmaşii familiei Haller au depus cerere de restituire a castelului şi a cinci hectare din fostul parc cu plopi şi castani.

Clădirea are o lungime de 24,5 metri, cu o intrare marcată de şase coloane de piatră cu capiteluri ionice. Coloanele susţin o terasă de 9,5 metri lunhime şi 2,5 lăţime. Zidurile sunt masive, cu o grosime de 1 metru.

Incinta clădirii era înconjurată de un zid de piatră din care s-a mai păstrat o mică parte, iar în partea din stânga a zidului de intrare se află ruinele turnului circular construit.

http://static.panoramio.com/photos/original/22777357.jpg

marți, 29 decembrie 2009

TURISM - Castelul Lazar, Lazarea, jud Harghita

Este una din cele mai impunatoare resedinte nobiliare din Ardeal.

http://www.tourist-informator.info/stations/mciuc/elements/19-img-ny-1

În turnul portii se gaseste o inscriptie cu litere gotice din anul 1532 (Cristus Maria 1532). Cel mai vechi turn de locuit dateaza din 1450. Trei dintre turnurile din colturi sunt de forma rectangulara regulata, al patrulea, cel din nord-vest are sapte colturi. Pe latura sudica, în centru se afla bastionul de poarta, înconjurat de pereti ornati bogat în stil renascentist, pe care se pot observa urmele picturilor murale decorative.

http://www.endorphin.ro/gal/lovasprogramok/lazar-kastely/lazar-kastely-bastya.jpg

Castelul si-a capatat forma finala în timpul lui Lázár István (fiul lui Lázár András), care a copilarit împreuna cu principele Bethlen Gábor, ulterior unul din oamenii de încredere al acestuia, judecatorul regal al scaunului Ciucului, Gheorghenilor si Casinului, cel care a prezidat adunarea nationala secuiasca din Lutita din anul 1596. Stema lui se gaseste pe peretele sudic, pe bastionul din stânga portii, împreuna cu inscriptia "1632", anul încheierii constructiei. În curte putem vedea o serie de constructii partial în ruina: bucataria, locuinta personalului de deservire, cuptorul, cazarma, fântâna, atelierul de fierarie, grajdurile. Între anii 1590-1594 în acest castel si-a petrecut copilaria una din cele mai importante personalitati transilvane, principele Bethlen Gábor.

http://www.funromtour.ro/media/Castelul-Lazar-fw.jpg

Castelul a fost devastat în 1707 de trupele austriece ca represalii pentru sprijinul acordat de contele Lázár Ferenc luptatorilor pentru libertate. Castelul a fost renovat de Lázár Ferenc. Lui este atribuita si constructia "palatului mare" (sala cavalerilor), unde se tineau ani la rând sedintele Scaunului. Cu moartea sa se încheie perioada de glorie a castelului. Incendiile din 1748 si 1872 au contribuit decisiv la degradarea constructiei, în care au fost oaspeti printre altele domnitorii Moldovei Petru Rares (1527-1538) si Mihnea Voda (1660).

http://www.borsika.ro/pictures/Gyilkos%20to/Bekas-szoros_Alagut.jpg

Castelul, începând cu anul 1967 este renovat treptat. S-au terminat lucrarile la cladirea principala folosita azi ca galerie de arta, Sala Cavalerilor (Sala de Consiliu), Bastionul Berzelor, este în renovare "Casa Femeilor" si "Bastionul cu Brânza". Sala Cavalerilor este mobilata cu mobilier sculptat cu motive populare locale, cu steme transilvanene, lampi si alte elemente de decor din fier forjat, opera mesterilor populari din judet.

http://www.naturair.eu/images/pic13.max.jpg

Tavanul pictat din lemn a fost de asemenea reconstruit. În cladirea din mijlocul curtii, asa zisa "carcera cu coase" erau detinuti participantii la rascoalele populare de pe domeniile familiei Lázár.Azi Lazarea este un centru de creatie important pentru artistii plastici din tara. Castelul gazduieste exponatele donate de catre artistii participanti la taberele de creatie ce se organizeaza aici. Galeria de Arta "Prietenia" (expozitia de pictura) ocupa cele opt sali mari ai bastionului portii si încaperile din "Sala Cavalerilor". Sunt expuse în permanenta 150 de picturi din tezaurul artistic bogat format din donatiile artistilor participanti la tabara de creatie, expozitia fiind astfel o reprezentare bogata a artei plastice contemporane. Sunt prezenti prin operele lor artisti ca: Aurel Ciupe (Aleea), Bandarau Nicolae (sculptura "Luptatorul"), Grigore Patrichi (Figura), Gaál András (Cariera), Liviu Suhar (Carnavalul), Barabás István (Pe câmp), Balla József (Pictorul), Dumitrescu Mircea (Coridorul), Bálint Károly (Tineretea - sculptura în marmura). Aici este expus bustul lui Bethlen Gábor, opera artistului Ferenc Erno. Sala de aproximativ 300 mp deasupra Salii Cavalerilor gazduieste exponatele de grafica.

[CIMG8003.JPG]

luni, 28 decembrie 2009

TURISM - Palatul de la Ruginoasa, Iasi

Palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa este un palat construit în stil neogotic în anul 1804, care a aparţinut iniţial familiei Sturdza. Actualmente este muzeu memorial dedicat Domnului Unirii.

http://museum.ici.ro/moldova/iasi/images/case%20memoriale/al.i.cuza/palatul_de_la_ruginoasa.jpg

Ansamblul Palatului lui Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, fiind format din 5 obiective:

  • Palatul lui Alexandru Ioan Cuza - datând din anul 1862
  • Biserica "Adormirea Maicii Domnului" - datând din anul 1813
  • Parcul - datând din anul 1813
  • Zidul de incintă - datând din anul 1813
  • Turnurile - datând din anul 1813
  • Mormântul pregătit pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza - datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea

La sfârşitul secolului al XVII-lea, familia boierească Sturdza a cumpărat moşia de la Ruginoasa de la Duca Vodă, stăpânind-o timp de aproape 200 de ani. La începutul secolului al XIX-lea, familia Sturdza stăpânea o moşie de 8.000 hectare la Ruginoasa.

http://www.turism-iasi.ro/gallery/palatul%20ruginoasa2.jpg

În primul deceniu al secolului al XIX-lea, mai exact în anul 1804, logofătul şi marele vistiernic Săndulache Sturdza l-a angajat pe arhitectul vienez Johann Freiwald pentru a construi o reşedinţă luxoasă pe locul vechii case boiereşti a strămoşilor săi. De asemenea, grădinarul german Mehler avea scopul de a amenaja în jurul palatului un parc cu alei străjuite de statui, bănci ascunse în labirinturi de verdeaţă şi chiar un iaz înconjurat de sălcii. Palatul de la Ruginoasa a fost construit de către Freiwald în stil neoclasic, propriu arhitecturii civile din Moldova acelor vremuri.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/e6/Palatul_de_la_Ruginoasa.jpg/350px-Palatul_de_la_Ruginoasa.jpg

În anul 1811, Săndulache Sturdza a ridicat în spatele palatului, o biserică de conac, pe locul unde a fost anterior o biserică de lemn. Acest lucru rezultă din pisania ce a fost aşezată la intrare şi care a fost distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial.

În mai 1837, prozatorul Costache Negruzzi descrie astfel palatul de la Ruginoasa în povestirea "Scrisoarea I (Primblare)" din volumul "Negru pe alb. Scrisori la un prieten":

"Aproape de Târgul-Frumos sunt încântătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uita necazele unui supărător drum. El pare că se trezeşte transportat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găseşte pe lângă mărirea feodalităţii, gospodăria Poloniei şi eleganţa Franţei; şi dacă vechii noştri boieri - sprijeni a patriei şi a tronului - ar fi avut idee de arta heraldică, negreşit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii Engliteri Dieu et mon droit."

Palatul a fost moştenit de către logofătul Costache Sturdza, fiul lui Săndulache şi văr al domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849). În perioada 1847-1855, logofătul l-a adus aici pe arhitectul Johann Brandel care a refăcut palatul în stil neogotic, stil păstrat şi astăzi.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/01/Palatul_de_la_Ruginoasa1.jpg

Logofătul nu a apucat să locuiască prea mult aici, el mutându-se la Iaşi, capitala Moldovei, unde avea în proprietate mai multe case, precum şi unele moşii din împrejurimea oraşului. Costache Sturdza a ascuns-o la Palatul de la Ruginoasa pe soţia sa, Marghioliţa Ghika-Comăneşti, în care înflorise o pasiune pentru boierul Nicolae Roznovanu. Ea s-a aflat în paza fiului săi cel mare al lui Costache, Săndulache Sturdza, care purta numele bunicului. În fruntea unei mici trupe de arnăuţi, boierului Roznovanu s-a îndreptat spre palat, i-a cumpărat pe paznicii lăsaţi acolo de boier, a pătruns în curte unde a fost întâmpinat de Săndulache Sturdza. Acesta a împuşcat un arnăut, dar un altul l-a omorât, înjunghiindu-l în inimă. Marghioliţa a fost dusă la Palatul Roznovanu de la Stânca (azi demolat), apoi cei doi amorezi au fugit în Bucovina, unde s-au căsătorit.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3c/Palatul_de_la_Ruginoasa0.jpg

În aprilie 1857, vornicul Alexandru Sturdza, un alt fiu al lui Costache Sturdza, a făcut un împrumut de 60 mii de galbeni la Banca Moldovei, ipotecând palatul care fusese abandonat de la răpirea Marghioliţei şi era ameninţat de ruină. Neplătind împrumutul, banca l-a scos la licitaţie.

În anul 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Unite a cumpărat la licitaţie palatul de la Banca Moldovei, dorind să-l transforme în reşedinţă de vară. El a depus la 13/25 ianuarie 1862 preţul de 52.011 galbeni, după cum confirmă Curtea de Întărituri, iar apoi actele de proprietate s-au încheiat la 16/28 aprilie 1862. Prima grijă a domnitorului a fost să renoveze integral palatul.

Deşi domnitorul a petrecut puţin timp la palat, aici a locuit soţia sa, Doamna Elena Cuza (1825-1909), care s-a ocupat de mobilarea şi decorarea lui, de grădină şi de acareturi. Ea a angajat meşteri pentru repararea clădirii şi grădinari germani pentru refacerea parcului din jurul castelului.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/d/df/BisericaRuginoasa0.jpg/250px-BisericaRuginoasa0.jpg

Scara centrală a fost construită din marmură, pereţii au fost tapetaţi cu mătase de la Paris, au fost construite şeminee şi s-au adus policandre scumpe. Mobilierul a fost comandat în anul 1863 la Paris, actul de comandă păstrându-se astăzi la Biblioteca Academiei Române.

Palatul de la Ruginoasa a fost inaugurat oficial de către domnitorul Cuza, cu prilejul sărbătorilor de Paşti din aprilie 1864, când acesta a sosit aici împreună cu Al. I. Cantacuzino, Nicolae Pisoski şi Baligot de Beyne. În septembrie 1864, el sosea din nou la palat, unde a rămas aproape o lună, după promulgarea Legii rurale din 14/26 august 1864, prin care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol peste 400.000 de familii de ţărani, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. El a fost aşteptat de 6.000 ţărani care au venit să-i mulţumească, fiind întâmpinat de şase bătrâni care l-au primit cu pâine şi sare, precum şi cu un berbec împodobit cu panglici tricolore. El şi-a continuat activitatea la palat în acea perioadă, făcând numiri de prefecţi şi luând măsuri pentru muncile agricole de toamnă.

Plecat în exil în anul 1866 după ce fusese obligat să abdice, domnitorul a continuat să se îngrijească de moşia de la Ruginoasa. El a arendat moşia în anul 1866 cu 5.000 galbeni pe an, pentru a face rost de bani cu care să se întreţină în exil. În acelaşi timp, el a refuzat să preia un capital de 500.000 de franci, depuşi la Banca Rotschild de noua conducere din Principate.

Fostul domnitor a murit la 3/15 mai 1873 în oraşul Heidelberg (Germania), iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la Ruginoasa, fiind înmormântate la 17/29 mai 1873 într-un cavou amenajat lângă biserică. Osemintele domnitorului au fost strămutate de mai multe ori: în anul 1907 au fost puse în cripta amenajată în biserică, într-o cutie de argint aşezată într-un sicriu de stejar; în primăvara anului 1944 au fost scoase din biserică de către un soldat din Ruginoasa şi duse la Mănăstirea Curtea de Argeş; apoi, în anul 1946, au fost depuse în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde s-a amenajat o criptă.

http://www.parada.ro/images/galerie/orig_palatul-ruginoasa-04_16.jpg

După înmormântarea fostului domnitor, Elena Cuza a luat decizia de a se muta la Paris împreună cu cei doi fii şi cu Baligot de Beyne - fostul secretar al domnitorului, pentru a putea să le ofere copiilor săi o educaţie aleasă. Acolo, Alexandru, fiul cel mare, a urmat Facultatea de drept şi unele cursuri de istorie. Baligot de Beyne a murit în 1882, iar apoi Elena Cuza s-a întors la Ruginoasa.

Cei doi fii ai domnitorului (din relaţia cu principesa Maria Obrenovici) au murit la scurtă vreme unul de celălalt. Dimitrie Cuza (1864-1888), fiul mai mic, s-a sinucis la Paris în anul 1888 din dragoste pentru o franţuzoaică de moravuri uşoare, corpul său neînsufleţit fiind adus la Ruginoasa de către Elena Cuza şi înmormântat la dreapta tatălui său. Fiul mai mare, Alexandru Cuza, bolnav de miocardită severă, s-a căsătorit în 1889 cu Maria Moruzzi (1863-1921), fiica lui Alecu Moruzi şi a Adelei Sturdza şi a plecat în călătorie de nuntă la Madrid. Acolo s-a îmbolnăvit de ftizie şi şi-a făcut testamentul în favoarea soţiei sale, murind apoi la puţin timp în anul 1890. Cei doi soţi fuseseră căsătoriţi doar şase luni.

Alexandru Cuza a lăsat moşia de la Ruginoasa soţiei sale, Maria Moruzzi, strănepoată a domnitorului fanariot ce-l ucisese pe Ioniţă Cuza, un străbun de-al lui Alexandru Ioan Cuza. Existând neînţelegeri cu nora sa, Doamna Elena Cuza a părăsit palatul şi s-a stabilit la Iaşi, unde a devenit membră fondatoare a Spitalului de copii "Caritatea", căruia i-a dăruit suma de 5.000 de lei, casele din Strada Romană şi o cotizaţie anuală de 25.000 de lei. Apoi s-a mutat în anul 1903 în oraşul Piatra Neamţ, unde a locuit într-o căsuţă modestă, dedicându-se operelor de binefacere.

Maria Moruzzi a avut o idilă cu Ionel I.C. Brătianu, proaspăt inginer de căi ferate, întors de la studii de la Paris şi aflat în stagiatură la construcţia căii ferate Iaşi - Paşcani. Ea l-a invitat să locuiască în palatul de la Ruginoasa şi a rămas însărcinată cu acesta. Maria Moruzzi s-a căsătorit cu Brătianu în capela castelului, cei doi divorţând în aceeaşi zi ("căsătoria-divorţ de la Ruginoasa"). Din această legătură s-a născut la 3 februarie 1898, chiar în palat, un fiu, Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), viitorul istoric.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/77/Biserica_din_Ruginoasa4.jpg

Maria Moruzzi s-a mutat la Iaşi, unde a locuit în Casa Pogor. După moartea Mariei Moruzzi în anul 1921, palatul a fost donat prin testament Spitalului de copii "Caritatea". O parte din mobilier a fost donat Muzeului Militar. În anii următori, a început degradarea edificiului, care a fost accentuată de cel de-al doilea război mondial.

Palatul a fost grav avariat de luptele purtate în apropiere în al doilea război mondial, din el rămânând doar câteva ziduri de incintă şi bucăţi ruinate de pereţi. El a fost reconstituit în perioada 1968-1978, fiind refăcut palatul propriu-zis, o parte din zidul de incintă şi doar un bastion în partea de nord-vest. S-a reuşit integrarea în ansamblul muzeistic a doar 13 ha din cele 27 ha pe care le avea iniţial domeniul.

În anul 1979 s-a încercat amenajarea aici a unui muzeu de istorie, dar abia în 1982 s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial "Al. I. Cuza" cu o secţie de istorie şi una de etnografie.

Parterul palatului conţine exponate care reconstituie viaţa şi activitatea domnitorului Al. I. Cuza. Muzeografii au încercat să amenajeze etajul palatului pentru a-l aduce la înfăţişarea din vremea lui Cuza. Au fost aduse mobilier de epocă, cărţi de epocă, tacâmuri de argint. În cabinetul de lucru s-au adus câteva din piesele de mobilier din lemn de stejar, pe care Elena Cuza le-a comandat renumitei firme pariziene P.P. Mazaroz Ribaillier. Întreprinderea de Stat Decorativa din Bucureşti a refăcut o comodă circulară după original.

În palatau fost reconstituite următoarele încăperi:

  • o bibliotecă (cu cărţi aduse de la Paris),
  • un cabinet de lucru al domnitorului (unde se aflau un dulap-arhivă, un dulap de bibliotecă, o măsuţă în stil gotic şi un dulap pentru pendulă),
  • o sufragerie în stil gotic (în care se aflau 31 de obiecte de mobilier din lemn de stejar sculptat, dintre care mai există astăzi două etajere-dulap, prevăzute cu barometru şi cu o pendulă, iar pe masa acoperită cu olandină albă sunt expuse tacâmurile din argint sau alpaca, farfurii din porţelan de Sevres, pahare de cristal de Baccarat, toate având stema Principatelor Unite),
  • un salon (cameră de primire a oaspeţilor) - cu 24 de piese stil Ludovic al XV-lea, dintre care puţine s-au mai păstrat, o pianină marca Hermann Heiser & Co., două goblenuri olandeze şi o statuetă feminină, în fildeş şi bronz, operă a sculptorului E. Barras
  • salonul Elenei Cuza (cu mobilă stil Louis Philippe),
  • camera copiilor,
  • dormitorul Elenei Cuza (cu piese de mobilier stil Renaştere) şi
  • dormitorul domnitorului.

Construit în stilul neogotic, inspirat de romantismul german, Palatul de la Ruginoasa este asemănător cu Palatul Sturdza de la Miclăuşeni. Palatul este o clădire de formă pătrată cu un etaj, având cele patru faţade aproape simetrice, cu peroane largi şi drepte şi balcoane pe toate laturile sprijinite pe lespezi de piatră. Odinioară el avea şi patru turnuleţe, care nu s-au mai păstrat în zilele noastre. Scara centrală este construită în prezent din lemn.


marți, 22 decembrie 2009

TURISM - Cetatea Ciceului, Bistrita-Nasaud

Cetatea Ciceu este o fortăreaţă medievală din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, România, în punctul de întâlnire al teritoriului localităţilor Ciceu-Corabia, Ciceu-Giurgeşti şi Dumbrăveni. În evul mediu a făcut parte din comitatul Belső-Szolnok (Solnocul Interior, integrat în comitatul Solnoc-Dăbâca la 1876). Cetatea a fost ridicată la sfârşitul secolului al XIII-lea într-un punct strategic, pe o colină vulcanică de 683 m altitudine, de unde şi numele de Ciceu (din maghiarul csucs - vârf). Dieta Transilvaniei a dispus demantelarea cetăţii la 1544, iar amplasamentul a devenit ulterior carieră de pietre de moară. Ruinele sunt astăzi în stare de distrugere avansată şi elementele care se mai păstrează nu permit cronologizarea.

http://static.panoramio.com/photos/original/22846524.jpg

Singura mărturie iconografică este gravura din anul 1866, aceasta fiind mai degrabă o reprezentare romantică, decât una riguroasă, a ruinelor la acea dată. Unul dintre turnurile înfăţişate prezintă pe latura de nord o fereastră gotică, al cărui contur s-a păstrat până astăzi. Totuşi, ipoteza unei funcţii de locuinţă este pusă sub semnul întrebării, turnul fiind umplut şi neprezentând urme ale unei intervenţii ulterioare anului 1866. Cel de-al doilea turn are în realitate o poziţie diferită faţă de cea din gravură, el fiind suspendat deasupra prăpăstiei, la 4 m distanţă de cel dintâi.

În partea de sud a cetăţii se mai păstrează două mostre de zid, iar la nord-est se disting urme ale şanţului de apărare, cu o deschidere de 3-5 m, precum şi a valului de pământ ridicat în faţa acestuia. Un zid pornea probabil din partea de nord-est a cetăţii, până în partea de nord-vest, unde se înfigea în dealul Măgura. Acesta din urmă este legat de dealul cetăţii printr-o şa îngustă şi contribuia la apărarea edificiului dinspre vest. Grosimea probabilă a curtinelor era între 1,3-4 m. În ansamblu, construcţia punea excelent în valoare un sistem de apărare natural, fiind foarte dificil de cucerit.

http://www.emaramures.ro/userfiles/Image/Turism/Trasee%20montane/Cluj/Cetatea-Ciceu.pg.jpg

O reconstrucţie credibilă este, insă, greu de realizat, cel puţin în condiţiile actuale. S-a postulat o formă poligonală aducându-se ca argument stema adoptată la 1746 de comitatul Belső-Szolnok. Aceasta prezintă într-adevăr reprezentarea stilizată a unei cetăţi în ruină, cu patru turnuri în plan pătrat, aflată pe un vârf de deal, cu o piatră de moară la poale. Deşi referinţa la ruinele Cetăţii Ciceului este probabilă, precizia unei reprezentări heraldice târzii, necoroborată cu alte elemente, trebuie pusă sub semnul întrebării.

Lăsând la o parte confuzia cu cetatea Ciceu-Ciuc (judeţul Harghita), responsabilă probabil pentru unele erori din istoriografie, stăpânirea între a doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea de către domnii Moldovei a Cetăţii Ciceului, cu titlu de fief, a pus pe unele cercetări umbra naţionalismului. De aici au rezultat unele reconstituiri ce ţin de fantastic; de menţionat fotografia prezentată de Radu Constantinescu a unei cetăţi perfect conservate, cu incintă rectangulară şi bastioane pe colţuri, care în mod clar nu are cum să aparţină Ciceului.


Voievozii Moldovei Ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb şi Petru Rareş au stăpânit şi cetatea Ciceului

Se cunosc puţine despre istoria Cetăţii Ciceului până în prima jumătate a secolului al XV-lea când aceasta iese din proprietatea familiei nobilare Losonczi. Fusese stăpânită de verii Ladislau Senior, fiul lui Ştefan Dezsőfi, Ladislau Junior şi Sigismund, fiii lui Dionisie Dezsőfi de Losoncz până la 1 Octombrie 1467 când, în urma unui complot eşuat, le-au fost confiscate de către Dieta de la Turda două treimi din bunuri (inclusiv cetatea şi domeniul aferent). Indiviziunea unora dintre aceste bunuri, precum şi nevinovăţia unui alt văr, Ioan, fiul lui Ioan, lăsat în drepturi, a dus ulterior la procese de revendicare a castelăniei. A beneficiat într-o primă fază de această confiscare Ioan, fiul lui Emeric Szerdahelyi din comitatul Somogy (în Ungaria de astăzi). Acesta a intrat în posesia cetăţii şi a domeniului care întrunea la acea dată 36 de sate şi un târg. În 1473 aflăm însă că Ciceul era domeniu regal fără să ştim precis ce s-a întâmplat cu fostul stăpân. Ştim totuşi că la începutul domniei regelui Vladislav al II-lea, Mihail, fratele lui Ioan, a fost despăgubit cu domenii în nordul Ungariei.

Intervalul de timp probabil în care Ştefan cel Mare a luat în stăpânire Ciceul şi Cetatea de Baltă este 1486-1490 deşi nu trebuie exclusă posibilitatea unei date anterioare, chiar din 1474. Ambele domenii au făcut obiectul unei danii de la regele ungar Matei Corvinul către domnitor şi constituiau posesiuni feudale ale acestuia din urmă şi nicidecum o extensie a teritoriului Moldovei. A. Rusu contestă tradiţia istoriografică conform căreia scopul daniei era compensarea pierderii de către Ştefan a Chiliei şi Cetăţii albe. Este mult mai pertinentă destinaţia de refugiu, de loc de azil, în cazul unei pierderi a tronului. O asemenea practică este de altfel bine atestată între Regatul Ungar şi principii vecini şi în plus Ciceul şi Cetatea de Baltă erau departe de a compensa, atât financiar cât şi strategic ieşirea la Marea Neagră.


Vladislav al II-lea rege al Ungariei şi Boemiei

Venirea la tron a lui Vladislav al II-lea în 1490 i-a atras lui Ştefan probleme juridice cu privire la Ciceu. Acesta ceruse după obicei reconfirmarea stăpânirii. Urmaşi ai familiei Losonczi, însă au încercat să recâştige în 1491 castelănia înaintând inclusiv o împotrivire la punerea în stăpânire poruncită de cancelarie. În cele din urmă, la 1500, în urma unui proces, voievodul Moldovei a fost nevoit sa plătească ramurii feminine a familiei Losonczi câteva sute de florini drept despăgubire, un nou act de donatie regească fiind întocmit la 1503 pentru a atesta închiderea disputei legale.

http://lh6.ggpht.com/_XxgeJ4I3GAE/SdDzhj1b6gI/AAAAAAAACFs/LL_wnkxrlB0/IMG_3949+c.jpg

Castelan (pârcălab) al cetăţii era la 1498 un oarecare Bernaldinus, posibil unul şi acelaşi cu Bernard Vernes, menţionat şi acesta ca şi familiar şi castelan al lui Ştefan cel Mare. La 1500 ştim că era castelan Petru care intermediază la această dată cumpărarea de către Ştefan şi moştenitorul său ales Bogdan cel Orb a 5 sate de la nobilii din familia Bánffy.

Extinderea relativ importantă a domeniului înspre Lăpuş are loc în timpul lui Bogdan cel Orb şi nu trece fără noi procese din partea altor familii nobiliare care considerau că au drepturi reziduale de moştenire asupra pământurilor respective. Dincolo, însă de evoluţia frontierelor şi al numărului de sate, greu de urmărit astăzi din lipsa unor documente vitale şi subiect de dezbatere între istorici, aceste cumpărari în Transilvania ale principilor moldoveni atrag atenţia asupra unui aspect important. Legal aceştia nu ar fi avut dreptul de a-şi extinde domeniul dacă nu ar fi fost consideraţi împământeniţi, deci nobili ai regatului cu toate drepturile şi obligaţiile acestui statut. Un alt detaliu important în legătură cu posesiunile transilvănene este transmiterea acestora. În mod normal numai achiziţiile urmau calea moştenirii nu şi donaţiile care aveau caracter viager. După A. Rusu trebuie deci luată în calcul posibilitatea dobândirii în timp de către moldoveni a unor privilegii suplimentare.

http://www.rasunetul.ro/files/images2/DSC07583%5B1%5D.preview.JPG

Cert este ca stăpânirea cetăţii şi a domeniilor se perpetuează de la Ştefan cel Mare la fiii săi până la Petru Rareş. Şi pentru prima oară Ciceul îşi îndeplineşte efectiv în 1538 rolul de refugiu. Trădat de boieri, cu Moldova ocupată de Soliman Magnificul, Petru se adăposteşte cu familia la Ciceu. Urmează cunoscutele eforturi diplomatice pe lângă Poartă pentru redobândirea tronului şi în 1541 familia domnească părăseşte Ciceul. Pentru cetate sfârşitul era aproape. Devenită un risc pentru Ardeal în condiţiile reorientării politicii moldovene, aceasta este demantelată din ordinul lui Gheorghe Martinuzzi în 1544.

Petru Rareş reuşeşte ulterior să reintre în stăpânirea domeniului, iar unii dintre succesori săi la tron îl revendică fără succes. Alexandru Lăpuşneanu este ultimul domn moldovean care mai reuşeşte să stăpânească, în parte prin forţa armelor, posesiunile ardelene.

luni, 21 decembrie 2009

TURISM - Biserica Sfantu Silvestru, Bucuresti

Biserica Sfântul Silvestru este un lăcaş de cult ortodox din Bucureşti, situată pe strada Silvestru, în sectorul 2. În anul 2007, la 30 septembrie, Biserica Sfântul Silvestru a împlinit 100 de ani în forma actuală. Aici a slujit Părintele Galeriu, din 1974. până la decesul său, în 2003.

http://static.panoramio.com/photos/original/9941876.jpg

Conform pisaniei datate 15 iunie 1743, o biserică mai veche a fost zidită de către Jupân Pârvu boiangiul şi jupâneasa Stanca în mahalaua Silvestrului. Cutremurul din 1802 afectează lăcaşul de cult, iar reparaţiile sunt suportate de Stanca, nepoata jupânesei Stanca. Cutremurul din 1838 demolează complet vechiul edificiu şi biserica a fost reclădita de Ilie Dimitrie şi fraţii săi Ioan, Stoian, Gheorghe, Radu şi alţii, şi inaugurată la data de 15 martie 1839. Edificiului i se adaugă "tâmpla bisericii", ridicată de Chircol "săpătorul de tâmple". Turnul clopotniţei, pe sub care trece Strada Oltarului, este datat 1879. Între 1904 şi 1907 este reconstruită şi mărită actuala biserică, prin grija preotului Chiriac Bidoianul şi a epitropilor Ion Procopie Dumitrescu. Edificiul a fost proiectat de arhitectul Paul Petricu, iar lucrările au fost conduse de arhitectul Costin Petrescu. Din aceasta perioadă datează şi numeroase piese de mobilier ce poartă efigia Bisericii Sfântul Silvestru şi care sunt executate de C. Babic. În 1925, biserica primeşte hramul Sfântul Silvestru.

http://partealuminoasa.files.wordpress.com/2009/07/biserica-sf-silvestru.jpg

Hramul principal al bisericii este Adormirea Maicii Domnului, prăznuită la 15 august. Cu toate acestea, biserica este cunoscută în principal pentru cel de-al doilea hram al său, Sfântul Silvestru, Episcopul Romei, prăznuit la 2 ianuarie şi ale cărui moaşte sunt păstrate aici.

În urma unei vizite ecumenice din octombrie 2002, efectuate la Sfântul Scaun de către P.F.P Patriarh Teoctist, au fost aduse fragmente din moaştele Sfântului Silvestru păstrate la Catedrala San Giovani in Laterno, dăruite de către Cardinalul Camillo Ruini, Vicar General al Romei. Moaştele au fost aduse în Biserica Sfântul Silvestru la data de 3 noiembrie 2002.

Lungimea bisericii reconstruite la 1907 depaşeşte 25 de metri, pronaosul fiind extins peste mormintele primilor ctitori. Peste pronaos se află două turnuri cu tambur răsucit, dupa modelul turlelor manastirii Curtea de Arges. Deasupra naosului se înaltă turla principală.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ed/Sf_silvestru_Interior_04.jpg

Pictura este realizată în stil neo-bizantin cu multe ornamente şi decoraţii florale de către maestrul Costin Petrescu. Catapeteasma, deşi făcută în 1839 de meşterul Chircol, îşi recapată acum strălucirea, fiind poleită şi pictată din nou de Costin Petrescu.

Cele cinci arcade sunt susţinute de coloane dispuse câte patru pe fiecare parte. Pe prima arcadă, cea de la sfântul altar, se poate citi îndemnul “Sus sa avem inimile”. Cele două candelabre, cu coroana regală la partea superioară, sunt executate cu contribuţia fostului epitrop Teodor Simeon Puzakoff.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9c/Biserica_sf.silvestru.jpg

Mobilierul – alcătuit din doua scaune arhiereşti, strănile din naos si pronaos, doua străni ale cântareţilor şi amvonul – a fost executat sculptorul C.M. Babic din lemn de stejar şi este datat 1906. Mozaicul, policrom, ce acoperă întreaga suprafaţă a bisericii, este realizat de către Tamasini.

vineri, 18 decembrie 2009

TURISM - Cetatea Calnic, Alba

http://www.medievistica.ro/texte/monumente/starile/RaduOlteanReconst/CetateaCalnic.jpg

Numele aşezării provine din slavul "kal" sau "kalinik" (=lut, lutos, ung. sáros hely), fiind preluat, mai întâi, de români sau de unguri, de la care l-au preluat ulterior saşii. Numele săsesc al localităţii este Kelling şi vine de la primii stăpâni, familia nobililor Kelling. La fel ca şi alte familii de saşi, aceştia au devenit probabil din greavi nişte adevăraţi comiţi. Greavii de Câlnic sunt menţionaţi încă din 1267, 1269 şi 1309. Cetatea a fost restaurată între 1962-1964, iar astăzi a fost transformată într-un centru cultural ştiintific internaţional. Unul dintre ei, pe numele său Chyl de Kelling, a construit la mijlocul secolului al XIII-lea donjonul de la Câlnic şi îl folosea drept locuinţă. Chyl a cumpărat apoi Blajul, iar urmaşii lui au continuat să cumpere satul Cut, Vingardul şi multe alte teritorii. La Câlnic a fost descoperit şi material preistoric, precum şi vagi urme medievale din secolele XI-XII, dar aşezarea medievală propriu-zisă datează din secolele XII-XIII. Nivelul cel mai consistent corespunde consolidării domeniului nobiliar al greavilor (1267).

http://www.zilesinopti.ro/images/articole/b979713285c.jpg

Reşedinţa iniţială cuprindea prima incintă, un edificiu patrulater de sub capela actuală (probabil un donjon iniţial din care s-au ridicat numai fundaţiile, fiind repede abandonat). A. A. Rusu presupune că acesta ar fi fost însă numai un altar rectangular al capelei. Donjonul actual a fost ridicat în jurul anului 1272 şi are o formă dreptunghiulară. A fost numit şi Turnul Siegfried, iar grosimea zidurilor lui ajunge la un metru. La început avea numai 14 m înălţime, dar a fost ridicat ulterior la 20 m. La parter se afla o pivniţă boltită în semicilindru. Aceeaşi boltă semicilindrică o întâlnim şi la primul etaj, iar celelalte niveluri nu mai au boltă, ci tavan. Tot la primul etaj, pe peretele de vest, exista şi un şemineu, iar în săpătură au fost descoperite şi fragmente de cahle. O dată cu lucrările de restaurare conduse între 1962-1964 a fost descoperit ancadramentul bipartit al unei ferestre, cu câte trei lobi în fiecare dintre cele două părţi, care indică o fază gotică timpurie, poate din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

http://sites.google.com/site/romanianfortresses/calnic.jpg

Incinta iniţială includea spre nord-vest un turn de poartă rectangular, prevăzut cu hersă (ale cărei urme sunt încă vizibile) şi completat probabil de un pod mobil. Contemporane cu prima incintă erau probabil şi un şanţ adânc de 3 m şi lat de 10 m, şi un turn patrulater de pe latura de sud. Într-o altă etapă, care aparţine tot reşedinţei nobiliare, a fost ridicată capela, datată cu monede din vremea regilor Bela al IV-lea şi Ştefan al V-lea. Lucrările de restaurare şi decapare au scos la iveală existenţa într-o primă etapă a trei ferestre dreptunghiulare uşor arcuite în partea superioară pe peretele de vest şi una pe peretele sudic. Cele două ferestre gotice, vizibile şi astăzi, au fost construite ulterior şi datează de la mijlocul secolului al XIV-lea. Pe arcul triumfal se păstrează urmele a două picturi murale succesive, cea mai recentă reprezentând un bust al lui Christos.

http://www.iturism.ro/agentii/poze_pachete/23281_2_2.jpg

În secolul al XIV-lea au început o serie de procese de partaj ale posesiunilor greavilor, odată cu decăderea rolului lor politic. În 1388 moare greavul Ioan, ultimul moştenitor pe linie bărbătească, şi cetatea intră în posesiunea familiei greavilor de Vingard, moştenitorii pe parte feminină. În 1430 cetatea este vândută de către Johann Geréb de Vingrad comunităţii săseşti, care o cumpără. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fortificaţia a fost adaptată noilor cerinţe, o dată cu răspândirea armelor de foc: este ridicată a doua incintă, în escarpa vechiului şanţ, iar donjonul este înălţat cu încă un etaj. Tot atunci se ridică barbacana şi turnul-bastion în formă de potcoavă, şi se înalţă prima curtina primară. În acelaşi timp, o dată cu demontarea parţială a drumului de strajă, au fost adosate cămări de provizii pe zidul primei incinte.

http://www.ici.ro/romania/images/cultura/a_calnic2.jpg

La o mică distanţă de cetate se află fosta casa parohială evanghelică, construită în secolul al XVI-lea şi mărită în 1779. De la ea se ajunge la biserica « din Deal », înconjurată de cimitir. Se presupune că ar fi fost construită în secolul al XIII-lea, dar structura de astăzi datează din secolul al XV-lea, fiind mult modificată în secolul al XIX-lea, fapt care a determinat aspectul actual neogotic. Înăuntru se mai pastrează două tabernacole şi portalul gotic al sacristiei.

În jurul donjonului exista o incintă ovală cu un turn spre sud şi cu un turn poartă la nord, iar în jurul curtinei a fost săpat un şanţ de apă. Probabil că mâna de lucru era locală, de vreme ce în anul 1291, pe când se făceau lucrări de restaurare la catedrala din Alba Iulia, trei dulgheri saşi din împrejurimi au construit căpriorii noului acoperiş.Fortificaţia de la Câlnic este astăzi pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Între anii 1961-1964 au fost conduse lucrări de restaurare de către Direcţia Monumentelor Istorice, sub coordonarea arhit. Ştefan Balş, în paralel cu săpăturile arheologice desfăşurate de Radu Heitel. Din 2003 au fost conduse lucrări de amenajare pentru spaţiile expoziţionale şi pentru cazare, cetatea fiind transformată într-un centru cultural ştiintific internaţional. Singura săpătură arheologică este cea a lui Radu Heitel (1963-1964) şi rezultatele cercetărilor sunt majoritatea inedite. În 1996, în timpul lucrărilor edilitare, au mai fost descoperite unele materiale, dar fără context clar. Între aceastea se numără încă un fragment de cahlă şi materiale folosite la turnarea unui clopot din sec. XVII-XVIII, descoperite în gangul barbacanei.

joi, 17 decembrie 2009

TURISM - Castelul regal de la Banloc, Timis

Castelul Banloc (în trecut Castelul familiei Karátsonyi) este un monument istoric din localitatea Banloc, judeţul Timiş.

http://www.romanialibera.ro/foto/94/93541/art_93541_1.jpg

„La 50 km de Timişoara şi la numai 7,5 km de Deta, într-un parc cu specii valoroase de copaci, castelul Banloc aşteaptă, precum Frumoasa din Pădurea Adormită să se trezească la viaţă. Castelul a avut parte de o existenţă dramatică, trecând de la un pro­prietar la altul, prin momente de glo­rie, dar şi de abandon, până la cu­tremurul din iulie 1991.”

Deşi o seamă de mărturii sugerează că Banlocul ar fi fost între anii 1552-1716 sediul paşei de la Timişoara, despre castelul actual se poate afirma cu certitudine că a fost clădit pe temelii vechi în anul 1793 de către contele Lázár Karátsonyi. Atât clădirea cât şi parcul au fost decorate pe întreg parcursul secolului XIX şi până în primii ani ai sec. XX. După Primul Război Mondial ocupaţia sârbă aduce primele devastări, prefigurând parcă jaful la scară mai mare ce va urma în anii 1948-1989. Grevat de datorii, ultimul conte Karátsonyi-Keglevich Imre vinde, în anul 1935, ceea ce a rămas din domeniu, inclusiv castelul şi parcul, ex-Reginei Elisabeta a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea al României. Aceasta renovează întregul complex, castelul cunoscând astfel o ultimă perioadă de glorie.

http://static.panoramio.com/photos/original/5707081.jpg

În articolul intitulat: "Banlocul. Povestea unui grof - Castelul istoric - Stăpâna de azi, A.S.R. Principesa Elisabeta", apărut în ziarul "Dacia" din 7 august 1939, părintele Ioan B. Mureşianu face câteva consideraţii de natură estetică şi istorică: "Frumuseţea Banlocului o dă parcul ce ia o bună parte din aripa dreaptă a satului, sfârşindu-şi zidurile înconjurătoare - ca de cetate - spre centru. La răscrucea aleilor veghează statui şi inscripţii lapidare romane, dăltuite în primele decenii după cucerirea Daciei, luate de la Sarmizegetuza, după cât mă lămureşte un studiu german de paleografie. Printre liniile de brazi, stă legat în cercuri şi cu rănile cimentate, unul din cei 100 de acaţi, aduşi din America sub Maria Thereza (1740-1780). Castelul îşi ridică zidurile cu linie gotică îndulcită, cu vârful de săgeată ascuţită, în faţa parcului. A fost zidit pe temelii bătrâne, în 1783. [...] Sunt adăpostite aici o sumedenie de antichităţi, tablouri rococo, preţioase picturi în miniatură, sculpturi în marmoră, executate de celebri sculptori italieni şi o frumoasă colecţie de arme. O curiozitate deosebită o prezintă colecţia de caricaturi, mumia adusă din Egipt şi un arc de care se leagă o întreagă poveste..."

Elemente din decoraţiunile castelului au devenit pentru Prinţesă sursă de inspiraţie pentru decorarea Palatului Elisabeta din Bucureşti. Grifonul înaripat, întâlnit atât pe blazonul familiei Karátsonyi cât şi la piesele de mobilier în stil Empire din castel, poate fi văzut şi în decoraţiunile palatului din Bucureşti în diferite ipostaze. După piesele de mobilier de renaştere spaniolă (o parte păstrate la Muzeul de Artă din Timişoara) au fost realizate cópii ce există şi în prezent în palatul de la Şoseaua Kisseleff.


Statuie din parc.


După anul 1948 începe pustiirea. Imediat după plecarea reginei şi alungarea angajaţilor, statuile parcului sunt vandalizate cu bâtele, arhiva şi biblioteca - arse. Clădirea castelului a fost, pe rând apoi, atribuită Gospo­dăriei Agricole de Stat (1950-1956), Ocolului Sil­vic (1956-1958), apoi a devenit Casă de bă­trâni (1958-1964). A stat abandonat aproape doi ani, apoi a devenit orfe­linat (1966-1983) şi, prin schimb între Inspecto­ratul şcolar şi Leagănul de copii, şcoală cu cla­sele I-X (1983-1991). O parte a parcului este atribuită fermei agricole. În anul 1997 când am vizitat ultima oară Banlocul, printre turmele de vaci costelive şi şoproanele de paie mucegăite, zăreai din loc în loc câte o statuie albă fără braţe şi cu chipul mutilat, martor tăcut al vremurilor apuse.

Salonul Verde 1914.

Construit pe un plan în formă de "U", castelul din Banloc este o clădire masivă, cu ziduri groase (cca. 1,25 m) din cărămidă arsă, cu faţada principală orientată spre sud, iar spre nord cu două aripi formând o curte terasată (curtea de onoare). Realizat în stil Renaissance, pe faţada de sud ca unic ornament, castelul avea un atic prevăzut cu blazonul din piatră al familiei Karátsonyi. Acest însemn heraldic a fost păstrat şi după ce castelul a devenit propietatea Casei Regale a României, fiind dat jos după anul 1948. În fapt, a fost literalmente aruncat în fosa septică a castelului, unde părţi din el mai sunt şi acum (în 1997). Acelaşi însemn heraldic exista şi pe un mozaic aflat în curtea de onoare a castelului. Tot aici mai era menţionat anul "MDCCLIX". Aticul a căzut definitiv la cutremurul din anul 1991, când a spart acoperişul şi tavanul salonului de la etaj, făcându-se bucăţi pe pardoseala camerei.

Comparativ cu simplitatea faţadei de sud, faţada de nord a castelului (dinspre parc) - în special cele două aripi care închid curtea de onoare - prezintă mai multe elemente de decoraţiuni: ferestrele podului de formă barocă, altoreliefurile cu tematică bine definită (motive heraldice şi cu tematică inspirată din mitologia greco-romană) încastrate în zidărie. Pe lângă acestea importante sunt feroneria de secol XVIII ce închidea curtea de onoare precum şi lampadarele din fier forjat (câte unul pe fiecare colţ al curţii) şi care în structura lor decorativă aveau specificat anul 1793. Interesante din punct de vedere arhitectonic sunt intrările la demisolul clădirii. Realizate în rezalid acestea creează o ruptură în planul faţadei şi sunt alcătuite dintr-o arhitravă ce se sprijină pe imitaţii de coloane dorice. Porţile sunt din lemn sunt prevăzute cu feronerie de secol XVIII iar deasupra lor, în zid, există câte un altorelief cu tematică diferită pentru fiecare intrare, în funcţie de utilitatea pe care pivniţa o primea. Intrarea în pivniţa de vin este sugerată de prezenţa ciorchinelui de strugure pe care un putto (amoraş) îl dăruie unui personaj feminin redat în poziţie aşezată, în timp ce la intrarea în pivniţa de lemne se află reprezentarea zeului Pan cântând la syrinx (nai). Deşi nu există mărturii în acest sens, se pare că desele reprezentări ale zeului Pan (în parc au existat cel puţin două statui ale căror fragmente se găsesc în prezent la Muzeul Banatului din Timişoara) sunt strâns legate de numele localităţii: Panloch - Panloc - Banloc nume care s-ar traduce prin "Locul stăpânului".

Castelul are pivniţă, parter, etaj şi pod. Sistemul de organizare spaţială atât la parter cât şi la etaj, este identic şi se compune - în centrul tractului principal (sud) - dintr-o sală dominantă, perpendiculară cu faţada, care trece prin întregul corp al clădirii. La parter această sală s-a format prin zidirea unei mai vechi intrări boltite, fapt observat în zidăria clădirii. În stânga şi în dreapta acestei săli principale, sunt câte 2 odăi - în total 5 încăperi - iar în aripile de est şi de vest ale clădirii, alte 3 încăperi deservite de câte un coridor în fiecare aripă. În colţurile moarte sunt scările, iar la capetele nordice ale coridoarelor sunt băile. O caracteristică aparte a castelului era dată, pe partea de nord, de cele două ferestre de la pod de inspiraţie barocă, dar care au fost drastic modificate în perioada 1948-1989 prin transformarea lor în două deschideri pătrate şi lipsite de stil.


Faţada de nord în anul 1914.

Cândva, în secolul XIX, după călătoria făcută în Egipt de către nepotul lui Lázár, Jenő Karátsonyi(1861-1933), faţada castelului este încadrată de două por­ţi masive, ce prezintă din punct de vedere stilistic o interesantă combinaţie de elemente inspirate de antichitatea egipteană şi neogoticul englezesc. În parcul din jurul castelului a existat, până la cutremurul din anul 1991, o clădire construită în acelaşi stil neogotic şi denumită în vremea contelui maghiar „Camera egipteană”, aici fiind adusă, printre multe alte obiecte de artă, mumia amintită de părintele Mureşianu.

În afara porţilor amintite mai sus, alte două porţi permiteau accesul în parcul castelului. Din acestea doar una mai există în prezent, cealaltă fiind demolată în perioada 1948-1989.


Banloc - Poarta Andrássy şi Aleea pinilor

Venind de la Deta spre Banloc, la capătul unei impresionante alei de aproape 500 de metri, străjuită de pini - din specia Pinus Nigra - se afla Poarta Andrássy sau Poarta leilor. Denumirea din urmă se datora celor doi grifoni care decorau pilonii principali. Numele porţii şi al aleii este inspirat de cel al Carolinei Andrássy, soţia contelui Karátsonyi Jenő (Eugen) şi a fost adaptat de locuitorii comunei sub denumirea de „Drumul Andraşului”. În prezent poarta mai există doar în fotografii şi vederi de epocă. A fost demolată prin anii '70 ai secolului trecut şi odată cu ea au dispărut şi grifonii. O parte din aleea de pini a supravieţiuit până în anul 1997, oferind o privelişte unică prin înălţimea de peste 20 de metri a arborilor. Datorită brizei care adie aproape permanent dinspre dealurile Vârşeţului, o simplă plimbare pe alee devine o experienţă greu de redat în cuvinte. Pitită printre pini, o ciupercă din lemn prevăzută cu băncuţe, oferea - cândva - adăpost în caz de vreme nefavorabilă. Aflată în exteriorul parcului propriu-zis, această alee completa intregul ansamblu peisagistic al castelului din Banloc. Deşi declaraţi monument al naturii (sic!), pinii ce formează aleea dispar de la an la an, datorită nepăsării democratice. În anul de graţie 2006 doar pâlcuri de 2-3 arbori, răsfirate pe o distanţă de aproximativ 100 de metri, mai amintesc de fostul "Drum al Andraşului".


Banloc - Poartă în stil „neogotic englezesc”

Situată pe latura de nord a parcului, o poartă ce există şi azi, asigura accesul spre şi dinspre gara aflată la aproape 2 km spre nord. "Inventarul general" realizat la data de 27 ianuarie 1948 de "Comisia de inventariere a Administraţiei Domeniului Banloc" descrie acest obiectiv ca fiind o "construcţie masivă de cărămidă arsă; tencuită; ornamentată în stil neogotic englezesc [...]", atribuindu-i (în anul 1948) o vechime de 60 de ani. Proiectul original al porţii, aflat la Arhivele Statului Timişoara, pare a demonstra însă, altceva. Deasupra cheii de boltă, într-un plan patrulater, proiectul amintit mai sus prevedea, în basorelief, anul 1903. Atât cât permite calitatea imaginii precum şi din relatările localnicilor, se pare că în realitate s-a optat pentru un însemn heraldic, fie blazonul conţilor Karátsonyi, fie elemente disparate din blazon, cel mai uzual după grifon fiind cel al sirenei ce ţine în mână o cruce dublă (de menţionat că ansamblul castelului mai purta şi numele de "Sirena"). După 1947 poarta a rămas în picioare, dar basorelieful a fost nivelat aşa încât, toate detaliile desenului au dispărut. Poarta exista încă în anul 1997, zidul lateral dreapta fiind aproape demolat. De asemenea, în această imagine se poate observa care era structura zidurilor ce înconjurau parcul pe latura de nord, fotografia fiind realizată în jurul anului 1914.

În Banatul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea spiritul socio-artistic predominant este cel neoclasic. Castelele împreună cu parcurile ce le înconjoară sunt produsele tiparului clasicist şi demonstrează, prin dimensiuni şi calitate, greutatea economică a zonei precum şi capacitatea de adaptare a acesteia la marile curente artistice ale Europei centrale. Spre deosebire însă de fastuoasele parcuri ce aveau rolul de a satisface doar apetenţe estetice, parcurile bănăţene sunt substituite funcţionalului, comanditarii renunţând la orice ostentaţie de modelaj, prefererând o creativitate adaptată locului respeciv. Se naşte astfel ceea ce în limbajul uzual al secolului al XIX-lea sunt denumite, deşi impropriu, grădinile sau parcurile englezeşti. Diferite de la un domeniu la altul, tiparul după care acestea au fost realizate este comun, după o formulă consacrată epocii:

  • Terenul din faţa castelului păstrează tradiţia peisagistică a secolului al XVIII-lea cu spaţii florale deschise, amenajate în figuri geometrice şi arbescuri perfecte, rondouri trasate cu compasul. Acest spaţiu de onoare este plasat, de regulă, în spatele castelului, spre grădină, pe axul principal al clădirii, cunoscut fiind şi sub denumirea de „gradina franceză”. Este urmat de grădina engleză care se detaşează de planurile geometrice riguros întocmite, continuând parcul într-un amestec pictural de exotism şi mitologie, de un naturalism bine controlat împotriva oricărei exagerări manieriste.
  • Castelul estre construit pe baza unui plan neoclasic chiar dacă se fac anumite concesii romantismului prin prezenţa unui turn crenelat sau a unui pinion în trepte.
  • Alăturarea unei grădini de configuraţie romantică.

În zona Banatului această schemă compoziţională este ilustrată de castelele Csekonics din Jimbolia (în prezent demolat), Nako din Sânnicolau Mare, şi poate cel mai important ca suprafaţă şi amenajare, castelul familiei Karátsonyi din Banloc.

Acesta din urmă se detaşează oarecum de celelalte castele datorită unui anumit complex de împrejurări prin care a trecut de-a lungul timpului. În primul rând datorită istoriei lui ca reşedinţă a familiei Karátsonyi timp de 142 de ani, mai apoi ca domeniu regal a fost mereu în atenţia contemporanilor, din aprecierea acestora nelipsind elogii precum parc de toată frumuseţea, amenajat după toate regulile unui parc romantic. În al doilea rând pentru faptul că până acum - cu excepţia unor reconstituiri - nu a fost întocmită o evidenţă foarte riguroasă, bazată pe documente care să ateste soarta valoroaselor bunuri adunate în acest castel de-a lungul deceniilor.

marți, 15 decembrie 2009

TURISM - Castelul Bánffy de la Bonţida

Castelul Bánffy de la Bonţida, este un ansamblu arhitectonic construit de familia Bánffy în comuna Bonţida, judeţul Cluj. A fost denumit "Versailles-ul Transilvaniei".

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/d/dd/Castel_Banffy_-_Intrarea_principala.jpg

Domeniul de la Bonţida a fost donat familiei Bánffy de către regele Sigismund de Luxemburg în anul 1387. Se bănuieşte că pe acest loc a existat o reşedinţă nobiliară încă din secolul XIV, iar construcţia la castel a început în 1437, când baronul Banffy a primit din partea regelui Albert permisiunea de a-şi ridica o cetate, şi a fost finalizată în 1543. Prima atestare documentare a castelului datează însă din secolul XVII, când, potrivit unui raport militar (1680), exista un sistem de fortificaţii care înconjura conacul. Stilurile cele mai vizibile în structura ansamblului sunt cel renascentist şi cel baroc.

Denes Bánffy (1638-1674), comite de Dăbâca şi Cluj şi consilier al principelui Transilvaniei Mihai Apafi I a fost cel care a iniţiat construcţia ansamblului la aceste dimensiuni, sub controlul arhitectului italian Agostino Serena. Această primă clădire a fost proiectată ca un ansamblu fortificat, cu bastioane în cele 4 colţuri, un turn înalt la intrare şi o grădină dispusă în sudul ansamblului.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/e/e5/6274_copy.jpg

Moştenitorul său, Denes Bánffy II a iniţiat recontrucţia castelului, începând din 1745 în stil baroc austriac, după planurile arhitectului vienez Joseph Emmanuel Fischer von Erlach. În primă fază reconstrucţia s-a concentrat asupra curţii de onoare din faţa clădirii porţii, inspirându-se din arhitectura barocă vieneză au fost create noi clădiri: manejul, grajdul, remiza şi locuinţele servitorilor. Tot el a dat o nouă formă castelului, sub forma a două aripi aşezate în poziţia literei U. Acum va fi creat şi parcul de egrement de pe malul Someşului (proiectat de Johann Christian Erass), în acelaşi stil baroc, cu alei, lac, statui şi fântâni arteziene.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/85/Bontida_Castle_in_1890-4.jpg

Următorul descendent Bánffy, József Bánffy, va demola în 1820 turnul de poartă, din materialul rezultat fiind ridicată o moară de apă, pusă la dispoziţia sătenilor. Tot la dispoziţia sa, în 1850 arhitectul Antal Kagerbauer a ridicat o nouă aripă a clădirii, perpendicular pe latura sudică a incintei castelului, totodată remodelând parcul prin redefinirea formelor sobre baroce cu altele mai libere, romantice, specific englezeşti.

Tot în secolul XVII sculptorul Johann Nachtigall a transpus "Metamorfoza" de Ovidiu în grandioase statui de piatră care decorau poarta.

În anul 1944, trupele germane i-au evacuat pe proprietari, pentru a folosi castelul ca spital militar. Imobilul a fost serios afectat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când trupele germane aflate în retragere, au atacat, jefuit şi incendiat întreg ansamblul. A fost distrus întreg mobilierul, pinacoteca, bine-cunoscuta galerie de portrete şi biblioteca. Baronul Nicolae (Miklós) Bánffy, proprietarul castelului la acel moment şi ultimul proprietar al castelului, iniţiase o negociere a Ungariei cu România pentru ca ambele state să schimbe tabăra şi să întoarcă armele împotriva Germaniei, devastarea castelului se presupune a fi o acţiune de vendetă a guvernului german la adresa baronului. O parte din statuile parcul baroc de odinioară sunt păstrate la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/d/d9/Castelul_Banffy_Bontida_%286%29.jpg

Într-o latură încă funcţională a castelului a fost instalată în anii 1950 Cooperativa Agricolă de Producţie ("C.A.P.") Bonţida. Naţionalizarea şi lipsa oricărei întreţineri a clădirilor şi parcului au dus la degradarea gravă a castelului. Sătenii au folosit cărămizile castelului drept material de construcţie. Muzeul de Artă din Cluj-Napoca a reuşit să salveze statuile din parcul odinioară baroc, depozitându-le în cadrul instituţiei (secţia donaţii, str. I. C. Brătianu), unde se găsesc şi astăzi.

În perioada anilor 60 Direcţia Monumentelor Istorice a încercat reabilitarea castelului, dar din lipsă de fonduri nu a putut efectua nici o acţiune concretă în acest sens. Castelul a fost folosit mai departe ca depozit de materiale de construcţii, iar parcul a devenit treptat în păşune, copacii devenind lemn de foc.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/b/b7/Castelul_Banffy_Bontida_%2812%29.jpg

După căderea regimului comunist a început restaurarea ansamblului în 1999. Decisivă în acest sens a fost acordul semnat de Ministerul Culturii si Cultelor din România, "Institute of Historic Building Conservation" din Marea Britanie şi Oficiul pentru Protecţia Patrimoniului Cultural din Ungaria. Lucrările de restaurare s-a făcut sub înaltul patronaj al Prinţului Charles de Wales, care a vizitat în mai multe rânduri şantierul şi au fost premiate cu premiul "Europa Nostra" de către Uniunea Europeană.

În 2007 Principesa Margareta a României şi-a asumat rolul de Patron Spiritual al Centrului de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului construit la Bonţida.

luni, 14 decembrie 2009

TURISM - Biserica si Manastirea Franciscana, Cluj

Biserica şi Mănăstirea Franciscană din Cluj-Napoca se află în actuala Piaţa Muzeului nr. 2 (fosta Piaţa Mică, Piaţa Carolina, Piaţa Dimitrov), fiind unul din edificiile clujene cele mai vechi şi semnificative.

http://www.dreamdestinations.ro/wp-content/uploads/2009/04/biserica-franciscana-cluj.jpg

Iniţial pe acest loc a existat o mai veche biserică romano-catolică, prima din Cluj, ridicată în sec. XI-XII, dar distrusă în timpul primei invazii a tătarilor (1241). După distrugerea acesteia, pe locul ei a fost ridicată în perioada 1260-1290 actuala biserică.

Lăcaşul de cult a fost proiectat într-un stil romanic târziu. Se presupune că la început ea a fost o parohie mică, primită în folosinţă de călugării romano-catolici benedictini la 1390. În 1442 benedictinii au iniţiat o serie de măsuri de dezvoltare a parohiei: biserica a fost lărgită (lucrări în stil gotic) şi a fost ridicată o mănăstire lângă biserică, cu sprijinul guvernatorului Ioan de Hunedoara.

http://wwwold.netsoft.ro/locuricelebre/images/s_franci.jpg

Odată cu alungarea ordinelor religioase catolice de către protestanţi în martie 1556, clădirea mănăstirii nu a mai fost folosită cu scop religios. Până în 1557 în clădire a locuit regina Ungariei Izabella, după care lăcaşul a fost transformat în şcoală (unitariană din 1568). Din 1609, conform cu dorinţa principelui Gabriel Báthory, clădirea a fost donată cultului reformat-calvin. În 1693 a fost instaurată dominaţia Casei de Habsburg, iar biserica şi mănăstirea au fost retrocedată Bisericii Romano-Catolice, ele fiind folosite de iezuiţi. Aceştia vor înfiinţa în clădire o şcoală proprie. Şcoala iezuiţilor a funcţionat aici până în anul 1725, când iezuiţii au finalizat construcţia propriului colegiu şi a propriei biserici (Biserica Universităţii din Cluj, Convictus Nobilium din Cluj), fapt care a facilitat revenirea franciscanilor în oraş.

http://www.bloombiz.ro/assets/articole/2008/08/franciscana.jpg

Odată cu anul 1728 franciscanii iniţiază o campanie de restaurare a bisericii în care construiesc turnul din faţada vestică în stil baroc şi refac interiorul prin boltiri tipice baroce la o cotă mai joasă decât vechea acoperire gotică prăbuşită la acel moment.

Altarul baroc al iezuiţilor a fost mutat în Biserica Franciscană din Mediaş, unde se află până în prezent.

Din 1898 în faţa bisericii se află amplasat Obeliscul Carolina, după mutarea sa din Piaţa Unirii.

În interiorul mănăstirii se afla o bibliotecă vestită a franciscanilor, colecţie care depăşea o mie de volume. În perioada anilor 1906 - 1948 în mănăstire a funcţionat tipografia Sfântul Bonaventura, care tipărea diverse reviste religioase („Lumea catolică”, „Sfânta Cruce”, ş.a.).

Ultimele restaurări ale edificiului au fost efectuate în perioada 1976-1978, urmate apoi de altele în 1980-1986. Cu aceste ocazii au fost redescoperite o serie de elemente gotice ale lăcaşului. În 1949 lăcaşul a devenit biserică parohială, după ce autorităţile comuniste au decis să dizolve ordinul franciscanilor în România. Doar după 1990 biserica a redevenit biserică de mănăstire. După ce autorităţile comuniste au desfiinţat ordinele religioase, clădirea mănăstirii a adăpostit „Şcoala de Muzică”, devenită ulterior „Liceul de Muzică Sigismund Toduţă”, care există şi astăzi.


Deasupra intrării în lăcaş se află statuia Fecioarei Maria (vezi foto), protectoare a bisericii. Pe frontispiciu sunt amplasate 2 opere ale sculptorului Johannes Nachtigall: statuia Sfântului Francisc şi statuia Sfântului Anton.

În interior se poate admira amvonul, o altă lucrare a lui Johannes Nachtigall. Amvonul a fost decorat cu o reprezentare a lui Isus înconjurat de cei patru evanghelişti. Pe coroana amvonului este înfăţişată urcarea la cer a lui Isus, iar pe altarul principal este o reproducere făcută în 1730 după un tablou din biserica „Santa Maria Maggiore”, din Roma, care o reprezintă pe Sf. Maria.

Pe partea din sud a bisericii sunt trei capele, fiecare dintre ele având dedesubt înmormântate diferite personalităţi. Cea estică a fost destinată familiei guvernatorului Sigismund Kornis (care a donat bisericii o reprezentare a Mântuitorului răstignit pe cruce), al cărei autor nu este cunoscut. Celelalte două capele au fost denumite Sf. Ştefan, respectiv Sf. Iosif.