TURISM - Castelul regal de la Banloc, Timis

Castelul Banloc (în trecut Castelul familiei Karátsonyi) este un monument istoric din localitatea Banloc, judeţul Timiş.

„La 50 km de Timişoara şi la numai 7,5 km de Deta, într-un parc cu specii valoroase de copaci, castelul Banloc aşteaptă, precum Frumoasa din Pădurea Adormită să se trezească la viaţă. Castelul a avut parte de o existenţă dramatică, trecând de la un pro­prietar la altul, prin momente de glo­rie, dar şi de abandon, până la cu­tremurul din iulie 1991.”

Deşi o seamă de mărturii sugerează că Banlocul ar fi fost între anii 1552-1716 sediul paşei de la Timişoara, despre castelul actual se poate afirma cu certitudine că a fost clădit pe temelii vechi în anul 1793 de către contele Lázár Karátsonyi. Atât clădirea cât şi parcul au fost decorate pe întreg parcursul secolului XIX şi până în primii ani ai sec. XX. După Primul Război Mondial ocupaţia sârbă aduce primele devastări, prefigurând parcă jaful la scară mai mare ce va urma în anii 1948-1989. Grevat de datorii, ultimul conte Karátsonyi-Keglevich Imre vinde, în anul 1935, ceea ce a rămas din domeniu, inclusiv castelul şi parcul, ex-Reginei Elisabeta a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea al României. Aceasta renovează întregul complex, castelul cunoscând astfel o ultimă perioadă de glorie.

În articolul intitulat: "Banlocul. Povestea unui grof - Castelul istoric - Stăpâna de azi, A.S.R. Principesa Elisabeta", apărut în ziarul "Dacia" din 7 august 1939, părintele Ioan B. Mureşianu face câteva consideraţii de natură estetică şi istorică: "Frumuseţea Banlocului o dă parcul ce ia o bună parte din aripa dreaptă a satului, sfârşindu-şi zidurile înconjurătoare - ca de cetate - spre centru. La răscrucea aleilor veghează statui şi inscripţii lapidare romane, dăltuite în primele decenii după cucerirea Daciei, luate de la Sarmizegetuza, după cât mă lămureşte un studiu german de paleografie. Printre liniile de brazi, stă legat în cercuri şi cu rănile cimentate, unul din cei 100 de acaţi, aduşi din America sub Maria Thereza (1740-1780). Castelul îşi ridică zidurile cu linie gotică îndulcită, cu vârful de săgeată ascuţită, în faţa parcului. A fost zidit pe temelii bătrâne, în 1783. [...] Sunt adăpostite aici o sumedenie de antichităţi, tablouri rococo, preţioase picturi în miniatură, sculpturi în marmoră, executate de celebri sculptori italieni şi o frumoasă colecţie de arme. O curiozitate deosebită o prezintă colecţia de caricaturi, mumia adusă din Egipt şi un arc de care se leagă o întreagă poveste..."

Elemente din decoraţiunile castelului au devenit pentru Prinţesă sursă de inspiraţie pentru decorarea Palatului Elisabeta din Bucureşti. Grifonul înaripat, întâlnit atât pe blazonul familiei Karátsonyi cât şi la piesele de mobilier în stil Empire din castel, poate fi văzut şi în decoraţiunile palatului din Bucureşti în diferite ipostaze. După piesele de mobilier de renaştere spaniolă (o parte păstrate la Muzeul de Artă din Timişoara) au fost realizate cópii ce există şi în prezent în palatul de la Şoseaua Kisseleff.

Statuie din parc.

După anul 1948 începe pustiirea. Imediat după plecarea reginei şi alungarea angajaţilor, statuile parcului sunt vandalizate cu bâtele, arhiva şi biblioteca - arse. Clădirea castelului a fost, pe rând apoi, atribuită Gospo­dăriei Agricole de Stat (1950-1956), Ocolului Sil­vic (1956-1958), apoi a devenit Casă de bă­trâni (1958-1964). A stat abandonat aproape doi ani, apoi a devenit orfe­linat (1966-1983) şi, prin schimb între Inspecto­ratul şcolar şi Leagănul de copii, şcoală cu cla­sele I-X (1983-1991). O parte a parcului este atribuită fermei agricole. În anul 1997 când am vizitat ultima oară Banlocul, printre turmele de vaci costelive şi şoproanele de paie mucegăite, zăreai din loc în loc câte o statuie albă fără braţe şi cu chipul mutilat, martor tăcut al vremurilor apuse.

Salonul Verde 1914.

Construit pe un plan în formă de "U", castelul din Banloc este o clădire masivă, cu ziduri groase (cca. 1,25 m) din cărămidă arsă, cu faţada principală orientată spre sud, iar spre nord cu două aripi formând o curte terasată (curtea de onoare). Realizat în stil Renaissance, pe faţada de sud ca unic ornament, castelul avea un atic prevăzut cu blazonul din piatră al familiei Karátsonyi. Acest însemn heraldic a fost păstrat şi după ce castelul a devenit propietatea Casei Regale a României, fiind dat jos după anul 1948. În fapt, a fost literalmente aruncat în fosa septică a castelului, unde părţi din el mai sunt şi acum (în 1997). Acelaşi însemn heraldic exista şi pe un mozaic aflat în curtea de onoare a castelului. Tot aici mai era menţionat anul "MDCCLIX". Aticul a căzut definitiv la cutremurul din anul 1991, când a spart acoperişul şi tavanul salonului de la etaj, făcându-se bucăţi pe pardoseala camerei.

Comparativ cu simplitatea faţadei de sud, faţada de nord a castelului (dinspre parc) - în special cele două aripi care închid curtea de onoare - prezintă mai multe elemente de decoraţiuni: ferestrele podului de formă barocă, altoreliefurile cu tematică bine definită (motive heraldice şi cu tematică inspirată din mitologia greco-romană) încastrate în zidărie. Pe lângă acestea importante sunt feroneria de secol XVIII ce închidea curtea de onoare precum şi lampadarele din fier forjat (câte unul pe fiecare colţ al curţii) şi care în structura lor decorativă aveau specificat anul 1793. Interesante din punct de vedere arhitectonic sunt intrările la demisolul clădirii. Realizate în rezalid acestea creează o ruptură în planul faţadei şi sunt alcătuite dintr-o arhitravă ce se sprijină pe imitaţii de coloane dorice. Porţile sunt din lemn sunt prevăzute cu feronerie de secol XVIII iar deasupra lor, în zid, există câte un altorelief cu tematică diferită pentru fiecare intrare, în funcţie de utilitatea pe care pivniţa o primea. Intrarea în pivniţa de vin este sugerată de prezenţa ciorchinelui de strugure pe care un putto (amoraş) îl dăruie unui personaj feminin redat în poziţie aşezată, în timp ce la intrarea în pivniţa de lemne se află reprezentarea zeului Pan cântând la syrinx (nai). Deşi nu există mărturii în acest sens, se pare că desele reprezentări ale zeului Pan (în parc au existat cel puţin două statui ale căror fragmente se găsesc în prezent la Muzeul Banatului din Timişoara) sunt strâns legate de numele localităţii: Panloch - Panloc - Banloc nume care s-ar traduce prin "Locul stăpânului".

Castelul are pivniţă, parter, etaj şi pod. Sistemul de organizare spaţială atât la parter cât şi la etaj, este identic şi se compune - în centrul tractului principal (sud) - dintr-o sală dominantă, perpendiculară cu faţada, care trece prin întregul corp al clădirii. La parter această sală s-a format prin zidirea unei mai vechi intrări boltite, fapt observat în zidăria clădirii. În stânga şi în dreapta acestei săli principale, sunt câte 2 odăi - în total 5 încăperi - iar în aripile de est şi de vest ale clădirii, alte 3 încăperi deservite de câte un coridor în fiecare aripă. În colţurile moarte sunt scările, iar la capetele nordice ale coridoarelor sunt băile. O caracteristică aparte a castelului era dată, pe partea de nord, de cele două ferestre de la pod de inspiraţie barocă, dar care au fost drastic modificate în perioada 1948-1989 prin transformarea lor în două deschideri pătrate şi lipsite de stil.

Faţada de nord în anul 1914.

Cândva, în secolul XIX, după călătoria făcută în Egipt de către nepotul lui Lázár, Jenő Karátsonyi(1861-1933), faţada castelului este încadrată de două por­ţi masive, ce prezintă din punct de vedere stilistic o interesantă combinaţie de elemente inspirate de antichitatea egipteană şi neogoticul englezesc. În parcul din jurul castelului a existat, până la cutremurul din anul 1991, o clădire construită în acelaşi stil neogotic şi denumită în vremea contelui maghiar „Camera egipteană”, aici fiind adusă, printre multe alte obiecte de artă, mumia amintită de părintele Mureşianu.

În afara porţilor amintite mai sus, alte două porţi permiteau accesul în parcul castelului. Din acestea doar una mai există în prezent, cealaltă fiind demolată în perioada 1948-1989.

Banloc - Poarta Andrássy şi Aleea pinilor

Venind de la Deta spre Banloc, la capătul unei impresionante alei de aproape 500 de metri, străjuită de pini - din specia Pinus Nigra - se afla Poarta Andrássy sau Poarta leilor. Denumirea din urmă se datora celor doi grifoni care decorau pilonii principali. Numele porţii şi al aleii este inspirat de cel al Carolinei Andrássy, soţia contelui Karátsonyi Jenő (Eugen) şi a fost adaptat de locuitorii comunei sub denumirea de „Drumul Andraşului”. În prezent poarta mai există doar în fotografii şi vederi de epocă. A fost demolată prin anii '70 ai secolului trecut şi odată cu ea au dispărut şi grifonii. O parte din aleea de pini a supravieţiuit până în anul 1997, oferind o privelişte unică prin înălţimea de peste 20 de metri a arborilor. Datorită brizei care adie aproape permanent dinspre dealurile Vârşeţului, o simplă plimbare pe alee devine o experienţă greu de redat în cuvinte. Pitită printre pini, o ciupercă din lemn prevăzută cu băncuţe, oferea - cândva - adăpost în caz de vreme nefavorabilă. Aflată în exteriorul parcului propriu-zis, această alee completa intregul ansamblu peisagistic al castelului din Banloc. Deşi declaraţi monument al naturii (sic!), pinii ce formează aleea dispar de la an la an, datorită nepăsării democratice. În anul de graţie 2006 doar pâlcuri de 2-3 arbori, răsfirate pe o distanţă de aproximativ 100 de metri, mai amintesc de fostul "Drum al Andraşului".

Banloc - Poartă în stil „neogotic englezesc”

Situată pe latura de nord a parcului, o poartă ce există şi azi, asigura accesul spre şi dinspre gara aflată la aproape 2 km spre nord. "Inventarul general" realizat la data de 27 ianuarie 1948 de "Comisia de inventariere a Administraţiei Domeniului Banloc" descrie acest obiectiv ca fiind o "construcţie masivă de cărămidă arsă; tencuită; ornamentată în stil neogotic englezesc [...]", atribuindu-i (în anul 1948) o vechime de 60 de ani. Proiectul original al porţii, aflat la Arhivele Statului Timişoara, pare a demonstra însă, altceva. Deasupra cheii de boltă, într-un plan patrulater, proiectul amintit mai sus prevedea, în basorelief, anul 1903. Atât cât permite calitatea imaginii precum şi din relatările localnicilor, se pare că în realitate s-a optat pentru un însemn heraldic, fie blazonul conţilor Karátsonyi, fie elemente disparate din blazon, cel mai uzual după grifon fiind cel al sirenei ce ţine în mână o cruce dublă (de menţionat că ansamblul castelului mai purta şi numele de "Sirena"). După 1947 poarta a rămas în picioare, dar basorelieful a fost nivelat aşa încât, toate detaliile desenului au dispărut. Poarta exista încă în anul 1997, zidul lateral dreapta fiind aproape demolat. De asemenea, în această imagine se poate observa care era structura zidurilor ce înconjurau parcul pe latura de nord, fotografia fiind realizată în jurul anului 1914.

În Banatul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea spiritul socio-artistic predominant este cel neoclasic. Castelele împreună cu parcurile ce le înconjoară sunt produsele tiparului clasicist şi demonstrează, prin dimensiuni şi calitate, greutatea economică a zonei precum şi capacitatea de adaptare a acesteia la marile curente artistice ale Europei centrale. Spre deosebire însă de fastuoasele parcuri ce aveau rolul de a satisface doar apetenţe estetice, parcurile bănăţene sunt substituite funcţionalului, comanditarii renunţând la orice ostentaţie de modelaj, prefererând o creativitate adaptată locului respeciv. Se naşte astfel ceea ce în limbajul uzual al secolului al XIX-lea sunt denumite, deşi impropriu, grădinile sau parcurile englezeşti. Diferite de la un domeniu la altul, tiparul după care acestea au fost realizate este comun, după o formulă consacrată epocii:

• Terenul din faţa castelului păstrează tradiţia peisagistică a secolului al XVIII-lea cu spaţii florale deschise, amenajate în figuri geometrice şi arbescuri perfecte, rondouri trasate cu compasul. Acest spaţiu de onoare este plasat, de regulă, în spatele castelului, spre grădină, pe axul principal al clădirii, cunoscut fiind şi sub denumirea de „gradina franceză”. Este urmat de grădina engleză care se detaşează de planurile geometrice riguros întocmite, continuând parcul într-un amestec pictural de exotism şi mitologie, de un naturalism bine controlat împotriva oricărei exagerări manieriste.
• Castelul estre construit pe baza unui plan neoclasic chiar dacă se fac anumite concesii romantismului prin prezenţa unui turn crenelat sau a unui pinion în trepte.
• Alăturarea unei grădini de configuraţie romantică.

În zona Banatului această schemă compoziţională este ilustrată de castelele Csekonics din Jimbolia (în prezent demolat), Nako din Sânnicolau Mare, şi poate cel mai important ca suprafaţă şi amenajare, castelul familiei Karátsonyi din Banloc.

Acesta din urmă se detaşează oarecum de celelalte castele datorită unui anumit complex de împrejurări prin care a trecut de-a lungul timpului. În primul rând datorită istoriei lui ca reşedinţă a familiei Karátsonyi timp de 142 de ani, mai apoi ca domeniu regal a fost mereu în atenţia contemporanilor, din aprecierea acestora nelipsind elogii precum parc de toată frumuseţea, amenajat după toate regulile unui parc romantic. În al doilea rând pentru faptul că până acum - cu excepţia unor reconstituiri - nu a fost întocmită o evidenţă foarte riguroasă, bazată pe documente care să ateste soarta valoroaselor bunuri adunate în acest castel de-a lungul deceniilor.