TURISM - Casa Capsa, Bucuresti

Clădirea ce avea să devină "Casa Capşa", situată în centrul Bucureştiului, pe calea Victoriei, la intersecţia cu strada Edgar Quinet a fost construită în 1852 de către vornicul Slătineanu şi va purta numele de Casa Slătineanu până în anul 1874, dată la care intră în posesia membrilor familiei Capşa, care vor face istorie, aducând locului apreciere şi faimă europeană.

Istoria Casei Capşa e unită cu destinul unei familii de macedo-romani, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa.

Sosirea lui pe meleagurile noastre a fost legată de unul din cele mai dramatice episoade ale istoriei balcanice: distrugerea din temelii a oraşului Moscopole, splendida capitală a aromânilor, rasă de pe faţa pământului, în 1788, de artileria otomană. A avut patru băieţi, din care doar mezinul, Constantin a preluat meseria tatălui, devenind un adevărat artist. Numele a patru dintre cei 12 copii ai acestuia, Vasile, Anton, Constantin şi Grigore se leagă de infiinţarea Casei Capşa, la mijlocul sec.XIX

Când Vasile şi-a început ucenicia la cofetarul Alexandru Elefterescu, nimeni nu bănuia succesul de mai târziu.

Dornic să-şi înceapă propia afacere după patru ani de ucenicie, îi cere ajutorul fratelui său şi astfel ia naştere, la 6 iulie 1852, cofetăria "La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa", pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei).

La început, bunătăţile erau aduse din străinătate; ceva mai târziu, Casa Capşa a început să califice şi cofetari români. Negustori pricepuţi, cei doi fraţi au înteles că şi ambalajul vinde marfa, şi ocupându-se de acest aspect, au creat o nouă modă. In anii care au urmat, cofetăria Capşa a fost condusă, rând pe rând, de toti fraţii implicaţi în afacere.

Pe la 1869 la "cârma" ei se aflau Constantin şi Grigore Capşa. Grigore este cel care va aduce renumele casei, după ce, trimis să invete meseria în Franţa, la renumita casă "Boissier", Grigore a fost atât de bun, încât a fost singurul străin căruia i s-a îngăduit să participe la Expoziţia din Paris, unde i-a prezentat câteva din dulcile sale capodopere împărătesei Eugenia, care a fost foarte impresionată. La întoarcerea elevului în ţară, afacerea a continuat sub numele "La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa". In 1876, Constantin s-a retras din afacere, care va fi condusă doar de Grigore.

In 1886, Casa Capşa s-a extins: un hotel şi "Salonul de consumaţie", care va deveni celebra Cafenea Capşa. In anii glorie ai Cafenelei Capşa, toti cei care însemnau ceva în viaţa culturală a Bucureştiului treceau pe acolo.

"Ca să devii scriitor, trebuia să obţii botezul Capşei, care, fără nici o firmă literară, era totusi redacţia redacţiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire" - spunea poetul Virgil Carianopol.

Pentru a aminti doar câteva nume ale clienţilor constanţi: Dan Barbilian (Ion Barbu), criticul Şerban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu; Ion Minulescu era un exponent de bază al atmosferei din cafeneaua devenită "a scriitorilor şi artiştilor" dar şi a protipendadei politice, diplomaţilor străini sau altor personalităţi care ne vizitau ţara şi nu ratau acest loc renumit. Este şi cazul vestitului mareşal francez Joseph Joffre, pe atunci general, a cărui vizită a generat crearea unei noi prăjituri de ciocolată ce se va numi...Joffre, dând şi renume culinar unui nume deja consacrat în planul vieţii politice. In 1869, Grigore Capşa a devenit furnizorul Curţii Princiare, iar în 1882 al Casei Regale Române.

In 1873, i s-a acordat "Marea medalie" a Expoziţiei de la Viena. In 1881, a primit "Medalia de Aur" a Expoziţiei de la Bucureşti, iar în 1889, "Marea Medalie de aur" a "Expoziţiei Universale".

Dispariţia lui Grigore Capşa nu duce la scăderea renumelui câştigat, Casa Capşa rămânând simbolul Bucureştiului până la jumătatea secolului XX. Perioada comunistă, în schimb, a afectat acest simbol deoarece nemultumiţi de amintirea fastului burghezo-moşieresc invocat chiar şi de numele localului, comuniştii au înlocuit gloriosul nume cu proletarul "Bucureşti. Braserie şi Restaurant". După 1990, vechiul nume i-a fost redat, odată cu restaurarea localului.

Hotelul a fost renovat redeschizându-se în 2003, scara de marmură albă conducând la primul etaj, geamuri mari, lumina ce coboară din tavanul de sticlă, holul de marmură albă ce continuă în stânga scărilor, mocheta albastră, cu însemnele aurii ale Capşei, Salonul Albastru, toate aceste elemente evocă importante ceremonii şi întâlniri la nivel înalt la care au fost martore tăcute.

Deasupra Salonului Albastru, la etajul al doilea, se deschide Salonul Imperial de la geamurile căruia se vede intersecţia celor două străzi cu istorie, iar în partea opusă, Cercul Militar Naţional.



Verdele crud, cu fine inserţii aurii, este dominant, fiind accentuat de bejul discret al baldachinului şi draperiilor. Sobrietatea lemnului contrastează cu auriul ramelor mari de oglindă şi al ornamentelor. Decorurile au fost refăcute conform fotografiilor de epocă, localul reluându-şi locul meritat între destinaţiile selecte ale Bucureştiului. Dar ceea ce nimeni nu a reuşit încă să-i redea acestui local este "spiritul Capşei" - dispărut odată cu generaţia de aur a literaturii române - ceea ce l-a făcut pe Paul Morand (ambasadorul Franţei în România între anii 1943-1944) să afirme: "Capşa este inima oraşului, topografic şi moral. (…) Capşa este timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureştii".