Cetatea Ciceu este o fortăreaţă medievală din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, România, în punctul de întâlnire al teritoriului localităţilor Ciceu-Corabia, Ciceu-Giurgeşti şi Dumbrăveni. În evul mediu a făcut parte din comitatul Belső-Szolnok (Solnocul Interior, integrat în comitatul Solnoc-Dăbâca la 1876). Cetatea a fost ridicată la sfârşitul secolului al XIII-lea într-un punct strategic, pe o colină vulcanică de 683 m altitudine, de unde şi numele de Ciceu (din maghiarul csucs - vârf). Dieta Transilvaniei a dispus demantelarea cetăţii la 1544, iar amplasamentul a devenit ulterior carieră de pietre de moară. Ruinele sunt astăzi în stare de distrugere avansată şi elementele care se mai păstrează nu permit cronologizarea.
Singura mărturie iconografică este gravura din anul 1866, aceasta fiind mai degrabă o reprezentare romantică, decât una riguroasă, a ruinelor la acea dată. Unul dintre turnurile înfăţişate prezintă pe latura de nord o fereastră gotică, al cărui contur s-a păstrat până astăzi. Totuşi, ipoteza unei funcţii de locuinţă este pusă sub semnul întrebării, turnul fiind umplut şi neprezentând urme ale unei intervenţii ulterioare anului 1866. Cel de-al doilea turn are în realitate o poziţie diferită faţă de cea din gravură, el fiind suspendat deasupra prăpăstiei, la 4 m distanţă de cel dintâi.
În partea de sud a cetăţii se mai păstrează două mostre de zid, iar la nord-est se disting urme ale şanţului de apărare, cu o deschidere de 3-5 m, precum şi a valului de pământ ridicat în faţa acestuia. Un zid pornea probabil din partea de nord-est a cetăţii, până în partea de nord-vest, unde se înfigea în dealul Măgura. Acesta din urmă este legat de dealul cetăţii printr-o şa îngustă şi contribuia la apărarea edificiului dinspre vest. Grosimea probabilă a curtinelor era între 1,3-4 m. În ansamblu, construcţia punea excelent în valoare un sistem de apărare natural, fiind foarte dificil de cucerit.
O reconstrucţie credibilă este, insă, greu de realizat, cel puţin în condiţiile actuale. S-a postulat o formă poligonală aducându-se ca argument stema adoptată la 1746 de comitatul Belső-Szolnok. Aceasta prezintă într-adevăr reprezentarea stilizată a unei cetăţi în ruină, cu patru turnuri în plan pătrat, aflată pe un vârf de deal, cu o piatră de moară la poale. Deşi referinţa la ruinele Cetăţii Ciceului este probabilă, precizia unei reprezentări heraldice târzii, necoroborată cu alte elemente, trebuie pusă sub semnul întrebării.
Lăsând la o parte confuzia cu cetatea Ciceu-Ciuc (judeţul Harghita), responsabilă probabil pentru unele erori din istoriografie, stăpânirea între a doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea de către domnii Moldovei a Cetăţii Ciceului, cu titlu de fief, a pus pe unele cercetări umbra naţionalismului. De aici au rezultat unele reconstituiri ce ţin de fantastic; de menţionat fotografia prezentată de Radu Constantinescu a unei cetăţi perfect conservate, cu incintă rectangulară şi bastioane pe colţuri, care în mod clar nu are cum să aparţină Ciceului.
Se cunosc puţine despre istoria Cetăţii Ciceului până în prima jumătate a secolului al XV-lea când aceasta iese din proprietatea familiei nobilare Losonczi. Fusese stăpânită de verii Ladislau Senior, fiul lui Ştefan Dezsőfi, Ladislau Junior şi Sigismund, fiii lui Dionisie Dezsőfi de Losoncz până la 1 Octombrie 1467 când, în urma unui complot eşuat, le-au fost confiscate de către Dieta de la Turda două treimi din bunuri (inclusiv cetatea şi domeniul aferent). Indiviziunea unora dintre aceste bunuri, precum şi nevinovăţia unui alt văr, Ioan, fiul lui Ioan, lăsat în drepturi, a dus ulterior la procese de revendicare a castelăniei. A beneficiat într-o primă fază de această confiscare Ioan, fiul lui Emeric Szerdahelyi din comitatul Somogy (în Ungaria de astăzi). Acesta a intrat în posesia cetăţii şi a domeniului care întrunea la acea dată 36 de sate şi un târg. În 1473 aflăm însă că Ciceul era domeniu regal fără să ştim precis ce s-a întâmplat cu fostul stăpân. Ştim totuşi că la începutul domniei regelui Vladislav al II-lea, Mihail, fratele lui Ioan, a fost despăgubit cu domenii în nordul Ungariei.
Intervalul de timp probabil în care Ştefan cel Mare a luat în stăpânire Ciceul şi Cetatea de Baltă este 1486-1490 deşi nu trebuie exclusă posibilitatea unei date anterioare, chiar din 1474. Ambele domenii au făcut obiectul unei danii de la regele ungar Matei Corvinul către domnitor şi constituiau posesiuni feudale ale acestuia din urmă şi nicidecum o extensie a teritoriului Moldovei. A. Rusu contestă tradiţia istoriografică conform căreia scopul daniei era compensarea pierderii de către Ştefan a Chiliei şi Cetăţii albe. Este mult mai pertinentă destinaţia de refugiu, de loc de azil, în cazul unei pierderi a tronului. O asemenea practică este de altfel bine atestată între Regatul Ungar şi principii vecini şi în plus Ciceul şi Cetatea de Baltă erau departe de a compensa, atât financiar cât şi strategic ieşirea la Marea Neagră.
Venirea la tron a lui Vladislav al II-lea în 1490 i-a atras lui Ştefan probleme juridice cu privire la Ciceu. Acesta ceruse după obicei reconfirmarea stăpânirii. Urmaşi ai familiei Losonczi, însă au încercat să recâştige în 1491 castelănia înaintând inclusiv o împotrivire la punerea în stăpânire poruncită de cancelarie. În cele din urmă, la 1500, în urma unui proces, voievodul Moldovei a fost nevoit sa plătească ramurii feminine a familiei Losonczi câteva sute de florini drept despăgubire, un nou act de donatie regească fiind întocmit la 1503 pentru a atesta închiderea disputei legale.
Castelan (pârcălab) al cetăţii era la 1498 un oarecare Bernaldinus, posibil unul şi acelaşi cu Bernard Vernes, menţionat şi acesta ca şi familiar şi castelan al lui Ştefan cel Mare. La 1500 ştim că era castelan Petru care intermediază la această dată cumpărarea de către Ştefan şi moştenitorul său ales Bogdan cel Orb a 5 sate de la nobilii din familia Bánffy.
Extinderea relativ importantă a domeniului înspre Lăpuş are loc în timpul lui Bogdan cel Orb şi nu trece fără noi procese din partea altor familii nobiliare care considerau că au drepturi reziduale de moştenire asupra pământurilor respective. Dincolo, însă de evoluţia frontierelor şi al numărului de sate, greu de urmărit astăzi din lipsa unor documente vitale şi subiect de dezbatere între istorici, aceste cumpărari în Transilvania ale principilor moldoveni atrag atenţia asupra unui aspect important. Legal aceştia nu ar fi avut dreptul de a-şi extinde domeniul dacă nu ar fi fost consideraţi împământeniţi, deci nobili ai regatului cu toate drepturile şi obligaţiile acestui statut. Un alt detaliu important în legătură cu posesiunile transilvănene este transmiterea acestora. În mod normal numai achiziţiile urmau calea moştenirii nu şi donaţiile care aveau caracter viager. După A. Rusu trebuie deci luată în calcul posibilitatea dobândirii în timp de către moldoveni a unor privilegii suplimentare.
Cert este ca stăpânirea cetăţii şi a domeniilor se perpetuează de la Ştefan cel Mare la fiii săi până la Petru Rareş. Şi pentru prima oară Ciceul îşi îndeplineşte efectiv în 1538 rolul de refugiu. Trădat de boieri, cu Moldova ocupată de Soliman Magnificul, Petru se adăposteşte cu familia la Ciceu. Urmează cunoscutele eforturi diplomatice pe lângă Poartă pentru redobândirea tronului şi în 1541 familia domnească părăseşte Ciceul. Pentru cetate sfârşitul era aproape. Devenită un risc pentru Ardeal în condiţiile reorientării politicii moldovene, aceasta este demantelată din ordinul lui Gheorghe Martinuzzi în 1544.
Petru Rareş reuşeşte ulterior să reintre în stăpânirea domeniului, iar unii dintre succesori săi la tron îl revendică fără succes. Alexandru Lăpuşneanu este ultimul domn moldovean care mai reuşeşte să stăpânească, în parte prin forţa armelor, posesiunile ardelene.
3 comentarii:
Chiar ai fost acolo? Am inteles ca e tare greu de gasit!
Nu am fost chiar in toate obiectivele pe care le prezint......la Ciceu insa am fost. Nu e chiar atat de greu de ajuns.....insa trebuie sa mergi destul de mult la picior
Salut! Nu e foarte greu de găsit, eu am fost la cetatea Ciceului cu mai mulți ani în urmă, pornind din satul în care locuiau bunicii mei, Mănășturel, sat aflat la limita comunei Ciceu Mihăești (sau Petru Rareș) și am ajuns în câteva ore de mers lejer.
Se poate pleca și din Ciceu Mihăești sau, pe drumuri rurale, prin Corabia, cu mașina, și ai mai puțin de mers pe jos.
Puțini știu că, la sfârșitul lunii august, se organizează la cetate o sărbătoare câmpenească în fiecare an și am de gând să merg anul acesta. Poate ne vedem pe acolo... :)
Trimiteți un comentariu